Poeme de Angela Baciu
Sindromul omului lup

1. merg în fiecare zi
cu același taxi
șoferul să aibă vreo 70 și
îmi povestește despre
tatăl lui
care a făcut războiul
peste orice trecem duduie
dar războiul e ceva cumplit
semaforul s-a făcut roșu
mașina se oprește brusc
să îți moară copiii
să n-ai ce mânca
îi sună telefonul mobil
refuză o comandă undeva
prin
cartierul mazepa
sirenele să urle în fiecare zi
vai duduie
mama lui a crescut
unșpe copii
dar nu s-au plâns
s-au crescut unii pe alții
mâncau mămăligă cu lapte
de la vaca
țaței marghioala
așa erau vremurile duduie
astăzi tinerii nu mai știu nimic
nu-i mai interesează nimic
2. iar sună telefonul
altă comandă anulată
privesc pe fereastra taxiului
începe să plouă ușor
oameni grăbiți
cu glugile trase pe cap
cerșetorul din intersecție
îmi face semn
să-i dau de-o țigară
sau ce pot
nu
nu îi e foame
în stația de autobuz
doi bătrâni se țin de mână
se uită în pământ
de parcă de acolo
ar veni toată
salvarea lumii
alături
florăreasa așază pe scări
două jerbe proaspete
de flori
dumnezeu să-l odihnească
scrie
pe prima
nu mai apuc să văd
ce scrie și pe cealaltă
3. s-a făcut verde
claxonul din spate
îmi țiuie urechile
hai moșule mai repede
că ne-apucă moartea bre!
șoferul zâmbește
prin oglinda retrovizoare
nu se grăbește
parcă începe
să îi crească părul
sau așa mi se pare
iar sună telefonul
da da iau eu pâine
și lapte
ia-o tu pe alexandra
de la grădi
am comenzi acum
îndrăgostiții din dreptul
semaforului
își duc patinele pe umeri
și râd cu gura
până la urechi
a înflorit magnolia
mirosul vine cu noi
și salcâmii
da da salcâmii
„Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară…“
ce-mi veni cu
melodia asta
chipul șoferului pare
mai tânăr
părul continuă să-i crească
pe față pe mâini
seamănă cu tata
tata în fotografie
cu mama
mire și mireasă
avea plete și perciuni
așa era moda
și mama se sprijinea
de umărul lui
așa au trăit mereu
umărul lui tata
povestea mea
din fiecare seară
se făcea că
noapte de noapte
tata se prefăcea în…
4. iar s-a schimbat
culoarea semaforului:
e roșie
în mașina de alături
o doamnă blondă
se rujează
vorbind în același timp
la telefon
femeia la treizeci de ani
știa el ce știa balzac
eram puștoaică
și văzusem cartea asta
la o colegă
eu citeam madame bovary
am făcut schimb
așa cum băieții
făceau schimb de timbre
sau mașinuțe colorate
chiar așa
cine mai colecționează
astăzi
timbre așezate cu grijă
în clasoare de piele
șoferul
șterge bordul mașinii
și volanul
cu o cârpă albastră
e la fel de calm
viața lui
o cursă fără sfârșit
îl privesc iar
pielea feței a devenit
mai întinsă
mâinile sunt mai tinere
părul încărunțit
a devenit
aproape negru
nu e același șofer
cu care merg în fiecare zi
pare atât de frumos
domnul paul
mă întreabă
dacă mi-e rău
deschid geamul
și inspir aerul proaspăt
de când sunt în acest taxi
mă întreb
de ce mă simt deodată
atât de bătrână
închid ochii
mă văd pe Covaci
așteptându-l pe T. să vină de
la repetiții mergem
să bem o cafea
la hanul lui manuc
mai știi, T.
5. și iar s-a făcut verde
unde mă aflu acum
durerea de spate nu îmi dă pace
număr banii din portofel
nu-mi găsesc ochelarii
de când port ochelari
și taxiul ăsta e atât de mic
șoferul are părul lung
până la umeri
geacă de piele
și ochelari de soare
fredonează
o melodie din tinerețea mea
bohemian rhapsody
unde e domnul paul
întreb
miroase a tămâie parcă
nu știți?
a murit demult
la picioarele mele
e o cârpă veche albastră
atât a mai rămas…