Oameni de treabă a fost câștigătorul trofeului Gopo pentru Cel mai bun film și a altor cinci premii printre care cel pentru Cea mai bună regie și Cel mai bun scenariu. Policier-ul lui Paul Negoescu nu fuge de clișeu, regizoul și scenariștii au încercat să recicleze câteva din filmele de gen printre care și cel în care bad cop devine good cop după o criză de conștiință, așa cum se întâmplă cu personajul principal, polițistul Ilie, interpretat magistral de Iulian Postelnicu. Nu e prima oară în filmele românești recente când viața la țară dobândește ritmul trepidant al unui Wild East postcomunist, un teritoriu unde legea o fac mafioții locali mână în mână cu autoritățile, atunci când nu este vorba din unii și aceiași, și cu poliția care este plătită să închidă ochii și să se ocupe doar de găinari. Nu întâmplător, filmul se deschide cu o camionetă în care cineva transportă găini și se închide cu o găină căreia polițistul i-a purtat într-o altă scenă un interes cel puțin bizar. Astfel sunt Orizont (2015) al lui Marian Crișan și Anca Puiu, o adaptare liberă după nuvela Moara cu noroc a lui Ioan Slavici, și thrillerul Câini (2016) al lui Bogdan Mirică.
În filmul lui Negoescu, omul legii reprezintă servitutea fără rest, scolioticul Ilie cu cămașa descheiată poartă pe chip o expresie obidită, de câine bătut. Însă omul stă ca sub o povară mult mai grea decât slujba pe care o are, o nefericire care reverberează din direcția propriei familii destrămate. Divorțat de Mona (Oana Tudor) care s-a mutat la oraș, în Botoșani, Ilie vrea să-și cosntruiască o „bază“ pentru o nouă viață, să cumpere o livadă cu iluzia că prin aceasta își poate dobândi o oarecare independență. Satul în care este șef de post pare liniștit, dar nu este, iar o crimă scoate la suprafață o întreagă încrengătură infracțională, o rețea vastă de complicități, care trece de la reglări de conturi personale la afaceri de anvergură, cum ar fi contrabanda cu țigări. Primarul Constantin interpretat de un actor specializat în roluri comice, Vasile Muraru, care însă nu mai are nimic comic în rol, se află în centrul acestei rețele locale cu legături mai sus, cum o sugerează și fosta soție a lui Ilie. Cel ucis este soțul unei femei, Cristina (Crina Semciuc), care are un băiețel, femeie la care râvnește și primarul. Legătura se face repede, cam facil, printr-o replică. Procurorul de caz îi sugerează mai mult decât apăsat lui Ilie că primarul este un „om de treabă“ și că el menține ordinea și echilibrul comunității: „mare om nea Costică“. Procurorul definește cel mai bine mentalitatea lumii de margine, unde stăpânul locului este totodată și dictatorul local al cărui ochi îngrașă vita, când n-o jupoaie, și ale cărui prerogative sunt bâta și mulsul: „Unele lucruri trebuie să le lași așa cum sunt, că merg bine, nu-i așa?“ Este filosofia lucrativă pe care o profesează și primarul, „Fiecare om primește după cum merită“, meritul fiind stabilit de acesta în funcție de serviciile care-i sunt aduse în contextul tribal al unei patriarhalități sulfuroase, cu nimic din idilicul moldovenist sadovenian. Avem tipologia românească a unui pater familias, un naș local, onctuos-paternalist, – „asta-i o chestie de suflet, ești ca și copilul meu“, îi spune lui Vali la o țuică și niște sarmale –, versatil și ticălos până în măduvă. Ce s-a ales din societatea țărănească în acest metisaj purulent, cu un capitalism care mobilizează pervers resorturile arhaice împingând-o nu într-o mioritică ancestralitate, ci într-un tribalism tulbure, sălbatic, simbioză între grotescul unei țărănii bădărănești, tele-mahalagite de tipul celei din Las Fierbinți, și violența periferiilor paupere, favelizate, cartelizate? Nimic comic în această frescă rural-cadaverică, în această felie de viață țărănească căreia fardul pitoresc, farmecul peisager nu reușesc să-i cosmetizeze țesutul necrozat până la cangrenă.
Suspansul nu este menținut: însoțit de preotul Iordan (Daniel Busuoic), primarul își face mea culpa și recunoaște crima, sugerând apăsat că afacerea trebuie băgată sub preș, iar mai tânărul absolvent al Academiei de Poliție, Vali (Anghel Damian), care se implică numaidecât în anchetă, ar trebui ținut sub control. Ilie nu trebuie decât să închidă ochii și livada la care aspiră este a lui, vândută pe un leu. Între timp, Ilie pare să descopere, după 10 ani de când este șef de post în sat, că primarul este implicat până în gât în contrabanda cu țigări, că îi poartă sâmbetele văduvei celui pe care l-a ucis. Izbucnirea polițistului la adresa subordonatului său are ceva și din frustrarea acumulată de polițistul silit să tămâieze, să facă pe prostul numai pentru a nu observa ceea ce sare în ochi tuturor. Și Ilie îi trage un perdaf tânărului ofițer venit de la oraș, pe care-l ia inițial peste picior: „Vrei să deschidem investigație, să chemăm întăriri, pe Bruce Willis, pe cine să chemăm?“ I se reproșează că a văzut prea multe filme americane, mod de a conștientiza importanța clișeului în crime story-urile americane, dar și încercarea de a juca în marginea lor, deconstruindu-le ironic. Isteț, onest și arătos, Vali pare făcut pentru rolul unui rookie-bun samaritean precum cel din Training Day (2001) al lui Antoine Fuqua, care dă toate planurile peste cap, pentru că înțelege să rămână cinstit într-o lume profund coruptă. Dar povestea se termină repede în cazul său, tânărul fiind redus la tăcere de oamenii primarului, băieții lui Rebenciuc, care pur și simplu îl desfigurează, băgându-l în comă. Între timp, Ilie descoperă că văduva este șantajată de primar fie să răspundă avansurilor sale sexuale, fie să-i cedeze casa și să plece din sat. Înainte de a părăsi satul, ocazie în care Ilie i-a cumpărat un cadou destul de scump, văduva poartă pe față semnele unei contuzii asupra cauzelor căreia Ilie nu mai apucă să o întrebe. Există sugestia unei relații intime între el și femeia rămasă văduvă sau cel puțin al unei intenții conștientizate de ambele părți căreia lașitatea sa îi pune capăt. În toate aceste scene, Ilie este o întruchipare a obedienței sârguincioase, a slugărniciei fără rest, un curat-murdar Pristanda local, dar fără familie și fără măcar a-și rotunji remunerația din bugetul local.
Regizorul a construit toate aceste scene în logica unui crescendo, a unei escaladări, urmărind acumularea unor frustrări, umilirea sistematică acolo unde compromisul nu doar compromite, ci și destituie prin desființare ființa morală. În trecutul lui Ilie a existat un caz în care acesta a fost pedepsit disciplinar, tras pe linie moartă tocmai pentru respectarea legii în detrimentul unor clici locale. În cele din urmă, criminalul este „descoperit“ în persoana lui Rebenciuc Casian, căruia primarul îi făcuse un serviciu în legătură cu fiica sa bolnavă. Ne așteptăm cumva la o explozie a celui ținut în lesă, la o recuperare a demnității din drojdia amărăciunii unei vieți fracturate și aceasta se petrece ca și în Câini, când polițistul local simte că nu mai are nimic de pierdut, cu un cancer pulmonar în fază terminală, și alege să-l lichideze personal pe mafiotul local abia după ce acesta își făcuse serios mendrele cu niște tineri de la oraș. În fiecare din aceste cazuri este nevoie să se întâmple tot felul de grozăvii, crime, tentative de omor, contrabandă pe scară largă, șantaj, violențe de tot felul etc., ca polițistul să se trezească din somnul cel de moarte și să acționeze în sensul legii. Dacă cercetăm mai atent motivația lui Ilie, o descoperim mai degrabă în plecarea Cristinei la oraș, când se stinge și speranța unei legături și a unei familii, mai ales că la acest deznodământ contribuie din plin și lașitatea sa, decât în recuperarea demnității profesionale intens terfelite.
Finalul este într-o notă aparte, nu doar pentru că scena aplicării legii are semnificația unei vendete combinate cu o revanșă morală. Ilie îi surprinde pe contrabandiști in actu, popa și primarul stând la un grătar în timp ce bad boys încarcă în mașini voluminoase pachete dintr-o barcă. Pe un ton care nu lasă urmă de îndoială, Ilie îi declară arestați, iar pistoliada este declanșată de o mișcare neprevăzută a soției primarului. Atunci contrabandiștii scot kalașnikoave și trag aiurea împușcând pe cine nu trebuie. Nici Ilie nu e prea iscusit în ceea ce privește tirul, așa că se alege cu o lopată pe spinare și cu o toporișcă înfiptă haiducește tot acolo de către popă. Văităturile sale rup cu tradiția unei virilități încărcate de adrenalină, cu eroismul butaforic al polițiștilor musculari, asudați în maieuri murdare, precum Bruce Willis în Die Hard. Dacă există un loc în care Paul Negoescu chiar inovează, atunci pistoliada comic-absurdă din acest eastern moldovenesc este acest loc, cu replica finală memorabilă care aduce cu cea din Reconstituirea lui Pintilie: „Mai bine decât m-așteptam.“