Puțini scriitori contemporani își trăiesc condiția de oameni de litere cu bucuria și altruismul lui Alex. Ștefănescu. Volumul său recent, intitulat Timp retrăit, adunând între copertele sale fragmente memorialistice mai vechi și unele inedite, este – pe un palier de adâncime – o neobișnuită declarație de dragoste față de literatura română contemporană, căreia autorul, se știe, i-a dedicat o amplă istorie, și, în egală măsură, față de breasla care o însuflețește. O declarație sobră, deloc naivă, scrisă cu o finețe de spirit și de condei care trădează, în spatele umorului spumos ce animă întâmplările din viața literară (și nu numai) pe care le deapănă memoria autorului, ochiul atent al unui observator. Unul entuziast și lucid, în același timp.
Mă grăbesc să îi previn pe amatorii de istorie literară privită prin gaura cheii că nu vor afla cine-știe-ce secrete din viața scriitorilor celebri, dacă parcurg Timp retrăit. El însuși, o figură de prim-plan a vieții literare din ultimele cinci decenii, Alex. Ștefănescu nu are nevoie să-și poleiască blazonul pe seama secretelor scriitorilor celebri și nici nu are impudoarea de a-i coborî pe aceștia la nivelul așteptărilor cititorului indiscret. Criticul are, în fond, o idee înaltă despre literatură și despre scriitori și, deși e bonom, nu glumește chiar cu orice. Cei care cad în plasa spiritului său ludic – luând, de pildă, drept bună fanfaronada lui erotică – vor interpreta complet eronat paginile din Timp retrăit.
Alex. Ștefănescu este, se știe, un practician al literaturii. Nu s-a omorât niciodată după teoria literară (mai ales în deceniile din urmă, când a devenit ilizibilă) sau după „critica criticii“. Lecturile sale, fie din clasici, fie din contemporani, sunt limpezi și luminoase, cu un bun echilibru între (vorba lui Roland Barthes) plăcerea genuină a textului și înțelegerea lui rațională, cu instrumentele profesionistului. Nici literatura sa subiectivă – căci Timp retrăit nu este o premieră în activitatea lui Alex. Ștefănescu, fiind construit, cum spuneam, din fragmente mai vechi și mai noi, unele apărute deja în Jurnal secret sau în Bărbat adormit în fotoliu – nu se construiește pe alte coordonate decât cele ale plăcerii de a gusta un „text“ care, de data aceasta, nu mai este imaginat de altcineva, ci trăit de cel care scrie. Și care nu este un ingenuu, ci un profesionist al literaturii, capabil, pe de-o parte, să decodeze sensurile întâmplărilor, transferându-le într-o cheie epică, și, pe de alta, să le confere el însuși astfel de semnificații.
Nu altfel stau lucrurile, spuneam, în acest volum masiv de amintiri și întâmplări, majoritatea literare, pe care criticul le-a subsumat noțiunii de „timp retrăit“.
Cu alte cuvinte, textul memorialistic nu este altceva, pentru Alex. Ștefănescu, decât o modalitate de a trăi de două ori viața. Din dragoste de viață și, mai ales, din dragoste de literatura care a constituit viața autorului, ajuns astăzi la vârsta rememorărilor. Formula timpului retrăit mi se pare, de ce să nu recunosc?, de o memorabilă noblețe. Într-o epocă în care majoritatea oamenilor fie aleargă după elixirul iluzoriu al „tinereții fără bătrânețe“ (care-i reduce la statutul de păpuși geriatrice care maimuțăresc o tinerețe de mult dispărută), fie trăiesc năprasnic clipa, convinși că „dincolo“ nu există și, în consecință, totul trebuie consumat aici și acum. Mai înțelept, Alex. Ștefănescu și-a făcut „provizii“ de timp/ de viață, memorând și reconstruind, prin narațiune, întâmplările care, de-a lungul unei frumoase cariere literare, i-au dat imboldul de a merge mai departe sau de a reflecta mai profund asupra valorilor spirituale.
La fel de nobil mi se pare și faptul că, fără să fie încă o carte de „întâmplări cu scriitori“ (cum au fost cele, celebre azi, ale lui Fănuș Neagu, Mircea Micu sau Ioan Groșan), Timp retrăit are în centru figurile atâtor și atâtor colegi de breaslă, cu care existența autorului s-a intersectat și împletit. În fond, Alex. Ștefănescu nu este numai critic și istoric literar, ci și o persoană publică și, mai ales, unul dintre cei mai populari scriitori români ai ultimelor trei decenii. A condus și conduce reviste literare, a avut rubrici în principalele periodice culturale și politice ale țării, a făcut emisiuni de televiziune de largă audiență, a făcut parte din consiliile unor instituții (televiziunea publică, un partid), ba chiar a și candidat pentru un loc în Parlament etc. Într-o viață de om, a întâlnit tot felul de personaje de rezonanță istorică mai mică sau mai mare, de la potentații fostului regim până la politicienii din primele trei decenii postcomuniste ș.a.m.d. Avea, la o adică, despre cine povesti, dacă ar fi dorit să-și construiască un autoportret flatant, de om „mare“ sau, cum se spune astăzi, să aibă „audiență“.
Menirea retrăirii timpului prin scris este, însă, pentru critic, cu totul alta. Ceea ce Alex. Ștefănescu dorește să recupereze prin narațiunile care alcătuiesc masivul volum intitulat Timp retrăit nu este clipa de glorie vană (de care avem parte cu toții în viață), nici succesele (mai mult sau mai puțin iluzorii, din perspectiva senectuții), ci starea de grație. Aceea pe care numai comuniunea cu spiritele afine ne-o poate da.
De aceea, recompunerea trecutului prin narațiunea memorialistică se sprijină pe profilurile scriitorilor și artiștilor, nu pe cele ale puternicilor zilei. Tudor Arghezi și Geo Bogza, Marin Preda și Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu și Șerban Cioculescu, Constantin Noica și Nichita Stănescu, Eugen Negrici și Constantin Țoiu, dar și Ioan Luchian Mihalea, Florin Gheorghiu, Basarab Nicolescu sau Ioan-Aurel Pop sunt „stelele“ cerului lui Alex. Ștefănescu. Și, spre deosebire de o bună parte din tre potentații ultimilor ani, care sunt deja gata uitați, personaje din Timp retrăit sunt vii prin literatura sau prin valorile spirituale pe care le-au creat. Aceste valori sunt cele care le-au asigurat accesul în pagina de memorii. Criticul crede în valoare și le face loc în această galerie de por trete, narând cu spirit și ușurință de condei întâmplări care le pun în valoare calitățile pentru care sunt recunoscuți (sau, dimpotrivă, trăsături ascunse, la care au acces numai cei apropiați). Li te ratura memorialistică devine o a doua trăire. O bucurie dublată de proiecția ei într-o pagină de literatură. Atât pentru cel care scrie, cât și pentru cel care reînvie, astfel, pe ecranul afectiv al autorului.
Chiar dacă, prin forța împrejurărilor, Alex. Ștefănescu este prezent, ca personaj, în fiecare din aceste secvențe, el nu-și arogă întotdeauna rolul de protagonist. Cel mai adesea, criticul – instituție care, oricum, are o condiție ingrată în sprințara noastră literatură – este martorul privilegiat al unui moment de grație. Alteori, dimpotrivă, el este raisonneur-ul unei situații, trăgând cu haz și cu tâlc concluzia. Chiar și faconda memorialistului, nu puțină, e simpatică și nu reprezintă decât tot o formă de admirație și de comuniune cu un univers pe care și-l închipuie după tiparul său: Alex. Ștefănescu nu poate concepe o lume din care ar lipsi prietenia, frumusețea, inteligența, bunătatea, iar ironia sa subțire, când apare, este doar o formă de asumare prin detașare.
Timp retrăit poate fi (eu zic chiar că trebuie) citită și ca un pandant la Istoria literaturii române contemporane (1941-2000). Nu pentru că Alex. Ștefănescu ar fi un Procopius din Cezareea care, într-o scriere „secretă“, ar face loc unor judecăți morale sau de valoare opuse celor din textul „oficial“. Literatura sa confesivă este în mod deliberat scrisă cu intenția publicării, iar criticul este prea experimentat pentru a-și submina propriul edificiu, prin intermediul unor judecăți contradictorii. Cele două opuri de mari dimensiuni – istoria și memoriile lui Alex. Ștefănescu – sunt complementare, reprezentând două modalități de interpretare a aceluiași fenomen, care este literatura noastră postbelică. Într-una primează, desigur, sinteza critică și judecățile de valoare, în cealaltă, afecțiunea și căldura iubirii cu care autorul își trăiește, repet, condiția de scriitor român.
De prisos să mai spun că, deși citisem majoritatea fragmentelor din care este alcătuit, fie în volume mai vechi, fie în revistă, am parcurs Timp retrăit pe nerăsuflate, cu bucuria literaturii de calitate și a reîntâlnirii cu spiritul luminos și deschis al lui Alex. Ștefănescu. Și cititorul retrăiește timpul, prin intermediul memoriilor criticului.