Problema inflației poetice nu e nouă în literatura română, dovadă că exploatarea acestui zăcământ aurifer imaterial atinge și astăzi dimensiunile inepuizabilului. Aceasta era și concluzia lui E.Lovinescu, cel care, în eseul Cele două coarde: lirismul și pamfletul, publicat în culegerea Epiloguri literare, apărtută în 1919, exclama până la limita ironei: „Răsună paginile Sburătorului de zumzetul rimelor; răsună saltarele biroului meu de freamătul poeziilor în așteptarea marelui mister al luminii; gem ca în bolgie dantescă poemele troienite în neantul coșului. Versuri, versuri, versuri…“. Iată că până și pe marele critic îl copleșea producția lirică a celor care se abandonau „muzelor“, care, fără odihnă, „ciripeau în toate colțurile țării“. Și continuă criticul, în însemnările, din aceeași carte, consacrate, acum, unei poete a timpului : „Căci se scriu versuri multe… Prea multe. Nici nu vă puteți închipui câte inimi poetice palpită în toate plaiurile țării noastre. Inimi fragede de liceeni sau de sublocotenenți de intendență, inimi romanțioase de simpatice fete ce tremură după perdeaua ferestrelor, cu glastre de flori, ale micilor căsuțe din mahalaua orașelor de provincie. Material plastic al unui Eros șăgalnic, fără furtuni și tragedie, în care se încrustează cei dintâi zimți ai aripei divine… Inimi simțitoare, ce-și cred suferințele nemuritoare și le acordează pe o liră frustă, pe lângă care naiul lui Pan ar părea încă prea meșteșugit.“ Zadarnic încerca Lovinescu, împreună cu alți critici importanți, citindu-le „modulațiile primitive“, să-i „dezguste de primejdiile vieții literare“ pe acești nevinovați versificatori, posesori ai unui elan de neînfrânt. „Scepticismul lor amabil“ era luat ca o încurajare. Căci noi valuri, după alte valuri de versuri, neostoit băteau în pereții revistelor literare.
Concluzia criticului cade ca un trăsnet, dând peste cap mândra sintagmă a lui Alecsandri – „românul s-a născut poet“ –, care ne mângâie, de ani buni, și orgoliul, dar și complexele: „Suntem, dimpotrivă, din tulpina unui popor lipsit aproape cu desăvârșire de însuflețiri poetice“. Pentru că, spune tot Lovinescu: „Abia amestecul slav ne-a turnat în sânge ceva din darul absurd al visării deșarte și din puterea sterilă a contemplației“.(…) Lirismul literaturii române de azi nu este un privilegiu al rasei, ci e numai o formă de evoluție literară, la care ne-am oprit deocamdată. Atât. Și pentru a o spune mai limpede : este forma cea mai primitivă a emoției artistice. Suntem lirici pentru că suntem într-un stadiu de evoluție, când sufletul vibrează mai lesne.“ Așadar, Lovinescu vedea în lirismul care a copleșit nu numai poezia, ci și celelalte forme literare, o modalitate depășită de evoluție a scrisului, la care „ne-am oprit deocamdată“. Cu alte cuvinte, forma cea mai de jos a emoției artistice.
Se va putea spune despre unele din aceste constatări că sunt datate, că meșteșugita lor formulare ține de un exercițiu critic pe care realitatea de astăzi nu-l mai confirmă. Că ele sunt, de fapt, încă un prilej prin care criticul își susținea conceptul sincronismului, parte a „canonului literar modern“, pe care i-l atribuie, în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu.
Chiar dacă unele concluzii ale primului nostru critic estet pot fi, astăzi, din varii motive, amendate, o bună parte din gonflata producție lirică actuală, așa cum este prezentată în unele „sinteze“ anuale recapitulative, presărate prin reviste mai mult sau mai puțin importante, păstrează și chiar ridică la un alt nivel oftatul contemplației sterpe și tremurul emoției de odinioară. Ambele, subsumate mândriei de-a publica cât mai mult și cât mai repede. Indiferent cum și unde. Iar mediul virtual, în care se bălăcesc tone de reziduuri lirice, le vine acestor autori ca o mănușă. Azi, industrioșii mărturisitori în versuri, iviți din freamătul marilor orașe sau din „văgăunile sălbatice“ ale îndepărtatelor provincii, valorificânu-și potențialul lucrativ, încorporat în aceleași plicticoase „forme și variațiuni“, ignoră total metafora stendhaliană a „cristalizării“ expresiei literare. Enunțul lor poetic, în care bolborosește suficiența, lustruiește aceleași teme în care, fie irumpe „ritmul impetuos al vieții lacome“, cum spune Lovinescu, fie lenevește plictisul. Cuvintele, când prețioase până la lichefiere, când terne, se risipesc peste lucruri și fapte, peste stări și dorințe personale, cu o semnificație care se limitează doar la „arcanele eului“. Acea ramură de arbust, lăsată în minele din Salzburg pentru a se „acoperi de cristale irizate care fac din ea o miraculoasă broderie în relief“ (Jose Ortega y Gasset), este, la acești poeți, fie acoperită de omizi, fie uscată și frântă, deci, cred ei, de-o autenticitate care se vrea zguduitoare. De fapt, totul e convențional, săpat în lut moale sau ridicat pe ziduri năruitoare.
Pentru toți acești „stihuitori de ocazie“, diferențierea poeziei de proză nu e, cum spune Roland Barthes, „una de esență, ci de cantitate“. Cuvintele mai puține, propozițiile mai scurte și ideile așijderea, înseamnă, pentru ei, poezie. Și, desigur, dispunerea, în pagină, pe verticală. Ei nu văd poezia „ca pe un exercițiu spiritual, o stare sufletească sau o punere în poziție“, potrivit aceluiași Roland Barthes, ci ca pe o decorație personală cu elementele sclipitoare ale vieții intime, cu trăiri la limita leșinului sau a groazei. Din smiorcăielile iubirilor neîmpărtășite sau scârțâitul ușii ei scot epopei. Liricizarea banalului le dă siguranța capodoperei. Astfel, își înfruntă ei cititorii, precum taurii din coride roșul pânzei care le răscolește bietelor animale ambiții zadarnice.
Și totuși, de ce se căznesc unii, cum spuneam mai sus, să scoată din acest murmur indistinct amprente apăsate de poezie? Din frustrări, din răzbunare? Din orgoliul ignoranței, voind să arate că nu dau doi bani pe ierarhiile firești, care au ca bază temeinicia talentului literar? Sau pentru că acele ierarhii veritabile, promovate cu profesionalism și bună-credință, sunt în afara sferei lor de influență, prin care încearcă să-și promoveze deșartele ambiții?
Oricare ar fi răspunsul, răul pe care aceștia îl fac literaturii române este imens.