Mademoiselle de Chartres, eroina romanului Prințesa de Clèves de Mme de Lafayette, a fost crescută atent, prietenos, de mama ei care, departe de a evita conversațiile despre iubire, îi descria și bucuriile dragostei și primejdiile pe care le provoacă. Tocmai pentru că tentația legăturilor nepermise ne face să uităm nestatornicia bărbaților și nefericirea căsniciilor distruse, liniștea unei femei virtuoase, strălucirea și noblețea unei vieți neprihănite, îi spunea mama ei, sunt cu atât mai prețioase.
Pusă în gardă împotriva moravurilor care domneau pe atunci, eroina romanului află de la o prietenă la curte povestea regelui, amorezat încă din tinerețe de o femeie mai în vârstă decât el, fostă amantă a propriului lui tată, și care continua să-l influențeze, dacă nu chiar să-l stăpânească.
Spectacolul acestei curți oferea, ni se spune, „un fel de agitație fără dezordine […] care o făcea să fie foarte plăcută, dar și foarte periculoasă pentru o persoană tânără.“ „Erau atâtea interese, și atâtea cabale diferite la care doamnele luau parte, încât amorul se combina cu afacerile și afacerile cu amorul“, astfel că „[n]imeni nu era liniștit sau indiferent; toți doreau să ajungă cât mai sus, să placă, să fie utili, sau să facă rău; plictiseala și indolența erau cu totul absente, și toată lumea era mereu ocupată de plăceri sau de intrigi.“
Mă opresc o clipă să notez că deși acest roman, scris acum mai bine de trei veacuri, se petrece departe și demult, la Curtea regelui Henri II al Franței, într-o lume care nu mai există, ceea ce ni se descrie acolo și atunci e cu putință și aici și acum, fie că e vorba de malurile Dâmboviței sau de cele ale Oceanului Pacific. Costumele, obiceiurile, distribuția puterii, centrele de influență, nuanțele purtării umane sunt bine înțeles diferite, dar vanitatea, alianțele și rivalitățile cu cei din jur, abuzul de putere, bârfa, calomnia și minciuna, gelozia și răzbunarea nu rămân mereu aceleași? Așa cum, poate la fel de rar, reapar pretutindeni și dragostea adevărată, prietenia, încrederea.
Cum am văzut deci rândul trecut, domnișoara de Chartres se căsătorește cu singurul ei pretendent, prințul de Clèves, care o iubește sincer, profund. Recunoscătoare că a fost luată de soție deși familia ei nu era bine văzută la curte, foarte tânăra prințesă nu pare totuși să simtă pentru soțul ei altceva decât prietenia și alianța pe care căsătoria lor o implică. Iar când prințul îi reproșează absența iubirii-pasiune, ea, tânără și inocentă, nu înțelege despre ce e vorba.
La un bal, prințul de Nemours, bărbat cu un succes legendar la doamnele de la Curte, atât de atrăgător încât însăși regina Angliei pare să-l considere ca soț posibil, dansează cu ea. O fascinație la prima vedere îi leagă tacit unul de celălalt. Nemours, îndrăgostit ca niciodată până atunci, rupe orice altă legătură amoroasă, iar tânăra prințesă, hotărâtă să reziste acestei atracții, nu apare la seratele unde Nemours este și el invitat. În timp ce ea își dă bine seama că Nemours o iubește, el, neștiind ce se petrece în sufletul ei, nu are nici curajul, nici prilejul să i se deschidă. Iar când prințesa înțelege că înclinația ei pentru Nemours este tocmai ceea ce soțul ei îi cerea să simtă, ea se simte vinovată că nu-l iubește în acest fel pe cel care, mai mult ca oricine, ar merita să fie iubit.
O intrigă amenință poziția la Curte a unchiului prințesei și o obligă, pentru ca să-l salveze, să colaboreze cu Nemours. Stând lângă el, în prezența soțului ei, toți trei inventând împreună o soluție în favoarea unchiului ei, prințesa își dă clar seama că dacă nu-l evită pe Nemours, nu-i va putea rezista. Prințul de Clèves are însă datoria de a fi mereu prezent la Curte, iar prințesa, nevrând cu nici un preț să-l revadă pe Nemours, decide să rămână în rezidența lor la Coulommiers, departe de Paris. Trebuie deci să-l convingă pe soțul ei, bun prieten și aliat în care are încredere.
Nu pot să merg la curte, îi spune ea, caldă și politicoasă, „pentru că mă feresc de pericolele prin care trec uneori persoanele de vârsta mea. […] Vă cer iertare dacă am sentimente care vă nemulțumesc, cel puțin faptele mele nu vă vor nemulțumi niciodată. Gândiți-vă că vă spun ceea ce vă spun, pentru că am mai multă prietenie și stimă pentru cel cu care sunt căsătorită decât oricine altcineva a avut vreodată. Călăuziți-mă, aveți milă de mine, și iubiți-mă încă, dacă e cu putință.“
Răspunsul la această confesiune neașteptată îl vom vedea rândul viitor.