Un proiect născut în urma întâlnirii dintre Cătălina Florescu, dramaturg și profesoară la Pace University din New York, și coregraful Cosmin Manolescu, director al Fundației „Gabriela Tudor“ din București, proiect pus la cale de către cei doi anul trecut, a prins contur scenic în acest an, în aprilie, sub titlul șocant la o primă citire de Cancer, Coregrafiat. Premiera de la București a avut loc pe 6 și 7 aprilie, în parteneriat cu ARCUB, la Hanul Gabroveni și, în premieră internațională, pe 26 aprilie, în parteneriat cu Institutul Cultural Român din New York, la Jersey Theatre City Center, iar pe 28 aprilie, la sala de spectacole ICR New York, ambele premiere în conexiune cu Ziua Internațională a Dansului, sărbătorită în toată lumea pe 29 aprillie.
Spectacolul se dorește o călătorie emoțională, cathartică și participativă între cei de pe scenă și cei din sală și este închinat memoriei unor persoane care ne-au părăsit, răpite de această boală, Rodica Dan, Gabriela Tudor și Dean Marijo Russel O-Grady, decan al Universității Pace, dar și celor care însoțesc și acompaniază persoane bolnave. Scenariul are în centru un personaj masculin, bolnav de cancer la sân, căci boala afectează indiferent de sex. Demarat în iulie anul trecut, în cadrul unei rezidențe coregrafice în spațiul AREAL, spectacolul este coregrafiat și interpretat de Cosmin Manolescu și de Cristina Lilienfeld, membri fondatori ai spațiului AREAL, destinat dezvoltării coregrafice. În conexiune cu spectacolul, cei doi coregrafi organizează lunar, începând din aprilie curent, un curs de mișcare WellDance, oferit gratuit pacienților de cancer, supraviețuitori ai bolii, ca și celor care îi sprijină și îi îngrijesc. Înscrierea la curs se face prin rezervări la info@dans.ro. Timp de 90 de minute, participanții își vor explora creativitatea prin improvizații libere, ghidate, vor purta discuții și vor viziona filme.
Nu fără emoții de tot felul, am participat la premiera din 6 aprilie de la Hanul Gabroveni. Am apreciat în primul rând atmosfera destinsă pe care au reușit să o creeze cei doi coregrafi-interpreți încă de la întâlnirea cu publicul din foaier, unde Cristina Lilienfeld, în postura unui Puk sau a unui claun, a dansat printre noi, a conversat cu noi, ne-a introdus pe rând în sala de spectacol, unde Cosmin Manolescu ne-a spus o poveste și ne-a invitat să dansăm împreună cu el, sărbătorindu-l, căci în curând urma să fie ziua lui. Mulțumesc, Cosmin, nu am mai fost la o petrecere cu dans de zeci de ani. Fiecare primea câte o floare și dansa pentru cineva. Eu am dansat pentru mama mea, pe care mi-a răpit-o această boală, cu mulți ani în urmă. M-am retras la un moment dat, ca să văd ce se întâmplă cu ceilalți invitați și a fost încântător să văd cum Cristina Lilienfeld îi îndemna să se bucure de parfumul florii, să respire tot mai adânc, să adâncească această respirație transmițând-o întregului tors, antrenând apoi și mâna ce ținea floarea și cum, treptat, o serie de corpuri, relativ stângace la început, erau cu încetul antrenate, fără să își dea prea bine seama, într-un dans care acapara spațiul din jur. Povestea lui Cosmin Manolescu nu era nouă și nici atitudinea lui. Prima lui soție, Gabriela Tudor, fusese însoțită de el în suferințele acestei boli, inclusiv făcând-o să participe la spectacolele lui și, când era la spital, prin telefon, glasul ei fiind prezent alături de el în spectacol. Am evocat pe larg acest moment și toată legătura lor într-un articol din 2009, din România literară, intitulat În timp real și în eternitate. Cele două gazde ale întâlnirii, Cosmin Manolescu și Cristina Lilienfeld, au arătat care sunt terapiile cele mai eficace în astfel de cazuri: frumusețea naturii totdeauna darnică, dragostea și apropierea fizică mângâietoare a celor din jur. Factorul spiritual al locului a lipsit, fiind evocat doar unul extrem oriental: Yoga. Așa se întâmplă adesea. Căutăm comori în depărtări, ignorându-le pe cele din spatele sobei noastre.
Spectacolul s-a încheiat cu un extrem de expresiv duet al celor doi protagoniști, o împletire și mângâiere a două corpuri, care aproape nu s-au deplasat din loc, moment de maximă valoare plastică, după care a mai urmat o conversație telefonică, peste mări și țări, cu realizatoarea dramaturgiei spectacolului, din New York, Cătălina Florescu, care a conversat cu unele persoane din public și și-a dat întânire, peste ocean, cu realizatorii de la București. Cel mai important lucru în acest proiect unic de dans contemporan mi s-a părut a fi fost faptul că, în ciuda marilor primejdii care îl puteau înghiți, el a devenit în egală măsură o creație împlinită și un ajutor efectiv pentru cei care au acceptat să participe la experiment.