Purtând nume de familie cu rezonanțe medievale, Dan Horia Mazilu a retușat, printr-o deplasare vizibilă, contururile chenarului care încadrează strict literatura veche și subdiviziunile tematice pe secole, înșirate de unii ca mărgelele pe ață. Reputatul medievist a încercat să scuture puțin sintezele de istorie literară din amorțeala în care tindeau să se complacă. Adept al integralității procesului cultural și literar, precum și al conservării dinamicii sale lăuntrice, el nu a agreat fixarea unor limite rigide în periodizări. De aceea, și-a arătat preocuparea mai mult, în privința fenomenelor culturale și literare ale începutului românesc de drum, pentru legăturile, intercondiționările, deschiderile și schimburile lor exogene. În același timp, Dan Horia Mazilu a argumentat și a omologat împământenirea, în condiții istorice specifice, a unui nou spirit și ideal cărturăresc, care a condus la remodelarea viziunii asupra omului, la crearea unui nou model uman. Pentru a demonstra toate acestea, cercetătorul s-a instalat într-o perspectivă nu neapărat medievistă.
O asemenea poziționare a facilitat demontarea unei prejudecăți care parazitase o adecvată definire a umanismului românesc. Supraviețuirea acestuia până în epoca modernă – așa cum au considerat unii cercetători – i s-a părut o perioadă nepermis de mare. Umanismul nostru a fost văzut de Dan Horia Mazilu ca fiind o zidire complexă și complicată, realizată în timp, prin stratificări sau suprazidiri, care au dus la desprinderea de medievalitate prin schimbarea sigură de epistemă. Așa s-a întâmplat că Renașterea românească a dezvoltat la început un umanism specific zonei ortodoxe, cu prelungirile ei bizantine, care a asimilat cu timpul și mărci apusene.
O altă prejudecată demontată a fost aceea legată de complexul periferiei și de îndoielnica opoziție dintre slavonism și latinism, apărută prin fixarea privirilor unor cercetători cosmopoliți doar înspre Europa Occidentală. În logica europocentrismului lor restrictiv și păgubitor, aceștia nu au validat nici prezența formelor și a construcțiilor culturale românești afine, atunci când nu au identificat corespondențe satisfăcătoare în Apus. Din acest motiv, Dan Horia Mazilu a fost atent la modelele culturale succedate în mentalul colectiv autohton, la nașterea întârziată a unor forma mentis, cauzată de decalaje cronologice față de apariția constructelor culturale din Europa de Vest, ce au avut slab ecou în spațiul românesc. Autorul cărții Vocația europeană a literaturii române vechi a fost convins că istoriografia noastră literară este îngrijorător de conservatoare și de rezistentă la nou, ea fiind foarte atașată unor idei ce seamănă mai mult a „scrupule culturale“.
Dan Horia Mazilu a cercetat cu atenție și fără presupoziții deformatoare evoluțiile petrecute în cadrul spiritualității românești, în încercarea acesteia de a ține pasul, așa cum a putut, cu mersul european al Renașterii și al Barocului. Desigur că o stare de fapt a unei producții culturale și literare nu poate fi examinată după scheme prestabilite și încorporată, cu orice preț, unor structuri deja apărute pe plan european. Dar o aceeași realitate faptică i-a impus „vechistului“ Mazilu să nu lase deoparte nimic din ceea ce ar fi putut conține semnificații rodnice. Aceasta este rațiunea pentru care el și-a canalizat demersurile comparatistice spre analize precis delimitate, în scopul de a descoperi valoarea diferenței specifice în raza bine circumscrisă a genului proxim. Dan Horia Mazilu, recitind literatura română veche, nu a interpretat-o în mod izolat față de celelalte arte din societatea timpului, ci a înglobat-o sincretismului care definește, de altfel, pe întreg continentul, textele scrise înainte de modernitate. Nici istoria literară nu a fost desprinsă de studiul mentalităților, de imagologie sau de istoria artei. Din fundalul culturologic, martori credibili – cu ajutorul cărora cercetătorul a reconstituit atmosfera prielnică sau nu scrierii textelor – i-au fost produsele figurative ale picturii, ale artelor miniaturale sau somptuoase, ale arhitecturii religioase și civile.
Se știe că procesul de europenizare a culturii noastre a demarat din spațiul cultural bizantin, unde au sălășluit structuri, trepte de evoluție și modele distincte. Dar ignorarea mentalului specific românesc ar fi frânat înțelegerea unei progresii culturale specifice. Restabilirea legăturilor directe sau indirecte cu aria culturală apuseană, după ruperea lor din cauza năvălirilor barbare, s-a produs firesc, în virtutea unei permisivități caracteristice. Așa își explica Dan Horia Mazilu fructificarea sugestiilor venite din partea celor două mari tradiții spirituale europene. Contestând Europei Vestice rolul monocentric al omologării noastre culturale, medievistul a fost convins – este aici lecția lui Nicolae Iorga – că românii au devenit europeni fiind mai întâi Sud-Est europeni, ei asimilând creator sugestiile apusene unui fond bizantin al tradiției locale.
În acest spirit, autorul cărții Literatura română în epoca Renașterii a identificat în literatura română de expresie slavonă (în măsura în care se poate accepta că există o astfel de literatură) din secolul al XIV-lea și de mai târziu insinuarea unor elemente ale Prerenașterii, venite din comunul fond răsăritean bizantin. În cadrul fenomenului complex și eterogen al Prerenașterii răsăritene, românii și-au conturat un profil zămislit din propriile scopuri, modalități și finalități. Dan Horia Mazilu a avertizat că Prerenașterea nu s-a transformat necondiționat, peste tot și mereu, în Renaștere, cu atât mai puțin în Sud-Estul european, unde factorii perturbatori au dus la existența unei faze distincte, ce a ținut de desprinderea înceată, dar sigură, față de medievalitate. Cercetătorul a fost atent la toate categoriile de texte care interesează literatura română, chiar și la acelea care puteau fi analizate doar contextual, scrise în românește sau în alte limbi, de români ori de alogeni integrați sistemului românesc în spațiul nostru ori aiurea. De aceea, pentru Dan Horia Mazilu, desprinderea de medievalitate a început odată cu Neagoe Basarab și cu Nicolaus Olahus, deși acești cărturari au avut ca mijloace de exprimare instrumente lingvistice diferite.
Deoarece în aria noastră culturală Renașterea nu a reușit să atingă un nivel deplin și o cristalizare coerentă, o parte din setul de valori renascentiste a fost preluat și fructificat de Baroc. Este premisa care l-a determinat pe Dan Horia Mazilu să nu creadă că Renașterea a reprezentat exclusiv o mișcare culturală, literară și artistică vest-europeană. În definirea elementelor ce au format complexul renascentist, cea mai însemnată victorie a momentului postbizantin a fost văzută de „vechist“ în înscrierea literelor românești în matca lor firească, după ce ele au fost supuse înstrăinării unor limbi de circulație regională, precum slavona și greaca.
În privința existenței unui baroc românesc – căruia, în lipsa unui clasicism de tip renascentist, i-au fost contestate din partea altor specialiști adecvarea, fundamentarea și legitimitatea, ca de altfel și ideii de Renaștere românească –, Dan Horia Mazilu a fost susținătorul unei perspective istorice, dar și a uneia tipologice. Autorul cărții Literatura română barocă în context european a întreprins o nouă interpretare și ordonare a unor texte scrise de la mijlocul secolului al XVII-lea până la sfârșitul secolului al XVIII (perioadă pe care o considera concludentă și convingătoare pentru prezența barocului). Lectura critică s-a efectuat dintr-o perspectivă aptă să elucideze atât rosturile operelor literare și legăturile instituite între ele, ca elemente ale unui sistem, cât și relațiile dintre scrisul românesc și evoluțiile sistemice din spațiul european.
Dacă Barocul, de exemplu, rămâne un atrăgător complex de contraste, de ce ar fi fost altfel receptarea lui critică în spațiul teoretizărilor românești? Peut-on parler d’un baroque roumain? – aceasta-i întrebarea. Și a rămas o în trebare. Pentru a deține o corectă înțelegere, definire și delimitare a caracteristicilor ce fac din cultura română a unui anumit moment o construcție ba-rocă deplin con gruentă cu ansamblurile europene și convergentă cu dezvoltările de tip baroc din Estul și din Sud-Estul continentului, Dan Horia Mazilu a ales câteva unghiuri de analiză favorabile lui. Astfel, el a izolat toate aspectele ilustrative, pentru a releva specificul barocului românesc în felurite contexte arondate. Prudent și atent totuși la validările apusene, cercetătorul afirma că aceste elemente baroce nu au reușit să fie predominante, ele coexistând cu deprinderile unui bizantinism ce se clasicizase.
Gândind la rosturile culturii române, Dan Horia Mazilu s-a poziționat mereu în perspective de unde să poată vedea mai lesnicios contextele epocii, structurile mentale, sensibilitatea și principiile codurilor culturale ale vremii. De aceea, el nu a fetișizat nicio perioadă culturală și nici nu a fost un vizionar plin de patetism în descendență romantică, pentru a se apuca să vorbească pasionat despre marile vremuri ale culturii noastre. Dacă și-ar mai fi îndemnat și contemporanii să făurească un prezent și un viitor pe măsura acelor vremi de care se-nvredniciră cronicarii și rapsozii, atunci nu ar mai fi fost de făcut decât un singur pas până la protocronism. Deși a dorit revizuirea unor puncte de vedere asupra trecutului, Dan Horia Mazilu nu a supralicitat contribuțiile culturale și literare din epoca noastră de pionierat, oricât i s-a imputat că a văzut Renaștere și Baroc acolo unde acestea nu au existat. Adversarii i-au contestat realizările cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună și mai dreaptă, cum ar fi fost, bunăoară, combaterea protocronismului.
Având grijă să se concentreze asupra preocupărilor sale cărturărești, Dan Horia Mazilu nu a agreat niciodată polemicile în sine, deoarece nu a fost atras de combaterea în agora a punctelor de vedere opuse acelora alor lui. Atunci când a fost neapărat necesar, a polemizat de pe pozițiile ferme ale convingerilor ideologice și ale opțiunilor metodologice asumate. Prin revigorarea pe care a produs-o în cercetarea întreprinsă pentru un alt Ev Mediu, Dan Horia Mazilu a zdruncinat puțin prejudecata conform căreia „vechiștii“, asemenea clasiciștilor, ar fi neapărat și oameni vechi.