Scriitorul francez Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 la Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la „Libération“, iar din 2009 este redactor la „Le Canard enchaîné“. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan, experienţă pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul Albert Londres pentru reportajele despre Irlanda de Nord şi despre procesul Klaus Barbie. A debutat ca romancier în 2005, cu Le petit Bonzi, şi de atunci romanele sale au fost recompensate cu numeroase premii literare importante: în 2006, Premiul Médicis pentru Une promesse, în 2008, Premiul Joseph Kessel şi Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs. Pentru romanul Le quatrième mur, 2013; Humanitas Fiction, 2014, a primit Premiul Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain. În 2015 publică romanul Profession du père, urmat de Le jour d’avant (2017) și Une joie féroce (2019). În 2021 apare Enfant de salaud, finalist al Premiului Goncourt, o explorare a relației tumultuoase a autorului cu tatăl său și o meditație tulburătoare despre adevăr și minciună, despre vinovăție și responsabilitate personală și colectivă.
Fiu de ticălos (Enfant de salaud) va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, traducerea în limba română fiind semnată de Daniel Nicolescu. (Editura)
Mi-au trebuit ani întregi ca să aflu acest lucru și o viață întreagă ca să-i deslușesc înțelesul: în timpul războiului, tata fusese de „partea greșită“.
Bunicul mi-a încredințat, prin această expresie, taina lui. Dar și această povară. Stăteam la masă la el. Ca în fiecare joi după prânz, aveam dreptul la o bomboană cu mentă.
– Poți să te duci să-ți iei pastila Vichy, spunea nașa spălând vasele.
N-o cunoscusem pe mama tatălui meu. Se sinucisese după război. Bunicul se recăsătorise după scurt timp cu cea căreia îi spuneam nașă. Bucătăreasă la o familie de vază din Lyon, îmi oferea o bomboană octogonală în fiecare săptămână.
Și mă duceam să o ridic dintr-o cutie de fier aflată sub aparatul de radio.
– Taică-tu poate să povestească ce-i trece prin cap…
Îmi amintesc vorbele bunicului. Le rostise uitându-se peste umăr, de parcă se temea de prezența fiului lui. Îi era frică de tata. Nu se mai văzuseră de ani buni.
Tocmai ridicase cu un vătrai capacul de fontă al mașinii de gătit. Stătea aplecat peste găleata pentru cărbuni și răscolea înverșunat ultimii bricheți cu lopățica de fier. În ziua aceea era oțărât. Nu mai știu de ce. Se supăra arareori. Își păstra obida pentru nevastă-sa. Mult după moartea lui, am aflat că o bătea. A vârât în flăcări ultimii bulgări de huilă și a lovit puternic vătraiul de marginea cuptorului. Mi-aduc aminte de asta. Zgomotul metalului izbit, șuvoiul de scântei în praful de cărbune, privirea speriată pe care a aruncat-o îndărăt când a rostit propoziția.
– …În timpul războiului, tatăl tău a fost de partea greșită.
Soția lui a protestat fără convingere.
– Nu-l bate la cap pe copil cu așa ceva. Nu-l privește.
A golit cenușa din mașina de gătit, întețind jăratecul cu vătraiul.
– Ba da, îl privește cu siguranță!
Și-a șters mâinile cenușii și negre.
– Ba chiar l-am văzut pe taică-tău cu haine nemțești, în piața Bellecour…
În școala primară, vreme de un trimestru, tata mă silise să port Lederhose, pantalonii bavarezi din piele, cu ciorapi cafenii trași până la baza genunchiului. Poate că asta însemna să fii îmbrăcat nemțește?
– Mai termină odată cu chestiile astea! i-a tăiat-o nașa.
Bunicul a ridicat din umeri și a așezat vătraiul de-a lungul mașinii de gătit.
– Și ce? Cândva tot va trebui să afle!
– Ce Dumnezeu să afle, e un copil!
– Tocmai! E un fiu de ticălos și se cuvine s-o știe!
Se întâmpla în 1962 și aveam zece ani.
*
Dintotdeauna tata mi-a spus povești cu soldați. În toți anii care au urmat, tuna și fulgera fără răgaz împotriva lucrurilor pe care pacea le spunea despre război. Ocăra o emisiune radiofonică, își bătea joc de o dezbatere televizată, blestema ceea ce el numea „minciunile“ din ziare. Dar nu-mi vorbise vreodată despre războiul lui. Când protesta împotriva „intoxicărilor“, nu mi se adresa mie, ci lui însuși. Nu aștepta vreun răspuns. Nici de la mama, care nu asculta, nici de la fiu-său care nu înțelegea nimic.
În 1965, m-a dus să văd filmul Week-end la Zuydcoote, cu Jean-Paul Belmondo. Primul meu film de război. N-am priceput mare lucru, doar că cei buni vorbeau franțuzește. Și că Belmondo le zicea celor răi „Fridolini“.
După proiecție, l-am descusut.
De ce soldații francezi mergeau pe jos, călare sau pe bicicletă?
– Pentru că Franța e zero! a strigat tata în plină stradă.
Filmul îl înfuriase. M-am uitat în jurul nostru. O femeie întorsese capul. Și un bărbat, pe trotuarul din față. I-a amenințat din priviri.
– Îi bag în mă-sa!
Mi-a fost adesea rușine cu el.
În seara aceea, tata n-a mai venit la mine în cameră. A stins lampa din tavan și a aprins globul terestru. Mă culcasem în pat, pe burtă, iar el ședea pe taburetul meu. S-a apropiat de mine. Mi-a șoptit că se afla și el pe plaja aia, cu ceilalți soldați. Sub lumina aceea blândă, mi-a zis că lucrurile nu se petrecuseră deloc ca la cinema. Avea să-mi povestească altă dată adevărata poveste de la Zuydcoote. Va fi secretul nostru. În seara aceea, însă, era prea târziu și pleoapele mele se luptau cu somnul.
S-a ridicat ca să mă lase să dorm. Când l-am întrebat cine erau Fridolinii de care-și bătea joc Belmondo, s-a uitat la mine. Și s-a așezat, cu gura schimonosită.
– Tu chiar n-ai înțeles nimic din film, sau ce?
Era iritat. Și-atunci mi-a explicat. În avioane se aflau Fridolini. Ei îl bombardau pe Belmondo. Și ei, cei doi spioni deghizați în măicuțe.
– Fridolinii erau nemți?
Tata a dat din cap, fără să scoată o vorbă. Era uluit. Privea lumina de pe coridor prin ușa întredeschisă. S-a ridicat din nou, cu brațele încrucișate.
– Și-ai putea să-mi spui cine erau englezii?
– Care englezi?
S-a simțit copleșit. M-a privit cu asprime. Eram obișnuit cu nădufurile lui.
– N-ai văzut englezi în film?
Nu i-am răspuns. Mi-a fost frică, așa cum și bunicului meu îi era frică de el.
– Nu știai că la Dunkerque, în mai 1940, erau și niște englezi?
S-a apropiat de mine. M-am ghemuit. Mi-am ascuns fața în dreptul cotului. Gestul meu a părut să-l mire. Nu m-a lovit. Nu era o zi din acelea.
– I-ai văzut pe ăia care aveau o cască turtită? Ăia erau englezii!
Am reluat conversația.
– Cei care nu voiau ca Belmondo să se urce la ei pe vapor?
Zâmbetul lui triumfal.
– Exact așa!
Și-atunci am întrebat:
– Englezii nu erau de treabă?
A ridicat din umeri. S-a ridicat.
– N-ai decât s-o întrebi pe Ioana d’Arc.
A ieșit. Și a tras ușa după el.
Tata s-a întors a doua zi să-mi vorbească despre Zuydcoote. Și în toate serile care au urmat, ca să-mi povestească despre anii aceia. Nu mi-a zis tot, păstra niște secrete. Dar se înrolase în 1940, la 18 ani, rătăcit pe plajă ca Belmondo, pierdut de regiment, arestat de nemți, evadat și întors la Lyon unde trăiau părinții lui. S-a alăturat Rezistenței franceze când avea 20 de ani. Uneori zâmbea.
– Am făcut parte din Legiune. Însă din Legiunea de Onoare!
De-asta purta panglica roșie la butonieră. Și cocarda pe reverul hainei. De-asta am devenit și eu lyonnez. În toți anii care urmaseră, m-a crescut în orașul isprăvilor sale. Eram elev la colegiul Nôtre Dame des Minimes atunci când instituția a fost botezată Jean-Moulin. Discursul lui André Malraux de la Panteon ne-a fost citit în curtea școlii. În seara aceea, tata îmi vorbise despre eroul mort.
– L-am cunoscut bine.
Și-atât. N-a vrut niciodată să-mi spună mai mult.
Altă dată a rostit și numele lui Klaus Barbie.
– L-am cunoscut bine.
Și-atât. Iar eu n-am mai insistat vreodată.
– Ai ucis Fridolini, ca Belmondo?
A râs. Mi-a explicat că războiul e mai complicat decât în filme. Într-o zi îi omorai pe unii, a doua zi puteai să-i ucizi pe alții. Se cădea să fii atent cu vorbele „prieten“ și „dușman“, pentru că istoria fusese scrisă de învingători. Mi-a mai repetat și că nu trebuie să mă încred în cărți, în filme sau în ziare. Și că el, tatăl meu, era foarte nimerit să știe asta.
– Sunt foarte nimerit să știu asta.
Era fraza lui. În familie, în public, pe stradă în fața unor oameni pe care nu-i cunoștea și în orice situație, tata spunea despre el că e nimerit să știe.
Mai spunea și că:
– Am avut mai multe vieți și mai multe războaie.
Asta era și mai nedeslușit. Și când îl întrebam ce vieți și ce războaie, surâdea.
– O să-ți explic cândva.
Seara, în timp ce-mi istorisea luptele sale, se uita la mine. Îmi pândea teama, dar și mândria, la cotitura câte unei fraze. Mi-a explicat felul cum el și prietenii lui smulseseră mai întâi sau mâzgăliseră panourile indicatoare scrise în limba dușmanului. Apoi aruncaseră cu grenade într-un cinematograf din Lyon rezervat militarilor nemți. Cum mitraliaseră mașina unui ofițer care înainta pe rue de la République, precum și fanfara militară dintr-un chioșc. Cum deschiseseră focul asupra plantoanelor din fața sediului Gestapo, asupra femeilor soldat cărora tata le zicea „șoricioaice cenușii“1, asupra patrulelor de noapte după ora stingerii. Cum sabotaseră niște transformatoare electrice, niște tramvaie, niște trenuri. Cum hărțuiseră dușmanul fără răgaz, oriunde acesta se credea în siguranță. După fiecare poveste, îmi promitea o continuare a doua zi. Și, seară de seară, o așteptam.
*
într-o zi, m-a întrebat dacă bunicii îmi vorbiseră despre el în timpul războiului. Da, i-am răspuns. Bunicul o făcuse. O dată, demult. Una din frazele alea pe care le scapi când stai cu spatele, ca să nu-i necăjești pe copii.
– A zis că ai fost de partea greșită.
N-ar fi trebuit să-i povestesc asta. Mi-am dat seama văzând cum a pălit.
– Ce ți-a zis?
Tata încremenise în mijlocul salonului.
Am repetat.
– Te zărise îmbrăcat în neamț în piața Bellecour.
N-am îndrăznit să-i mărturisesc și că mă făcuse copil de ticălos.
Atunci s-a înfuriat la culme. A zbierat că bunicii mei erau niște mincinoși. Că s-a isprăvit. Că n-o să mă mai duc la ei joia. Și a pus-o pe mama să jure că n-o să-i mai vadă vreodată.
– Sunt totuși părinții tăi, a răspuns ea.
– O adunătură de neghiobi, da! a trântit tata.
Nu l-am mai văzut pe bunicul. A murit câțiva ani după aceea, chiar înainte ca ziua copiilor să se preschimbe din joi în miercuri. Atunci m-am dus s-o revăd pe nașa, pe ascuns, dar sub radio nu mai erau drajeuri cu mentă. Până să moară și ea, i-am trimis cărți poștale din depărtări. Îmi plăcea să-i scriu adresa din Lyon sub timbrele din străinătate. Îmi închipuiam imaginea exotică de pe bufetul ei, sprijinită de râșnița de cafea, în miros de cărbune și sos de zbârciogi.
*
Când am devenit adult, tata nu mi-a mai vorbit despre Rezistență. Fiul lui, spectatorul lui, captivul lui părăsise teatrul în care domnea. Nu mai existau mânuțe care să-i aplaude vitejia. Mi-am petrecut copilăria crezând pătimaș tot ce-mi spunea și restul vieții pricepând că nimic din toate acele lucruri nu era adevărat. Mă mințise grosolan. Și mă torturase. Atunci i-am lăsat viața îndărătul propriei mele vieți.
Într-o seară, la cineclub, am revăzut Week-end la Zuydcoote și am zâmbit. Înțelesesem, tata nu fusese niciodată pe plaja aia. Poate însă că ajunsese s-o creadă. La câteva zile după ce văzusem filmul, fuma ca Belmondo. Îi împrumutase ticurile. Accentul lui parizian șmecheresc. Cumpărase de la talcioc o cască a armatei franceze pe care a lăsat-o multă vreme pe polița din spate a mașinii noastre.
– I se mai zice și cască Adrian, repeta el apăsat.
Mi-a părut rău pentru el și am fost trist pentru noi. Nu mai eram furios. Să fabrici atâtea vieți ca să-ți iluminezi propria viață. Să minți în privința copilăriei tale, tinereții tale, războiului tău, în privința zilelor și nopților tale, să-ți născocești prieteni de seamă, dușmani imaginari, meserii de cinema, cutezanță de erou. Ani la rând m-am gândit la înspăimântătoarea lui singurătate, la jalnica lui existență. Și asta m-a făcut nefericit. După ce rănile s-au închis, m-am întrebat câți măsluitori trăiau în el. Câți trișori îi răscoleau măruntaiele. Spuse vreodată adevărul, măcar pentru o clipă, șarlatanul ăsta? Se privise măcar o zi drept în față? Apoi, în timp, toate aceste întrebări s-au estompat. N-am mai îndrăznit să i le pun. De altfel, nu mi-ar fi răspuns vreodată. Singurul adevăr care îmi rămânea era fraza bunicului meu. Restul nu fusese decât impostură.
– Tatăl tău a fost de partea greșită.
Bunicul mă părăsise făcându-mi această confesiune. Tata, cu scornelile lui, iar eu, copil de ticălos, pătrundeam în viață fără urme, fără testament, fără vreo moștenire. În mine nu dăinuiau decât tăcerea lui și propria mea debusolare.
Îmi închipuiam „partea greșită“ ca fiind mai rea decât toate. Un francez care omoară francezi. O canalie de 20 de ani, care-și trage haină verzulie și ciomag cafeniu ca să-și dea aere de zbir. Un puști lipsit de educație și de înțelegere, fără proiecte, dar și fară morală, năucit de proiectele cuceritorilor, care hotărăște să bată din călcâie în urma lor. Un nătărău care a avut drept carte de căpătâi doar ura. Un mic francez rătăcit, căruia-i era rușine de poporul său, care-și inventa un altul mai cu moț. Bandit de doi bani, care-și sare rândul la cozi îmbrâncindu-i pe ceilalți, cu pistolul la cingătoare sau cu bâta-n mână. Un neica nimeni care se crede uriaș grație unei gabardine negre sau a unei berete albastre. Milițian? Gestapovist? O groază de vreme mi-am pus în taină aceste întrebări.
Până-n primăvara aceasta, când am crezut că tatăl meu se hotărâse în sfârșit să vorbească.
*
pe 21 martie 1983, a fost cât pe ce să moară. M-a sunat mama. Avea „ceva“ în stomac, venise să-l ia o ambulanță. Mai mult nu mi-a zis. Chinuit de febră și de dureri, tata m-a sunat de pe patul spitalului. Nu mă aflam la Paris. M-a sunat de trei ori în cursul dimineții, închizând de fiecare dată când îi răspundea robotul. A patra oară mi-a lăsat un mesaj gâfâit, înspăimântător, cu o voce metalică pe care nu i-o cunoșteam. Am ascultat mesajul acela seara, când am ajuns acasă. De zeci de ori, ca să-i pricep înțelesul. Frazele erau toate un geamăt. Cuvintele, unul după altul, împovărate de tăcere. Erau ultimele cuvinte ale unui muribund.
„Aici sau în altă parte… Când o să ajungi la Paris, aș vrea un cântec… Îți cer cam mult… Aș dori Lili Marlen, în amintirea tuturor amicilor mei… Care au murit în împrejurări tragice… Cam pretutindeni, pe toate coclaurile Ucrainei și Rusiei… Camarazii mei… Îi văd din nou pe toți… În ultimele zile ale Berlinului… Era cumplit… Cumplit… Și nu regret nimic… Asta e… Absolut nimic… Cântecul ăla n-o să-l mai aud, dar cine știe?… Ce-nseamnă moartea?
Fiule… La revedere, fiul meu… Te iubesc… Doamne Dumnezeule, ce greu e… E greu să știi că n-o să ne mai vedem…“.
Tata. După atâția ani, iată că se-ntorcea la mine. Un adio fluturat ca o palmă. Știa că o să mă sufoc de neputință. Era prea târziu să sun la spital. Am sunat la mama. Am trezit-o din somn.
– Tata e pe moarte?
Tăcere. Apoi a râs.
– Ce tot spui, băiete?
Mi-a zis că nu, că totul e în regulă. Medicul venise la ea la sfârșitul după-amiezii și la el la începutul serii. Lui îi fusese tare teamă, dar se rezolvase.
– Ba chiar avea o voce bună.
M-am uitat la aparat.
– Alo? Băiete?
M-am scuzat. O deranjasem de pomană. Nu i-am zis nimic despre mesaj. Când am închis, tremuram.
Fragment din romanul Fiu de ticălos
în curs de aparție la Editura Humanitas Fiction,
în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducerea în limba română de Daniel Nicolescu
_____
1 Souris grises. În timpul celui de-al Doilea Război, expresie larg răspândită care denumea femeile-soldat (niciodată combatante) din armata germană, cu referire la culoarea costumelor lor și care evoca teama de rozătoare.