Personajele au nevoie de odihnă și mai dorm, deși actul somnului în sine nu e spectaculos într-o acțiune dramatică și chiar într-una epică. Jupîn Dumitrache e exasperat că în Noaptea furtunoasă toți ai casei dorm în timp ce onoarea sa de familist e în mare pericol. El îl ceartă pe Spiridon pentru că doarme, deși l-a avertizat: „…musiu Spiridoane, băiete, să nu te mai găsesc dormind“. De fapt însă, și dacă-l găsește treaz, nu scapă de muștruluială: „Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pîn-acuma; mîine dimineață jupînul săracul să deschiză prăvălia“.
Persoanele mai în vîrstă nu au nevoie de mult somn și nu îi înțeleg pe tinerii care dorm. Moromete își deșteaptă băieții, în zori, pleonastic: „Scoală-n sus!“. Tot în Moromeții, apelul „premilitarilor“ se face în zori, duminica, stricînd somnul tinerilor. Unii refuză să vină și cînd sînt „îțînați“ să se trezească, dau cu piciorul în cei care le tulbură somnul.
Un cunoscut și foarte amuzant scheci al lui Dan Mihalache este marcat de repetata întrebare a nevestei cu chef de vorbă către soțul trudit, care exact de conversație nu are poftă : „Costică, dormi?“. Întrebare la care nu se poate răspunde, cu vorbe, decît negativ.
Tăcerea e răspunsul pozitiv ! Efimița întreabă și ea: „Dormi, soro?… (Leonida sforăie-nainte) A adormit.“ Somnul lui Leonida continuă și cînd, aparent, începe zavera, încît Efimița trebuie să-l trezească. Leonida pune spaima de primul moment a consoartei pe seama somnului cu fața în sus. Bacovia ne asigură că pentru un somn adînc, de plumb, e necesar somnul în poziția „întors“.
Oboseala e însă leacul cel mai sigur pentru insomnie. În Act venețian, de Camil Petrescu, comandantul flotei evocă o furtună care a ținut treze echipajele. Acestea, ajunse la țărm, au dormit trei zile și trei nopți „ca în mormînt“.
Somnul este uneori însoțit de sforăială, manifestare naturală care este totuși exploatată comic în unele opere literare. În Gaițele lui Kirițescu, guvernanta germană este găsită vinovată de toate necazurile apărute în piesă și Aneta este indignată că doarme fără niciun zbucium al conștiinței, ba mai și sforăie. Învinuita nu cunoaște termenul și se simte cu atît mai insultată :
„– Cînd te aud cum sforăi noaptea, îmi vine să te strîng de gît…
– Ce, mai și sforăie?
– Sforăie, Ianache, de se cutremură casa…
– Was? Ich sforaiești? Was ist das sforaiește?“
Anterior, Aneta, ajunsă, vezi-bine, la vîrsta de „somn sumar“, pe care o evoca Romulus Vulpescu într-un poem, îi găsea vină și ginerelui său, Mircea, că doarme excesiv.
În Take Ianke și Cadîr, de V. I. Popa, personajele, deși senecte, dormitează sau chiar dorm, toropite de căldură, în fața prăvăliilor, și, evident, sforăie. Ianke îl interpelează pe Take, care dă vina pe Cadîr :
„IANKE Nu sforăi că nu pot să dorm.
TAKE: Nu sforăi eu, turcu sforăie.
IANKE: Spune-i să tacă.
TAKE: Nu pot, că-l trezesc.”
Ianke găsește soluția prin aruncarea în vecinul turc a unui calup de săpun. „Ia o bucată de săpun şi o zvîrle în Cadîr. Cadîr, lovit, crapă un ochi, murmură ceva neînţeles, se răsuceşte puţin în scaun, apoi se aşază zdravăn şi adoarme iar. Nu mai sforăie.“ Spre satisfacția lui Ianke.
„IANKE: Ei aşa! Dai un ban, dar face! (Cadîr începe să sforăie iar).
TAKE (rîde): Mai zvîrle un calup!
IANKE: Dar ce, crezi că eu am fabrică de săpun?”
Fugiți aparent în lume, dar de fapt ascunși în casa lui Cadîr, Ionel și Ana ies noaptea și atunci aud sforăitul taților, Ana se delectează cu sunetele emise de Ianke :
„Și dac-ai ști ce frumos era și ce bună pare până și mahalaua asta câinoasă… și ce înduioșător e să stai pe întuneric, noaptea târziu, lângă un geam, și să asculți un papa bătrân și trist care sforăie“. Ianke, glumeț din fire, o ia în rîs : „Ce vorbești! Și cu o așa muzică frumoasă te-ai distrat tu? Știam că eu prin somn fac o orchestră ceva teribil“.
Cei care dorm se expun. Somnul eclipsează conștiința și omul devine vulnerabil. Într-o povestire de Marin Preda o fată doarme pe cîmp. E surprinsă de doi ciobani și violată. În altă povestire de același autor, un ofițer care își face rondul are obiceiul să ia închizătorul de la pușcă soldaților adormiți în post. Apoi revine, se lasă somat cu tradiționalul „Stai, că trag!“, la care replică: „Trage, dacă ai cu ce!“. De data asta riscul e al farsorului. Un soldat pățit ia un închizător în plus și se preface adormit. Ofițerul fură obiectul absolut necesar tirului cu arma, dar el îl pune pe cel suplimentar și, la cuvintele „Trage dacă ai cu ce!“, chiar trage, rănind grav superiorul. Nu mortal totuși, ofițerul va muri eroic, mai tîrziu, în luptele din Nordul Bucureștiului, din august 1944.
Între tabieturi intră și somnul de după-amiază. Personajele active nu dorm la amiază, iar copiii, cei din La Medeleni, de pildă, îl văd ca pe o tortură. Dănuț adoarme totuși și este trezit pentru a nu exagera cu somnul și răsplătit cu o linguriță de dulceață. Și adolescentul Mircea doarme după prînz, ca oaspete la Medeleni, iar gazda, Olguța, regina farselor, îi pune din timp trei deșteptătoare sub pat pentru a fi treaz la ora unui epic meci de tenis ce-l vor disputa ea și Dănuț.
După masa de prînz dorm și belferii de tipul Bonifaciu Hagienuș. În Bietul Ioanide, el nu acceptă un somn frugal, ci adoptă cămașa de noapte pentru a se relaxa în lege.
Privarea de somn este o tortură. De aceea comandanții au grijă de odihna oștii. Mihai Viteazul, la Bolintineanu, chiar în Cea din urmă noapte… a lui, veghează cu căpitanii, dar se și întinde la vin și tirade eroice, în timp ce oștile dorm:
„Ca un glob de aur luna strălucea Și pe-o vale verde oștile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă“.
Până la urmă, adoarme totuși și el. Tot pentru asigurarea somnului, un personaj al lui Constantin Chiriță, în Cireșarii, leagă ciocul unui cocoș deșteptător cu izolir. E drept că somnul mai aduce și coșmaruri, cîteva sînt relatate minuțios de același autor.
Trezirea forțată, în special după o petrecere prelungită, nu e lucru plăcut. Povestitorul din Craii de Curtea-Veche doarme mult peste limitele firești și e trezit forțat pentru a semna de primirea unei recomandate, taman după un chef adîncit mult în noapte. Totuși „plachia de sfaturi“ părintești devine utilă: fără ea, ar fi scăpat petrecerea consecutivă, ce se prefigura în acea seară. Mai prudent, un ofițer român, care are ca oaspete un omolog francez, venit să instruiască trupele noastre, își pune ordonanța să vegheze și să-l trezească îndată ce și străinul s-ar fi trezit. Acesta procedează absolut similar, așa că ambii ofițeri ai latinei ginte sforăie mult și bine. Respectiv „Pleacă cu porcii la Pesta“, după cum notează ironic povestitorul.
Un somn chinuit de coșmaruri are Catrina Moromete a lui Marin Preda. Visul care o neliniștește este legat de niște porci. Aceștia o înspăimîntă, dar soțul ei, Ilie, remarcă sarcastic faptul că ar fi bine ca familia să dețină atîția porci cîți visează ea. Într-un vis, ei i se arată propria ei fiică în chip de purcea. În realitate, fata încerca s-o trezească pentru că ardea casa vecinului, Tudor Bălosu, incendiată tocmai de fiica lui, Polina.
Pînă la coșmaruri, somnul e oprit din start de obsesii. Un personaj al lui D.D. Pătrășcanu, profesorul Caranfil, nu poate dormi, torturat de faptul că nu-și amintește cum îl chema pe Învingătorul lui Napoleon (titlul povestirii). El scoală din somn alte personaje care, năuce, nu-l pot edifica. Salvarea vine de la o enciclopedie pe care Caranfil o înhață și aleargă nebun în mijlocul străzii, sub un felinar, pentru a găsi rapid informația esențială. Odată descoperit numele ducelui de Wellington, Caranfil „adormi îndată“.
Un băiat, aflat în tabără, într-o povestire de Mircea Sântimbreanu, se înspăimîntă el însuși de poveștile sinistre pe care le relatează colegului de cameră. Acesta nu observă și nici nu se sperie, căci doarme liniștit. Companionul, mai mic, nu înregistrează invitațiile de a veni alături, în patul naratorului de grozăvii, „pentru a nu muri de frică“. Doarme dus. Astfel, cel mare își va încălca demnitatea și va cere el azil în patul somnorosului.
Somnul personajelor nu naște monștri. Dacă e adevărat că orice om își petrece o treime din viață dormind, măcar treimea respectivă să fie cu folos, lipsită de întrebarea repetată: „Dormi, soro?“