Noul roman al Narinei Abgarian, Simon, pentru care prozatoarea din Armenia a fost recompensată cu premiul Bolșaia Kniga (premiul cititorilor din 2021), este o carte a memoriei. Simon se prezintă cititorilor români în excelenta traducere a Luanei Schidu și contribuie la remodelarea din materia vâscoasă a amintirilor a unei Armenii necunoscute. Miza lui Simon ca roman al memoriei nu este doar aceea de a reconstrui o imagine a Armeniei tăcute, estompate, strivite de imaginile produse de ideologiile politice, ci și de a proiecta o direcție și un sens al evoluției, de a sublinia o formă a emancipării. Emanciparea femeii și Armeniei se produc în paralel. Armenia se recompune în Simon din poveștile împletite ale mai multor femei. Pentru ca aceste personaje feminine să poată fi conturate, a fost necesar un catalizator, un personaj masculin capabil să scoată în evidență detaliul semnificativ, să marcheze prin cvasiabsența sa un parcurs de referință.
Poveștile acestor personaje devin emblematice nu numai prin proiecția în planul ambițiilor de emancipare/ eliberare a unui teritoriu strivit de istorie, cât mai ales prin frumusețea pilduitoare a unor parcursuri, prin descoperirea de sine și prin bucuria acestei forme de emancipare personală a unor personaje credibile, puternice, remarcabile. Simon al scriitoarei armene este un Don Juan pe dos. Nu este capricios, nu are orgolii, nu urmărește să seducă din rațiuni egoiste. E un personaj care seduce pentru a pune în lumină personalitatea și frumusețea persoanei seduse, pentru a găsi în durerile, înfrângerile, ratările, risipa de sine a fiecărei femei puterea de a merge mai departe. Departe, așadar, de eroul clasic, cuceritorul armean e un zidar din Berd care are menirea de a schimba în bine, de a emancipa tot ce atinge. Iar dacă literatura occidentală a propus numeroși Don Juani cuceritori și capricioși, libertini și ticăloși, Simon e un vindecător al sufletelor, îmbogățind frumusețea femeii seduse, slujind-o, fără a omite să se bucure el însuși de anumite tabieturi care l-au însoțit până la moarte. Spre deosebire de clasicul Don Juan, nemântuitul, Simon e un multiplu pocăit. Romanul care îi poartă numele e deopotrivă un roman al memoriei și al mântuirii, cu accente tragicomice, cu despărțiri violente, cu scandaluri și situații ilare petrecute în restrânsa comunitate din nord-estul Armeniei. Credibil și consistent ca personaj configurat în propria absență din amintirile fostelor lui cuceriri, Don Juan al Narinei Abgarian e cel mai seducător dintre toate formele literare și extraliterare pe care le-a îmbrăcat eroul perpetuu. Dar acest Don Juan armean moare în chiar prima frază a romanului, iar la casa văduvei, Ainanț Melania, apar pe rând fostele cuceriri ale soțului ei, fiecare individualizate printr-un singur paragraf care rezumă complicatele lor povești de viață, dar care în acel cadru al sobrietății suspendate contribuie la comicul cu accente burlești al romanului. Surpriza este cea a descoperirii ulterioare, în capitolele mediane, a poveștilor dramatice ale fiecăruia dintre aceste personaje: Sev-Mușeganț Sofia, Bocikanț Susanna, Tevosanț Eliza și Văduva Silvia, a eliberării fiecăreia dintre ele de chingile unei societăți patriarhale și constrângătoare politic, economic și social.
Așadar, un bărbat viguros, de 79 de ani, se stinge subit și, absent fiind din povestea romanului care îi poartă numele, se actualizează din amintiri. El se insinuase anterior în povestea de viață a fiecăruia dintre personajele feminine amintite, care prin propriile povești separă și împletesc firele narative într-un procedeu ce amintește de tors, contribuind la configurarea unui cadru spațio-temporal particular, orașul Berd. Dramatismul vieții fiecăreia dintre aceste femei intră în contrast cu bunătatea și frumusețea bărbatului care contribuie la emanciparea lor, dar care devine și un catalizator al unei societăți în prefacere. Stabilitatea relației sale cu Melania face din eroul Simon, el însuși nefericit în propriile alegeri, dar dedicat reconstruirii prin meserie și prin patima iubirii, și catalizator al poveștii. Și Melania e, cumva, în această poveste, personaj catalizator, dar asprimea ei, transformarea inversă față de cea a cuceririlor lui Simon, nu o scot în evidență. Simon rămâne catalizator al comunității din Berd și după moarte. Destinele eroinelor au fost deturnate, grație intervenției sale, din constrângerile și înfrângerile la care le supuseseră normele, tradiția, istoria, propria lor condiție, au fost scoase din amestecul de spaime și presimțiri, din supranatural, magic și superstiție (a se vedea, de pildă, visul premonitoriu al lui Șușan Vardanuș, celălalt catalizator al comunității, nebuna blândă, inocenta). În lipsa unui Simon, bătrâna de pe strada livezii, vecină a eroinei Susanna, cea rămasă cunoscută în comunitate ca Nenumita, n-a putut să-și schimbe destinul și a rămas nebuna violentă, o prezență vagă a răului de dinainte de război (personajele Narinei Abgarian trebuie citite întotdeauna în cheie simbolică).
Tragicomic, oscilând între tonul grav și o extravaganță și o superficialitate ocazională, romanul Simon al Narinei Abgarian e un roman al speranței și, după cum spune autoarea într-un material video prin care se adresează cititorilor români, o lecție a trăirii în prezent. E o carte a speranței, cum este și precedentul ei roman, care schimbă perspectiva, dar și o carte a iubirii care dislocă inclusiv înțelesurile tradiționale ale conceptului de trădare.