Romanul Destin al Zeruyei Shalev surprinde de la bun început prin titlul care lasă impresia unui termen care necesită o restaurare. Titlul implică o aparentă poticnire într-un construct care ar fi avut, probabil, un alt orizont de așteptare în urmă cu peste un veac, dar care, după lectura cărții, se relevă a ieși complet restaurat. Nu întâmplător, unul dintre personajele de prim-plan este arhitect restaurator, iar autoarea, Zeruya Shalev, este ea însăși un restaurator în ceea ce privește natura umană, un autor care construiește asumat plecând de la cărămizile psihicului uman sub tirul de frici, traume, pierderi. Așadar, unei restaurări prin actul numirii îi corespund alte două planuri ale restaurării, dintre care cea mai importantă pare a fi chiar planul auctorial. Restaurarea devine necesară după traumele aparent minore ale unui stat în facere, după durerile pe care clivajele cotidiene, pozițiile sociale și politice diferite, rupturile transgeneraționale și disputele etnice și religioase le provoacă. Prin ceea ce știe să facă cel mai bine, construind cadre posttraumatice și încercând să propună o terapie literară, proiectând în primă instanță, în ședința de cunoaștere, personajele, încercând să le câștige încrederea și chiar o anumită stare de relaxare pentru a se destăinui; punându-le apoi în dialog pentru a le așeza în contextul natural al producerii traumelor, revenind constant pentru vindecarea prin asumare a unui dat care depășește simplul cadru familial (ciocnirea istoriilor personajelor cu istoria mare nu e o miză în sine, ci doar o îmblânzire a unui dat); lăsându-le libertatea să aleagă sau creându-le această iluzie, în fine, îl încarcă pe cititor cu balastul unor vieți, cu nefericirile care se rostogolesc din istorie, dar și cu speranța posibilei vindecări, inclusiv de sine. Dar această restaurare nu este miza cărții. Miza e ceea ce rezultă implicit din titlu: problema libertății de alegere, a liberului arbitru.
Cum s-ar putea vorbi despre libertăți dacă nu prin asumarea traumelor? Atara, la al doilea mariaj, cu Alex, cu care are un băiat, Eden, dar având un copil, Abigail, și cu primul soț, aflând despre moartea tatălui său, Manu, încearcă să îi descopere povestea spusă de prima lui soție, Rahel, împreună cu care acesta luptase înainte de înființarea statului Israel într-o organizație clandestină. La întâlnirea dintre cele două femei, ca într-un sistem de vase comunicante, poveștile vieților lor se amestecă, dialogul, purtat pe două planuri, la nivelul titlurilor fiecărui capitol în parte și la nivelul conținuturilor acestora, se revarsă și se amestecă de asemenea. Împinsă de dorința de iertare în căutarea unui tată absent, Atara întâlnește în Rahel o femeie lucidă, cu o tinerețe spulberată în tinerețea tumultuoasă a statului. În schimbul de povești dintre cele două destine se revarsă fluidul cu depozitul de aluviuni din istoria statului și din istoriile personale. Conținuturile sunt colorate în roșu, de la crimele amintite sau presupuse din ambele familii, de la vina care naște căința la Manu, de la tulburarea lui Eden, militar în forțele speciale israeliene, revenit acasă după o misiunea de luptă, și lasă impresia unei anumite recurențe, a unei matrice a destinului. Recurențele, cel puțin tematice, ordonează, de altfel, întreaga operă a Zeruyei Shalev. Ceea ce leagă vasele comunicante ale romanului este memoria, care face posibilă nu numai întâlnirea dintre personaje, ci și cea dintre epoci, care se varsă unele în altele, care își amestecă apele și lasă impresia unui parcurs într-o anumită ciclicitate. Destin al Zeruyei Shalev se adaugă, astfel, pleiadei de romane ale memoriei pe care le asociez stilului compozit, ca amestec al ordinelor de arhitectură romanescă ionic și corintic, cu termenii lui Nicolae Manolescu, prin intermediul cărora istoria mare respiră grație memoriei din istoria mică. O lume estompată și împietrită în faptele dure ale unor vremuri ilizibile altfel este redată prin prisma acestor personaje, Atara și Rahel, care recompun o poveste pe un alt palier, cu alte traume, cu alte încercări. În acest roman al Zeruyei Shalev întâlnim un al treilea personaj, tăcut și discret, dar supus de asemenea pierderilor, copleșit de vini și încercat de provocări, care în memoria colectivă au trecut pe palier secund. Acesta este tânărul stat Israel, născut după marea traumă a Holocaustului, este așezat în Destin față în față, în mod curajos, cu alte traume trecute până nu de mult în uitare: apăsătoarea amintire a mandatului britanic din Palestina, fracțiunile și fricțiunile sociale puternice din statul nou format pe un pattern al organizării care nu s-a dovedit neapărat unul de succes, lupta continuă pentru supraviețuire într-o mare arabă ostilă, cu care, de altfel, Israelul este într-o stare de continuă confruntare.
Din această proiecție a dialogului dintre cele două femei și dintre cele două generații, din care se naște profilul unui stat purtând stigmatul pietrificării, fărâmițării, risipirii, Zeruya Shalev construiește centrul de gravitație al romanului: problema însăși a destinului, a liberului arbitru. Libertatea alegerii, evidențiată mai degrabă în generația luptătorilor clandestini împotriva autorităților britanice, se dovedește a fi o expresie iluzorie a înfrângerii unui destin. Pendulând între libertatea alegerii în planuri diferite, la nivelul celor ce gândesc și-și asumă destinul statului, până la cei care fac alegerile în numele familiei sau al lor personal, alegerea însăși devine o expresie a ratării. Această ratare nu poate fi stopată decât prin con știentizarea limitelor propriilor fapte, atât în ceea ce privește destinele individuale și de familie, cât și a destinului țării. Lupta clandestină ca încercare de schimbare a destinului este ceea ce se petrece în primele pagini. Incapacitatea de a înfăptui, lipsa libertății de a se opune datului catamorfic – romanul lasă, până aproape de finalul său, impresia unei continue fărâmițări și căderi – este compensată de libertatea conceptuală și de cea a exprimării punctelor de vedere, de libertatea asumării auctoriale, a poziționării în raport cu teme nedezbătute suficient în istoria tânărului stat, dar care se relevă a fi fundamentale. Libertatea de a vorbi, de a povesti, schimbă complet traiectul romanului. Ceea ce părea o cădere devine o înălțare prin libertatea povestirii care învinge destinul. Curajul expunerii de sine în cazul personajelor care au această capacitate, iar dintre cele două eroine cel puțin Atara are această forță, dovedește faptul că destinul poate fi înfrânt prin libertatea de gândire și de exprimare care este reflectarea de sine și nu are drept miză poziționarea opusă, fărâmițarea. Cea mai importantă restaurare din roman este cea prin poveste. Substratul poveștii este împânzit de firele subtile ale cărții întemeietoare și relevă un Israel ca o colecție de povești spuse prin cele două voci ale memoriei, Atara și Rahel. Zeruya Shalev lasă impresia unui aparent antiliberalism în raportarea la destin, dar se dovedește, în cele din urmă, purtătoare a valorilor liberale. Cele două voci se amestecă și devin o voce unică, o voce a personajului Israel, atât de puternic conturat in absentia. Problema liberului arbitru se repune ca acceptare a unui dat, devine asumare, inclusiv religioasă (în cazul lui Eden e pe cale a se realiza convertirea la o asemenea cale), iar povestea polifonică pe care o construiește autoarea se poate citi și ca poveste a liberului arbitru la nivelul statului. Liberul arbitru devine o miză interioară, iar parcursul interior duce la reflectarea în oglinda conștiinței. Destin este o carte de terapie individuală, dar, deopotrivă, o carte de terapie la nivelul destinului unui popor. Față de anii idealurilor înăbușite în sânge, ai expresiei violente împotriva destinului, față de iluzia unei vârste, regăsite în cazul ambelor protagoniste, finalul cărții propune reflectarea și în conștiința proprie a per sonajelor, și în conștiința națională. Ca vindecare individuală, romanul poate fi citit în anumite limite. Ca restaurare societală, ca refuz al militarismului și idealurilor violente, el propune o lectură nelimitată. Or, tocmai prin această dimensiune restaurativă el se expune ca opera aperta.