Plecarea dintre noi a Elvirei Sorohan, eminentă specialistă în cantemirologie – nu doar prin Cantemir în cartea hieroglifelor (1978), ori prin ediția din Istoria ieroglifică (1988), ci și prin colecția de Legende și istorioare orientale, datorate aceluiași principe moldav, dar selectate de specialista în literatură română veche – face să crească panteonul, nu foarte bogat, dar cu siguranță reprezentativ, al experților meritorii în cunoașterea, cercetarea și popularizarea operei celui mai savant și mai talentat dintre domnitorii români. I se așază astfel efigia alături de Grigore Tocilescu, de P.P. Panaitescu, de Virgil Cândea, de Dan Slușanschi și de alți câțiva studioși de merit trecuți într-o lume mai bună. Apărută inițial în 2013, culegerea de Legende și istorioare orientale selectate de editoare din notele cantemiriene la Istoria Imperiului Otoman, și adusă în atenție printr-o nouă ediție în 2022, de aceeași Editură Junimea, din Iași, care o publicase și întâia oară, face un serviciu de căpătâi posterității scrisului polihistorului. Ea revendică pe seama lui o vocație scriitoricească extinsă și în afara romanului unicat, Istoria ieroglifică, pasiune și talent exprimate cu forță și în textul, altminteri erudit și științific, al sintezei sale istorice despre statul sultanilor de la Istanbul.
Provocarea este ispititoare și vine să completeze, cu vădită înrudire de spirit, inițiativa mai veche a Doinei Curticăpeanu din Melanholia neasemuitului inorog (1972), prin care povestitorul care a plămădit din narațiunile sale, îmbinându-le cu poezie și cu alte ingrediente (retorica politică printre ele; dar și basmul), primul roman, de nu chiar prima epopee a literaturii noastre. Împreună, cele două cărți – despărțite una de alta de câteva decenii și, desigur, de autorlâcul diferit al selecționerelor – au căutat să impună în conștiința publicului actual apartenența lui Dimitrie Vodă la literatura română nu doar printr-un produs singular, fie el chiar unul remarcabil, ci printr-o prestație beletristică plurală convingătoare.
Textele autonomizate de Elvira Sorohan și arondate speciei legendare și istorioarelor (din latinescul historia cu sufixul -oare, probabil după modelul franțuzesc historiette, având semnificația de scurtă povestire, dar și pe cea de snoavă, uneori, atunci când povestea are tentă umoristică) vădesc o aplecare către moștenirea medievală. Cu toate acestea, însuși faptul că autorul își include aceste proze artistice într-o lucrare erudită și savantă – fie și în note – atestă un alt spirit, modern. De aceea, aș insista asupra faptului, devenit de la o vreme mai vizibil ca înainte, că opera cantemiriană în ansamblu, dar și luată bucată cu bucată, aparține primei noastre modernități (ceea ce englezii numesc early modern history). Scrierea Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (în traducerea din 1876-1878 a lui Iosif Hodoș, Istoria Imperiului Ottomanu, Crescerea și scaderea lui, iar în traducerea Ioanei Costa, din 2015, Istoria măririi și decăderii Curții othomane) a fost elaborată de „kniazul“ refugiat după bătălia de la Stănilești (1711) la curtea țarului Petru I al Rusiei, în anii 1712-1716, ajungând să fie publicată abia postum, în Occident, de fiul său Antioh. Dar circumstanțele în care impozanta contribuție a ajuns la public în postumitatea savantului nu au de a face cu faptul că, la începutul veacului al XVIII-lea, la circa șapte ani de când așternuse pe hârtie Istoria ieroglifică, continua să elaboreze narațiuni cu conținut artistic, fie și în latină. Cazul este întrucâtva straniu, iar Elvira Sorohan nu omitea să vorbească despre faptul că am avea de a face cu „un talent nativ“, care a fost „șlefuit … mai curând în contact cu această lume decât cu mediul povestașilor moldoveni“. Trecând peste faptul că în Istoria ieroglifică se întâlnesc și povești parabolice de felul celei despre calul țăranului beat și lupul cel înțelept – peripeția o spune acolo Vulpea/ Hulpea –, care sunt vădit inspirate de realități rurale românești (moldovenești), poate fi observat că, la inspirația turco-orientală menționată, se adaugă exprimarea în latina savantă a Occidentului, totul în ambianța biografică ortodox-slavă, de-acum, a Rusiei imperiale.
Aceste „povestioare digresive despre întâmplări din culisele istoriei“, cum le spune editoarea, se dovedesc „anecdote, legende, istorioare, puține hazlii (iucundam historiam), cele mai multe tragice…“. Lucrul poate mira, această atracție către „basne“ fiind repudiată în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, unde una dintre versiunile notate de Simion Dascălul în Letopisețul Țării Moldovei asupra etnogenezei moldovenilor (de fapt, a românilor) i-a stârnit indignarea, dând prilejul primului pamflet din literatura noastră și oferind motiv fostului voievod să dezavueze legendele din perspectiva istoricului căutător de adevăr.
Valoarea efortului Elvirei Sorohan – și, desigur, al Doinei Curticăpeanu, deținătoarea întâietății în acest domeniu – este aceea că oferă material bogat celui care vrea să înțeleagă O samă de cuvinte ale lui Ion Neculce, rostul, dar și motivele care le-au prilejuit, în mod comparatist, încadrându-le într-o eventuală serie literară.
Prețiosul demers merită apreciat cum se cuvine acum când Elvira Sorohan se alătură, dincolo de timp, celor îndrăgiți și comentați în timpul vieții, cu atâta pasiune și aplicație.