Natura s-a adăpostit în mine,
de frica toamnei
Privesc castanii,
un templu minunat
îmi pare strada,
aș vrea pe bancă să mă așez
și în curând pe foaia de hârtie să trec, în rânduri,
vraja.
E o peliculă de raze,
întinsă printre pomi,
în ramuri stau cucii, pătrunși
de semeție. Jos, margaretele
s-au pitit din calea pașilor mamei.
Ceva le-a trezit
din melancolie.
La masa din curte,
întinsă la umbră,
sub nuc,
se pornesc discuții aprinse.
În crengi, vremea veștejind
se aude șoptind ceva nelămurit.
În primăvară
Țăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă.
Straiul ei își va scutura
figurinele din cusătură.
I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața
în oglinda neștearsă –
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă.
Ogorul nu este departe de casa lor…
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.
O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor!
Primăvara. Pastel sofisticat
Prin pomii
care încă n-au înverzit,
ținuți de frig în starea asta tristă,
o pasăre își face veacul,
trudind și ea la templul clipei,
cu o bătaie, în plus, de aripi.
Cuiele pătrund mai adânc în uluci.
Ajunge în tesla gureșă,
mânuită de gospodari,
vibrația de la zborul
deșteptat în văzduh de foamea păsării.
Am legat de piciorușele ei o privire și eu,
încercând s-o aduc astfel pe pământul încă
neîmprimăvărat în februarie.
O, văpăile din adânc – cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț,
a stat, o iarnă întreagă, precum lava adormită,
o rezervă de lumină,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce în cuib, seara,
aducând din depărtări
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei,
ca pe mucava urma creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada.