Matematician de vocație, cu studii de profil în Germania, născut la Satu Mare în anul 1971 și stabilit la Budapesta din 2006, Halmosi Sándor a publicat până acum unsprezece volume de poezie atât în Ungaria, cât și în România. Adept al „poeziei pure“ într-o variantă postmodernă, după ce a căutat și a aprofundat interferențele artei plastice cu arta cuvântului, Halmosi Sándor scrie o poezie anti-simbolistă, caracterizată prin ceea ce s-ar numi, după Hugo Friedrich, indeterminare și irealism. Volumul cel mai recent, Apocrife, parte dintr-o trilogie, cultivă poezia ca fiind singurul loc în care hazardul și impuritatea realului ar putea fi învinse, anulate, spiritualizate: „Cuvintele au nu numai putere,/ ci și istorie și arbore genealogic./ După multe mii de ani de abuz, violență,/ întemeieri de familie, în sfârșit, sosesc./ La tine./ La mine./ Pe masă, suluri de poezie./ În cameră, mireasma dulceagă, fierbinte a tutunului/ de pipă și a existenței./ În poezie, un loc mereu gol./ O pată proaspătă pe creație./ Cu o cicatrice.// M-ai văzut plângând./ Te-am văzut suflând cât e ziua de lungă/ praful de pe suflete“ (O moleculă). Această derealizare, de aerare a materiei face parte dintr-o tentativă de alchimie verbală, când elementele surprinse în intimitatea lor sunt înstrăinate de timpul lor empiric, într-un timp nedefinit și ipotetic, în zona unui „cândva“ evanescent și crepuscular: „Dacă s-ar desprimăvăra totuși, șurile/ ar fi tot acolo. Între șuri, în linie/ dreaptă, o mare, prelungită îmbrățișare./ Deasupra, duium de mulțimi de grad zero,/ dedesubt, continuum. Afundată până la brâu,/ răzbați prin ele, dar te descopăr în punctul generator./ Verși lacrimi, o plângi când ieșim din ea./ Râzi când deșir țesătura lor“(Capăt de rând).
O obsesie a poeziei lui Halmosi Sándor o reprezintă prezența sufletului în materie, în carne, în sânge, expresia unei imanențe care dă sens existenței, în fond. Greutatea sufletului conferă certitudine celui mai tulburător și greu de definit fenomen care face ca materia să aibă viață, adică sentiment și rațiune: „(…) au existat voluptate, lumi aerisite, oameni foindu-se în spații pline de vervă. Ce s-a întâmplat? Nimic. Acel aproape nimic. Acele 21 de grame“. Sufletul este „mai ușor în zori“, pe când seara este „aidoma trupului“, sufletul trebuie „dezmierdat cu promisiuni“, de asemenea „trebuie să înveți/ și tu să-ți întreții sufletul,/ sensibilitatea să-ți fie la zi, să nu eviți/ nimic“. În poemul Deconstrucție sufletul este „așezat lângă picioare“ ca într-o expresie statuară, există „pajiști de suflet“ peste tot, iar în altă parte poetul spune, aforistic, că „sufletul vrea cu atât mai mult/ cu cât îndrăznește trupul mai puțin“. Relația suflet-divinitate este prezentă în multe dintre poemele cărții (în ciclurile Așchii de lumină și Apocrife, mai ales), numai că nu animismul este o distincție a universului, „chipul lui Dumnezeu“ este „mai degrabă în degete,/ în palme, în mângâiere“, iar materia „devine atât de moale ca în mâna îngerului piatra aruncată înapoi“. Poezia lui Halmosi Sándor pendulează, de altfel, între angoasă, care e „o facultate a posibilului“ și „puterea de contingență a viitorului“, după cum spune Gilbert Durand. Sintaxa poemului, la Halmosi Sándor, pare a fi o fugă în zig-zag, curgerea este imprevizibilă, cuvintele sunt dintr-un spectru larg, iar alăturările sunt cu totul surprinzătoare: „Mă gândesc la ce faci în clipa asta./ La cum poți îndura cu șalele frânte/ grămada asta de nimic. Că tot ce te mână/ piere mai repede decât răstimpul dintre/ două sughițuri, și totu-i năpădit de duhoare./ Prin totul înțeleg că nici noi,/ nici voi, nici ei. Tu, care ai suflat suflet/ în mine, în tine. Care ai spus că dragostea nu cere, dar există./ Ești cine sunt./ Liniște trasă în țeapă“ (Ești cine sunt).
Ultima parte a cărții cuprinde un admirabil poem-eseu, Ora et labora. Poetul e gol. Experiment radioscopic, în fond o reiterare a locului poetului în lume, din perspectiva lui Halmosi Sándor. Spune, între altele: „Dacă nu demolăm mai mult decât construim, dacă putem face ca lumea să fie cu o fărâmă mai bună, n-am trăit degeaba“. Poezia este o stare de „călugărie“ și așa cum „călugăria a avut un rol crucial în apariția ethosului mondial“, nici „poetul-călugăr“ nu poate da bir cu fugiții în fața giganticei datorii de a reconstrui ethosul demolat, „sfâșiat în parte de poeți și cărturari.“ Trebuie, mai spune Halmosi Sándor, „să muncești și să te rogi, nu cu vorba, ci cu fapta“, numai așa poezia și liniștea „vor fi cu noi“. Iar în relația inter-umană, de reținut o frază de la Balla Zsófia, reluată în acest eseu-poem: Cum ne comportăm unii cu alții, așa ni-e patria. În patria mare, a lumii de azi, vocea poetului trebuie să-și păstreze rezonanța care a consacrat-o în istorie. Iar Halmosi Sándor o face cu detașarea și cu pregnanța celui care chiar știe.