Popas
Cerul, ca zugrăveala pe lemn, s-a învechit.
Dănțuitor pe frânghii și păpușar vestit,
Cu zările pe umăr și vântul de căpăstru,
Sufletul meu colindă și-acum sufletul vostru.
Copii ridicau zmeie în drum când am purces.
Domoală era vremea și lungă ca un șes.
Pașii mei din țărână lăsau urme pe nouri.
Ocheam când era lună, cu praștia, ecouri.
De-atunci au trecut zile ca luntri fără cârmă.
În podul palmei dâra norocului se curmă.
Și-am căutat zadarnic în gând de-atâtea ori
Vorba care deschide peștera cu comori.
Își mână noaptea câinii negri la vînătoare.
Tăcerea-i înțesată de glasuri viitoare,
Cum timpul tot e-n clipă și lumea după frunte.
Și viața-i nencepută ca apele de munte…
Mâni plec din țara asta cu cerul învechit.
(din vol. Stânci fulgerate, 1930)