LXXV – amintire
El n-a avut copilărie.
El s-a născut direct adult.
Și-a crescut așa cum a putut părinții
ca un pelerin adevărat
pînă la sfîrșit
de la distanță
călător solitar.
Cerc
Pășește ca un arheolog bătrîn pe propriile urme.
Cîntă fără să se audă.
Pășește pe propriile urme scufundîndu-se
ca într-un arbore genealogic.
Închide cercul
chiar în punctul de start.
Cîndva ne vom întîlni
Cîndva ne vom întîlni față în față și ne vom cunoaște
mai bine.
Nu cum se întîmplă acum doar după numele mic.
Dacă e cazul ne vom da chip
și trup.
Mîna mea întinsă în aerul totuși rece, înghețat
al unei ierni de demult
va întîlni sigur mîna ta fierbinte ce arde
inundată de sîngele tău tînăr.
Poate voi fi mut atunci ca în fața unei cascade
orbitoare din africa altei planete
a Micului Prinț.
De Paști, 9 aprilie 2023, lună plină
Dumnezeu chiar există vorbea uimit doar cu ochii
în fața unei mlădițe de finic îmbrăcată toată mărunt
cu o haină nouă vie cu nasturi vii muguri cruzi
peste un corp îndoielnic.
Dumnezeu chiar există uită-i cămașa ruptă un nor
tot rupt de lumina tare din spatele lui un nor
aproape de mîna ta, de degetul arătător
o substanță ce o respiri nu o mănînci
dis-de-dimineață.
Deasupra
Deasupra mea nu e nimic
doar un orb poate să spună.
Deasupra mea crește iarba
și o pasc păsările
și o piaptănă însuși Dumnezeu
dimineață de dimineață
și o ară puhoaiele Lui
cînd soarele e încă îngropat
ca un bănuț de argint nespălat
în mîlul Eufratului
ceresc.
Am petrecut doar două anotimpuri cu tine
… toamna și iarna.
Primăvara nu a mai venit însă niciodată.
Ca să vină trebuie chiar să o meriți
îmi strigi în față.
Toamna a fost în schimb de nedezmințit
un infarct vegetal
după o căldură insuportabilă în care fierbeam
închiși în propria piele.
Peste tot, chiar și în părul meu negru aspru încîlcit.
Iarna a fost în schimb uscată, incertă.
Nici nu pleca nici nu venea cum se zice.
Eu am îmbătrînit brusc în ea
sub ochii tăi verzi și cruzi
în timp ce tu întinereai văzînd cu ochii
în același fel în care
altădată dădeau brusc mugurii aceia fragezi, mîțișori
ai alunului înghesuit de la poartă apoi
cădeau dimineața arși de frig în noaptea aceea
pe care nimeni nu o mai aștepta
de pe altă stea.
Elegie
Dacă ai exista cu adevărat
și n-ai fi doar o idee a mea
de salvare
te-aș lua în nacelă
care e o arcă în levitație
peste un hău răsturnat
cu susul în jos
peste soarele stins.
Foc
De ce ar trebui să-i dai foc și
acestui poem nescris?
Îți e doar pe limbă, atîta tot.
Plouă nu doar aici pe pămînt
uscat ci și în cer
cînd se înserează.
O ploaie neagră ce aprinde focuri reci.
Un întuneric ce ia foc.
Tot o amintire galbenă
Toate se adună pînă la urmă acasă
o amintire
galbenă ca toate amintirile
o peniță ruginită
cu cerneala uscată
ca sîngele dintr-o crimă
niciodată dezlegată
o gumă de șters
un mop deasupra prafului
ce se așterne noaptea
pe chipul oricui.
Peretele interior
Scrii pe peretele interior totul cu hieroglife
ca într-o piramidă răsturnată
un descînt
pe care îl știu foarte bine toate ființele acestea
absente din deșert.
Scrisul de mînă
Cîndva se va reinventa, sînt sigur, scrisul de mînă
prin care se scurge, chiar dacă atît de încet,
viața unui scrib uitat în urmă –
cinci mii de ani nici nu-i chiar atît
de mult în deșert unde
toate-s eterne stelele-n cer
sînt hieroglife și ele uscate
pe piatra bine lustruită-n genunchi,
cu genunchii goi, cu unghia ruptă,
cu sîngele țîșnit din pielea smulsă,
arsă de soare,
în coate –
scrisul acela zeesc nu-l înțelegea
în fond nici pietrarul
ce îl lovea doar mărunt
cu un ciocan de lemn moale
el nu putea fi trădat așa ușor
lectura nu-i decît o hoție generală mult mai tîrziu
din care cresc atîția și atîția străini
de inima ultimului scrib desigur ucis și el
ca totul totul să fie sub lacăt
bine închis
pînă la a doua venire a scrisului
cel adevărat de mînă.
Un text ce nu a fost încă scris
Acum citesc un text ce nu a fost încă scris
de pe un zid transparent, de aer
ce mă desparte de tine
precum gîndirea virilă a unui adolescent
de cea onirică, fără fund și sfîrșit
a unui om bătrîn,
a unui cititor aproape orb
citind mai mult cu degetele în Braille
pe pergamentul
Cărții Tibetane a Morților.
„Mă țin de tine poezie ca de un fir de ață.
Sînt un copac aproape uscat
uitat în cîmp, uitat
de trăznetul lui, știi
cel cu arderea de tot
în care atît de repede
suflă vîntul“
Zi neagră
… în care mult mai multe nu știu.
O zi neagră are întotdeauna doar 23 de ore.
Ea a început cu o oră mai tîrziu.