La anul vom merge la mare
Întreb
sfios de întrebare
fără deschidere la mare
Aleargă cel fără picioare
cu mâinile-nvățând să zboare
Ochi orbecăind în orb
taie lumina cu un ciob
iar floarea sub talpă strivită
petale-și pune-n păr, gătită?
Răsai în calea mea o răsărită
ferită, dar căzută în ispită…
Întreb întrebător ce sunt
se poate pântecul să-ți cânt?
Să mângâi tremurul ce îți revarsă
rostogolită noapte arsă?
Să-ți suflu în urechi
zbucium de valuri
prelins pe gât să-ți unesc maluri
iar mâna blestemată să te crească
pe sâni să treacă și să pască?
Întreb sfios de întrebare
la anul vom merge iar la mare?
Viața nu se termină în moarte
Oprește-mi palma
cum ai opri cirezile de tauri
cu vorbe
preschimbate-n zbor de fluturi
cu fluturi preschimbați
în dinozauri
Oprește-mi năpustirea
înspre tine
sau vijelia-nvârtitoare
ce-ți pune păru-n
bigudiuri
și ochii tăi
iau nopții din culoare…
Oprește-mă să-ți fiu
singurătate
sau umbra care tot încearcă
să stivuiască-n noi
lumi disperate…
Oprește-te
și du-mă mai departe
și du-mă mai departe…
mai departe
căci viața nu se termină
în moarte.
Aerul cald al libertății
Stau la pândă
desenându-mi cu un pas înainte
saltul ce va urma
sau zvâcnirea împietrită în
neputință
în spaima acelui salt ireal
terminat în ridicol
Simt cum se pregătesc cuvintele
să sară din mine
sub forma poemelor
memorabile
(cred că acesta va fi poemul
nemuririi
poemul ce va picura apă vie
pe buzele însetaților, pe buzele
disperaților
pe buzele celor care sunt făcuți
să simtă
răcoarea și primenirea)
Și totuși cuvintele trec prin mine
ca transpirația prin piele
nu le simt ieșirea, evaporarea
dispariția
îmi port tricoul îmbibat
cu poemul mult așteptat,
eliberat de briza caldă de vară
care îți ridica vaporoasa rochie
atât cât să-mi aducă aminte
de noi
făcându-mi praf așteptarea
poemului memorabil
Poem
rămas doar o urmă de sare
pe tricoul meu zvântat
de aerul cald al libertății.
Privesc orizontul printre genele
apropiate
și în locul catargului îmi apare
piciorul tău alungit
cât să cuprindă de la gleznă
la capătul de nord al coapsei
mâna mea pierdută în
mângâiere.
Adevărata poezie de dragoste
Mi-a scris din armata americană.
Era plecată în Afganistan
Elgah Sandra
cu soțul mort, cu părinții morți
doar un băiat o aștepta acasă
o dată cu lăsarea ei la vatră…
picătură ruptă din lacrima ei,
picătură ruptă din zâmbetul ei,
picătură ruptă din destinul ei
crud și nedrept
dar plin de eroism…
Era singură
chiar dacă Armata îi acorda
toate condițiile
de huzur și de uitare de sine
Avea tot ce-i dorea inima
acolo
în perimetrul închis și securizat
al Bazei
Toate bunătățile și visele lumii
o așteptau în rafturi așezate
dar toate erau ambalate în
singurătate și consemn
într-o țară străină, hăituită de
neprevăzut
de griji neînțelese, de viață
simplificată
până la praf și grote
până la oameni ascunși de ei
între ei
Singura grijă a Sandei era
ca băiatul ei din America
să nu ajungă orfan de ambii
părinți
de tată a reușit să ajungă
pe când ea, mama, doar atât
mai avea
gândul de a rezista misiunilor
în haina armatei americane
mult prea ocrotitoare cu viața ei
și mult prea primejdioasă
cu destinul ei
de a rămâne în viață pentru
copil
așa cum copil fiind nu a avut
parte de părinți
era o femeie cu ochii învățați
să plângă
cu sufletul învățat
să-mpietrească
cu inima închisă în rugăciune
cu trupul aprins, dar închis
în temnițele dorințelor
sugrumate
avea formele ispitei și ale
poftelor poftite
fără ca vre-un gând de păcat
să o scoată afară
să o arunce în brațele
dezmățului frumos
de femeie tânără
și pedepsită să-și vadă cum
trupul se topește
fără a fi trup de lumânare
fără a fi trupul legat de rugul
refuzului de a trăi
și pentru el
cum florile nu mai sunt udate
păstrând apa pentru setea
băiatului din America…
Elgah Sandra
ofițer în armata americană
avea o misiune în Afganistan
și un băiat care o aștepta în
America!
Restul nu mai contează
restul ar putea să fie adevărata
poezie de dragoste
pentru Elgah Sandra
pentru America.
Deșertul buzelor tale
Simt cum deșertul mă soarbe
(doar apa mai poate să dispară
nedându-ne seama – iluzie
desăvârșită…)
a ochiului care păstrează-n pupile
formele femeilor oarbe
Mă întreb dacă a fost vorba
de apă
de acel ceva curgător
ce face din Pământ planeta
albastră
și din lacrimile tale – așteptări
ascuțite
(înfipte adânc în obrajii
căutători de degete
mângâitoare)
Simt cum barba îmi devine nisip
și nisipul – barbă
barba deșertului crește
cum mai sunt podoabele
înțelepților
cu palmele căutătoare pierdute
sau adâncite înspre esențe
În acest peisaj nemișcător
împietrit și neiertător
doar formele dunelor
alunecătoare
mă fac să cred
că și în moarte există mișcare
Și în moarte există cineva care
să ne spună
că prin deșert nu te poți rătăci
chiar dacă totul se schimbă
de la o dună la altă dună
De parcă într-un deșert ar fi
mult mai multe deșerturi
fiecare cu misterul și legile lui
când totul s-ar multiplica
de la dispariția mea,
la dispariția ta
Atunci ne-am regăsi mai
neînsemnaţi
mai singuri în această imensă
singurătate
pentru care nimeni nu ar mai
plusa
pentru care nimeni
la tablă nu ne-ar mai scoate…
Am fi ceea ce suntem de fapt
două mâini bălăbănindu-se
doi pași împleticiți
în mișcări fericite
și o tăcere împrietenită
cu cele două firicele de nisip
pe buzele tale nimerite…