Adept fidel al criticii de întâmpinare, după model manolescian, Răzvan Voncu năzuiește evident spre coagularea sintezelor pe temeiul fragmentelor critice bine articulate. A început, editorial, concretizarea proiectului cutezător în 2001, prin Secvențe literare contemporane, continuând cu Orizonturi medievale, Un deceniu de literatură română, Poeți români de azi (I), Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică și contemporană, Critici români de azi ș.a. Cu modestia unui „împătimit cititor“ de poezie, el afirmă în prefața ediției a II-a despre poeții de azi (2019) că panorama conturată „nu-și propune să fie o istorie literară“, ci o spontană „plimbare critică“, conducând spre comentarii instantanee sudate „nu prin profiluri extinse, cu pretenții de exhaustivitate“. Dar nu omite să menționeze criteriul fundamental al evaluării, valoarea estetică. În volumul al doilea, Poeți români de azi, Răzvan Voncu duce mai departe demersul panoramic din volumul fundamental, completând lista poeților exponențiali ai epocii și adăugând capitole inedite. În Argument, auxiliar al prefeței din volumul precedent, este reafirmat „caracterul deschis“ al sintezei –„având în vedere nu numai condiția de critic de întâmpinare, ci și mersul natural al poeziei noastre.“
Fără ezitări metodologice, criticul și istoricul literar își păstrează criteriile de clasificare cronologică aplicate anterior. Prima parte a volumului recent – și, firesc, cea mai amplă – este consacrată poeților afirmați în intervalul 1948-1989. Iar în capitolul care deschide lucrarea sintetică adăugită, autorul privește cu sentimentul recuperării „Generația pierdută“, din care lipsește motivat Gellu Naum, considerat în volumul I precursor al optzecismului. Pentru a contura profiluri verosimile ale poeților reprezentativi, criticul reconstituie „situarea istorică“ a acestora din vitrega perioadă decenală a falsului realism socialist. Ilustrativ este cazul Etei Boeriu, „una din vocile lirice cele mai profunde“ ale generației, care reușește să sublimeze în poezie „suferința biografiei“, oscilând între Eros și Thanatos. Așezată de exeget în descendența lui Blaga, „Doamna“ Cercului Literar de la Sibiu este definită, cu probabilitate, drept „cea mai profundă și originală (…) blagiană din poezia românească“. În reconstituirea istorică, un loc aparte ocupă versurile din închisoare ale lui Corneliu Coposu, transcrise mai târziu din memorie, a căror valoare derivă din „încărcătura documentară și morală“. De relectura necesară din unghi istoric beneficiază, de asemenea, alți doi reprezentanți ai „generației pierdute“, care „s-au salvat prin poezie de realismul socialist“: Aurel Rău și „tradiționalistul modern“ Ion Brad.
Capitolul al doilea, despre creația din timpul comunismului, este rezervat laolaltă poeților șaizeciști și optzeciști care nu și-au găsit locul în cadrul selecției operate în volumul I. În mod semnificativ, primul poet fixat prin analiza pătrunzătoare este un „marginal“ al generației 1960, Cezar Ivănescu (din Promoția 1970, stabilită de L.Ulici), apreciat ca „poet mare, imperfect încadrat în tabloul generației sale“. Titlurile foiletoanelor critice reasamblate în tabloul sinoptic al poeziei actuale sunt expresive și cuprinzătoare, rezumând în tușe plastice chintesența perspectivei tematice: Constantin Abăluță (Solilocviile fostului faber), Gheorghe Grigurcu (Covorul diafan), Nora Iuga (Un lirism jucăuș, ușor întunecat), Monica Pillat (Provocarea thanatică), Dumitru Matcovschi (A fi poet român în Basarabia), echinoxiștii Ion Cristofor (Cotidianul, acest blând canibal), și Virgil Mihaiu (Melancolia culturii), Nicolae Prelipceanu în „Addenda“ la vol. I (Ironie bine temperată și pe alocuri chiar duioasă) etc.
Originalitatea proiectului de sinteză propus de Răzvan Voncu derivă și din integrarea organică în fluxul literaturii române postbelice a poeților din Basarabia sau de altă limbă (sârbă, maghiară). Receptarea unitară a poeților basarabeni, începută cu D. Matcovschi și cu „optzecistul atipic“ A. Țurcanu, va fi completată în partea convergentă a volumului, Poeți afirmați după 1989. Capitolul „Noul val“ este inaugurat cu analiza liricii lui Varujan Vosganian – „extraordinară prin autenticitate și substanțialitatea ei“. Iar primul poet basarabean comentat aici este Grigore Chiper, definit ca „postmodern fără emfază“. În acest context, criticul recunoaște sincronizarea optzeciștilor din Chișinău cu cei din București (și nu numai), chiar dacă a fost întârziată de regimul sovietic. Conform opțiunii critice sunt „incluși nemijlocit în evoluția istorică a literaturii române postbelice“: Dumitru Crudu, Vitalie Răileanu și Maria Pilchin, care susțin „resurecția poetică“ a deplinei sincronizări. În aceeași manieră, într-un capitol nou, Poeți în limba română, sunt integrați Adam Puslojić (portretizat memorabil), Marko Béla ș.a. Perspectiva integratoare va fi completată, în termeni critici, prin ultimul capitol al cărții Poezia în antologii. În argumentul introductiv al volumului recent se motivează păstrarea secvenței Poeți în confesiune pentru a cunoaște cum se manifestă poeții în lumea noastră, ilustrând „conștiința poetică contemporană“ în acțiune, socială și politică. Consecvent în principii, autorul sintezei în două volume completează lista în acest sens (cu I.Mureșan, Monica Pillat, L.I. Stoiciu, M. Gălățanu) și revine la Ana Blandiana și Radu Stanca.
Din selecția poeților afirmați după 1989 nu lipsesc, în afara celor amintiți, Ioan Pintea, Emil Nicolae, Cristian Muntean, Florina Zaharia și Vlad A. Gheorghiu. Criticul menționează, însă, că în cazul unor poeți din acest interval a pus accentul încurajator „pe întâmpinare, nu pe validare“. În Poeți români de azi (I și II), Răzvan Voncu a trasat în linii mari harta completă a poeziei postbelice, proiectată pe fundalul istoric al evoluției literaturii române. Păstrând echilibrul între onestitate și orgoliu în exprimarea judecății de valoare, autorul perspectivei panoramice, neocolind superlativele când e cazul, devine tranșant în contestarea non-valorii. În discursul cu pecete personală, cronicarul literar uzează dezinvolt de retorica spontaneității, într-un limbaj natural („îmi place“/„nu-mi place“), imun la scientismul structuralist, ca într-un colocviu firesc cu cititorii. Proiectul de anvergură, îmbinând analiza cu sinteza, prinde treptat contur definitiv, cu promisiunea părților despre proză și dramaturgie. Și eventualele revizuiri la cărțile publicate.