În confesiunile Lidiei Vianu tema iubirii apare proiectată pe un amplu ecran care produce un efect centrifugal al prezenței acesteia. Extinsă pe o multitudine de secvențe existențiale și pe o durată pluridecenală, pe lucruri îndelung meditate dar și pe spontaneități, dobândește alura unui destin. Avem a face mai întâi cu o copilărească anticipare a iubirii, acoladă dureroasă între ceea ce a fost și ceea ce nu mai este: „Somnul acela de când aveam patru ani și nu erai cu mine. Singurătatea aceea când scoteam brațul pe fereastră să ating un copac și nu erai cu mine. Vremea aceea albastră când am zburat peste Mediterana și nu erai cu mine. Această dimineață-amiază-amurg, când nu mai contează că (nu) ești“. Clipele începutului și ale finalului se întretaie patetic: „Fără aici, fără acum, noi, oare, cum“. Sub unghiul experienței erotice umanitatea își poate dezvălui complementarități și opoziții cu o decizie fatală: „Mișcarea și cel bucuros de ea./ Credința și credinciosul./ Cel ce rostește și cuvântul rostit./ Cel care uită și cel care e uitat./ Resemnatul și stăruitorul: (…) Contopiți, de nedespărțit. Multiplicați pe vecie“. Nimic nu e dat pentru eternitate, nimic nu e perisabil. Nu o dată factorii absenței și prezenței se interpenetrează în rularea timpului: „Ce suflet este acesta – adânc în tine, zbătându-se în mine, să te ajungă, să fie cu tine, să se piardă pretutindeni în ființa ta? M-au găsit, m-au călăuzit și m-au pornit către tine ochii părinților tăi care nu mai sunt“. Prezentul și trecutul asociindu-se cu viitorul primejdios prin numitorul comun al neantului, sub implacabilul semn al clepsidrei: „Este cum e mai rău: tu privești înainte, eu mă uit înapoi. Timpul nostru este o clepsidră. Fiecare clipă de despărțire cade și se adaugă timpului pe care nu îl avem“. Există oare l’eternel retour? Prea posibil grație pescărușului, inocentă întrupare a ființei auctoriale: „Trecutul se poate întâmpla din nou. Mesagerul lui este pescărușul. Să lăsăm pescărușul să se bucure de această revenire. De data aceasta, pescărușul voi fi tot eu. Suspendat. O fărâmă rătăcită de materie, care-ți bate în geam. Un întreg univers se naște iar“. Reîntoarcerea poate dispune de o variantă sentimentală la îndemână: „Îmi ții inima în mâini: ești uluit că știu fără să știu“. Ca și de o perspectivă vizionară, ilimitată aspirație a cunoașterii, cu intenția nicicând satisfăcută de a capta întregul. Vântul atotștiutor e mesagerul unui peisaj cosmic în necontenită schimbare: „El știe toate cerurile pe dinafară“, fiind compus „din crâmpeie de mișcare și frânturi din alte lumi amestecate“, deși, „niciunele nu se aflau în el în întregime. Nel mezzo del camin, Vântul se deprinse să-și ducă viața cu ideea că el nu este nicăieri pe de-a-întregul“. Totul în lume e instabilitate, aproximație, culpabilă iluzie și tocmai din acest motiv atracția irezistibilă pe care lumea o exercită asupra spiritului: „Această înmugurire, această imposibilă așteptare care încă așteaptă“. O atare serie de dispoziții înfiorate de imposibil devine născătoare de paradoxuri ale unei sapiențe universale: „Zborul: a atârna încăpățânat de o posibilă îmbrățișare“. Sau: „Noi. Aproape aidoma și totuși nu puteam fi mai diferiți“. Sau: „Cum mă pot apropia de tine dacă noi nu existăm?“. Soluția n-ar putea fi oare superbia expresivă? „Am putea opri în loc acest univers doar cu un vers“. Simbolul suveran al unei astfel de incertitudini generalizate îl reprezintă cuplul vântului și pescărușului. Vântul ar fi o făptură masculină atracțioasă, dar care se confruntă cu condiția interdictivă a factorului temporal. Dansul său dorit cu Pescărușul nu mai poate avea loc: „Atunci când chiar s-au reîntâlnit, Vântul nu mai era la vârsta valsului, iar Pescărușul era orb. Pe lângă toate celelalte, acest lucru s-a întâmplat într-un oraș fără păsări. Pescărușul se simțea nelalocul lui, iar Vântul nu mai era de mult în formă. S-a întâmplat în cel mai nepotrivit moment din câte există“. Intervin ravagiile la care decurgerea vieții a supus ființele dornice de feeria dansului. Morala fabulei, aidoma unei răsfrângeri a condiției umane creatoare în orizontul irealului: „Pe vârful celui mai înalt munte, față în față cu cea mai adâncă mare, au fost, odată ca niciodată, un vânt și un pescăruș“. De remarcat că la un moment dat autoarea proiectează natura vântului în absolut: „La început a fost Vântul. Și Vântul era cu Dumnezeu, și Vântul era Dumnezeu“. Vântul ajunge a proteja în divina-i invizibilitate amintirile ființei care a nădăjduit în iubirea sa: „Cine altcineva mai văzuse oare mâna Vântului. Cine o sărutase, deget cu deget, dosul și miezul palmei. La vârsta când nu mai putea zbura, mâna Vântului ocrotea amintirile Pescărușului“. Însă iubirea se dovedește blocată de solitudinea care o condiționează: „Sufletul meu este al tău din clipa în care m-am născut. Acum îl am și eu pe al tău. Viața a fost răstimpul singurătății dintre noi“. Printr-o grandioasă mărturie în scenă cosmică, suspendând limita timp-spațiu, ființa se recunoaște obsesiv în visul genuin al tinereții: „Gândurile mele au căzut pradă gravitației. Secunda era veșnicie. Ne-am înecat în marea care a năvălit prin fereastră ca să-mi aducă aminte de visul de la nouăsprezece ani – acea secundă albastră după care ai început să-mi lipsești“. Păstrând însă o vag sarcastică identificare muzicală a eului feminin: „Ai rupt o coardă și ai cântat totuși Imperialul. Ai rupt altă coardă și mi-a crăpat timpanul după acel sunet. Încă o coardă și tăcerea te-a sfîșiat. Apoi penultima coardă. O singură coardă a mai rămas, pe care o știu fără s-o aud, pe care tu cânți fără degete. Nu, nu este melodie. Nu este – Acea coardă sunt eu“. Neîndoios melopeea întru totul remarcabilă pe care ne-o oferă Lidia Vianu e în măsură a stârni ecouri în conștiința inclusiv retrospectivă a cititorului. E o iubire ce se naște continuu în melodia lăuntrică a textului, izbutind a-i obține confirmarea…