Reviste literare Luceafărul de dimineață (nr. 3)
În Luceafărul de dimineață (nr. 3), regăsim cele două rubrici principale, specifice acestei reviste: cronica literară de Dan Cristea, consacrată poeziei lui Andrei Novac („Ce e de apreciat e faptul că Andrei Novac scrie poezie, poezie adevărată și nu manifeste ori texte teoretice, expunând contradicțiile, combinările și alăturările stranii…“) și À vol d’oiseau de Alex Ștefănescu, care, scriind despre Eminescu, Blaga și Bacovia, își exersează talentul formulărilor pregnante („Pierderea încrederii în salvarea prin poezie reprezintă o atitudine existențială. Ca și existențialiștii, «simbolistul» George Bacovia, când simte că nu se mai poate exprima, se exprimă prin renunțarea la exprimare“…). Editorialul intitulat Ce ne dorim e semnat de Horia Gârbea: „Așadar, ceea ce le-ar trebui cel mai mult mânuitorilor de condei, tastatură și touchscreen în scopuri artistice ar fi tinerețe fără bătrânețe. Căci dacă și-au asigurat viață fără de moarte, prin rezistența operei, prima parte a dorinței rămâne dificil de îndeplinit pe acest tărâm. Iar despre celălalt, vom muri și vom vedea.“ Revista marchează data nașterii lui Nichita Stănescu publicând o selecție din poemele sale. Revăzând aceste versuri, cititorii pot să verifice cum rezistă lirica sa la proba timpului. Iată o Artă poetică: „Dacă s-ar descuraja poetul,/ ar cădea frunzele din copaci – / și ramurile lor ar rămâne ca niște spânzurători. Dacă s-ar descuraja poetul,/ femeile gravide n-ar mai naște,/ n-ar mai naște niciodată./ Dar, din grație și din grijă, poetul,/ din grație și din grijă, moare întotdeauna, întotdeauna,/ înainte de a se descuraja.“ Am remarcat din acest număr și eseul Urmuz. Imposibilitatea lecturii univoce de Giovanni Rotiroti (prezentat de Petre Răileanu), eseul despre Orfeu de Mircea Bârsilă, dialogul Angelei Baciu cu Nora Iuga, poemele lui Ion Cristofor și proza lui Gellu Dorian, grupajul de versuri al poetului bulgar Ivan Hristov, propus de Linda Maria Baros, ca și ancheta Școala și literatura realizată de Horia Gârbea, la care participă Evelyne Croitoru, Carmen Focșa, Gheorghe Lăzărescu, Irina Petraș, Adrian Costache, Petre Crăciun și Nicoleta Milea. În totul, un număr bun și dens al revistei, cu o singură recomandare: revista ar avea de câștigat, dacă ar arăta o atenție sporită în alegerea titlurilor de carte recenzate. (Cronicar)
Se citește, nu se citește, ce și cum se citește?
Periodic discutăm în redacție despre starea lecturii: se citește?, nu se citește? și, dacă se citește, ce anume și cum se citește? Și mereu, când reluăm subiectul acesta, se iscă aceeași dispută, e drept civilizată/ colegială, nu belicoasă. O tabără susține că se citește și încă mult în comparație cu epocile trecute, cealaltă, din care fac parte și eu, e de părere că beletristica, domeniu care ne interesează pe noi în chip special, e într-o accentuată pierdere de cititori.
Ce mă face să cred asta? Am spus-o în repetate rânduri. În primul rând, cumpărătorii cărților nu sunt și cititorii lor: cei care achiziționează o carte sau alta o fac nu neapărat fiindcă ard de nerăbdare și sunt pregătiți intelectualmente să savureze izbânzile stilistice și de conținut ale volumelor respective, ci atâția dintre ei cumpără cărți dintr-un reflex mimetic, dintr-un anume snobism, fiindcă așa e trendul. Apoi, critica literară și-a pierdut, din nefericire, rolul formator, de instanță care stabilește și impune scrierile valoroase pentru marele public. Nici conceptul de valoare literară nu mai este unul și același pentru diverse grupuri și, prin urmare, nici orizontul de așteptare al cititorilor nu e același. Uluitoarea evoluție tehnologică a mutat și literatura, pentru un număr uriaș de „utilizatori“!, în spațiul virtual al rețelelor de socializare, unde totul este extrem de accesibil și, vai!, totul este amestecat până la indistincție, maculatură și diamante literare. Aceeași democratizare adusă de internet face ca oricine să aibă posibilitatea să exprime orice opinie despre orice produs literar, așa încât judecățile de valoare ale vocilor critice competente nu mai sunt luate în seamă: vacarmul pricinuit de neaveniții agresivi le obturează acestora mesajul, iar cărțile valoroase însele, cu tirajele lor de câteva sute sau o mie de exemplare, nu pot câștiga bătălia cu buruienișul care acoperă totul. În fine, dezvoltarea fulminantă a mijloacelor de comunicare și a formelor de entertainment subminează și altfel prezența literaturii beletristice în viețile noastre: neîndoios, omul are nevoie de poveste, de ficțiune, de închipuiri, de poezie. Ei bine, dacă altădată și le culegea citind cărți de literatură, acum are mijloace mult mai comode de a-și satisface aceste trebuințe: de pildă, filmele, puzderia de filme, pe care le are la dispoziție, acasă, prin diversele platforme specializate: Netflix, Prime video, Disney+, HBO Max, Skyshowtime și altele. Ca să nu spunem că lectura implică un efort de concentrare deosebit, o trudă a minții, pe când noua formă de entertainment este seducătoare și atât de facilă, nu-ți pune creierul la salahorit.
Așa stând lucrurile, adică fiind încredințat că literatura are mari probleme din pricina diminuării publicului, mă întreb ce-i de făcut, ar fi cazul oare ca scriitorii de beletristică să depună armele? Nu, eu, unul, continuu să scriu cu totală dăruire, ca și când cărțile mele ar fi așteptate de sute de mii de cititori, nu de câțiva împătimiți, cum se întâmplă în realitate. (G.C.)
Paradoxuri românești
O știre tv de săptămâna trecută ne informa că tocmai am exportat o cantitate record de curent electric (cam 50% din producția internă, dacă ținem bine minte!). Dar, deși cantitatea exportată era atât de mare, suma încasată a fost mică, fiindcă prețul internațional al curentului a scăzut foarte mult. Prețul scăzut al curentului nu micșorează însă și tariful pe care-l plătim noi, consumatorii casnici: paradoxuri românești, când prețul unui produs oarecare crește, simțim imediat la buzunar, usturător, dar când scade, nu! Apoi, alte paradoxuri: grâul românesc este subvenționat, aflăm, dar prețul lui e ridicat. Grâul ucrainean, deși nu e subvenționat, e foarte ieftin: acesta e cumpărat de firme românești și grâul autohton mai scump, logic, rămâne nevândut (e scandalul momentului!). Însă, altă absurditate: deși a intrat pe piața noastră acest grâu ieftin, pâinea pe care o cumpărăm se tot scumpește. În fine, există pensii speciale, pentru anumite categorii de angajați, iar aceste pensii ajung să fie mai mari decât veniturile din timpul angajării, când respectivele persoane chiar munceau și, se presupune, aduceau diverse beneficii statului român. Iar vârsta de pensionare, cam patruzeci de ani, e vârsta la care, în alte profesii, oamenii, în plenitudinea forțelor, abia își încep cu adevărat activitatea. Dacă privim în jur, găsim numeroase exemple de acest fel, toate în măsură să ne zdruncine modul în care raționăm și ne reprezentăm binele și răul. (Cronicar)