Au fost. Unele de extensie valorică largă.Unele entuziasmante, altele de-a dreptul exasperante. Mi-a fost întărită convingerea potrivit căreia – la noi – cel care ridică bagheta în fața ansamblului, determină soarta evenimentului. Indiferent de pregătirea muzicienilor orchestrei. Este drept, există ansambluri în cazul cărora „nu se coboară“ sub o anume limită. Adevărat lucru, dirijorul trebuie să fie – cum se zice mai nou – „stăpânul inelelor“! Dar când nu este, soarta evenimentului poate fi tristă.
Căci tristă s-a dovedit a fi fost soarta concertului care a găzduit, la sfârșit de secol XIX, la Sankt Petersburg, prima audiție a primei Simfonii, în re minor, de Serghei Rachmaninov. Sau dirijorul sau orchestranții n-au înțeles-o; sau, primei importante creații a tânărului compozitor nu i-a fost acordată suficientă atenție. Trist dar adevărat, autorul a fost puternic marcat, puternic descumpănit de acest eveniment, iar lucrarea a fost reluată în Rusia sovietică abia după aproape o jumătate de secol!
La noi, zilele trecute, după o îndelungată absență, sub conducerea dirijorului Frédéric Chaslin, lucrarea a fost reluată în admirabile condiții, de Orchestra Națională Radio. Este un opus de o indiscutabilă coerență simfonică, opus ce se așază firesc în marea tradiție a simfonismului romantic rus, de la Borodin la Ceaikovski. Experiența artistică extinsă a șefului de orchestră, inclusiv în calitate de pianist, de compozitor, de excelent comunicator artistic, a fost determinantă!
În cadrul aceleiași seri de muzică, Concertul în la minor, pentru violoncel și orchestră, de Robert Schumann. Este în adevăr una dintre cele mai complexe lucrări concertante ale epocii romantice, lucrare pe parcursul căreia viziunea integratoare unică asupra celor trei părți ale lucrării trebuie să întâlnească în egală măsură evoluția solistică în relația cu ansamblul. La nivelul intențiilor, acest aspect a fost evident.
Solistul concertului, violoncelistul Răzvan Suma, dispune de o comunicare antrenantă de extinsă cuprindere; iar aceasta chiar atunci când pasajele de virtuozitate ale figurațiilor armonice nu ating acuratețea firească iar emisia timbrală este neglijată în favoarea forței expresiei. Este drept, expresia susținerii este romantică, dar acuratețea realizării ține de exigențele de ordin profesional. Se întâmplă și la case mai mari!
La Atheneul Român, în cazul ultimelor două concerte simfonice ale Filarmonicii, situațiile s-au dovedit a fi fost realmente diferite sub aspectul nivelului însuși al realizării.
Sub semnul unei cu totul modeste închegări s-a dovedit a fi fost situat Concertul coral simfonic condus de dirijorul Sacha Goetzel, un artist cunoscut publicului nostru, artist ce pendulează în ultima perioadă între Franța și Canada. Recenta sa apariție bucureșteană a fost plasată sub semnul unei precarități, a unui aranjament administrativ-artistic dificil de înțeles. Prima simfonie „clasica“ de Prokofiev a fost parcursă formal și rutinier. Atenția firească trebuia să cadă asupra parții secunde a programului, asupra momentelor coral-simfonice extrase din marile opere clasico-romantice, de la Beethoven la Bizet și Verdi sau Wagner. Corul Academic al instituției a fost condus de maestrul Iosif Ion Prunner. Probabil acest mixtum-compositum i-a derutat atât pe dirijor cât și pe membrii ansamblului, pe parcursul celor nouă momente ale programului.
Peste toate acestea a existat și un moment solistic! Concertul în sol minor pentru pian și orchestră, de Mendelssohn-Bartholdy, a fost parcurs – acesta este termenul potrivit! – de Adela Liculescu cu anume indiferență, în afara unei speciale aplecări privind calitatea timbrală a sunetului pianistic. A oferit, în schimb, la cererea publicului, două momente absolut spectaculoase ce s-au dovedit a fi fost momentele de vârf ale întregii seri de muzică; mă refer în mod special, la parafraza pianistică realizată în baza materialului melodic cu totul spumos pe care-l oferă opereta Liliacul de Johann Strauss – fiul. În plus – nu poți să nu observi acest aspect – chiar de la momentul inițierii acestui program, nicio pagină de muzică românească nu a fost avută în vedere, pe parcursul acestui program de nouă – da, de nouă numere – muzicale. Este firesc să evoc în acest context – ne aducem aminte! – seara de muzică absolut cuceritoare, de asemănătoare structură, oferită cu luni în urmă tot sub cupola Ateneului, de dirijorul italian David Crescenzi! Celălalt moment simfonic al Filarmonicii a fost situat sub o cu totul „ altă stea“! Am în vedere ultimul simfonic al lunii aprilie, moment petrecut sub bagheta tânărului dirijor german Constantin Trinks, invitat pentru prima oară pe scena Ateneului. Este un șef de orchestră dinamic, de fermă acțiune, muzician de specială clarviziune ce susține fiecare moment al actului său artistic. Am în vedere această lucrare – cea de a cincea creație de acest gen, lucrare cu totul aparte semnată de marele simfonist al Rusiei sovietice – cel care a fost Dmitri Șostakovici, anume Simfonia a 5-a, în re minor. Compusă în perioada inter belică, lucrarea pare a fi fost grevată la timpul ei de marea acțiune amenin țător promovată, acțiune așa numită „antiformalistă“, ferm promovată de regimul totalitar. Dintre cele patru părți ale lucrării, primele trei sondează în adevăr meandrele subterane, în parte chinuitoare, ale artistului intelectual, ale artistului gânditor aflat sub presiunea evenimentelor social-politice ale timpului. Lipsa cuvântului explicit orientativ, nu l-a scutit pe autor de ferma, de explicita opoziție a puterii. Mulți exegeți consideră că ultima parte – de evidentă expresie triumfalistă, admirabil construită – ar fi reprezentat un semn că autorul ar fi cedat presiunilor puterii totalitare, amenințătoare. Este posibil să fi fost astfel! Cu toate acestea, nu poți să nu apreciezi unitatea evolutivă de acțiune dar și profesionalismul pe care-l probează acest mare simfonist al secolului trecut, cel care ne-a orientat să citim „printre rânduri“ pentru a-i înțelege mesajul.
Prima parte a serii de muzică a fost susținută de pianistul Daniel Ciobanu, solistul primului Concert, în si bemol minor, de Ceaikovski. Este o piatră de încercare pentru toți pianiștii care tind spre eșalonul de vârf al actului artistic. Iar în acest caz, spectaculozitatea antrenantă în mod absolut, cea care vizează dimensiunea artistică reală a lucrării, devine parte componentă a structurii de ansamblu în baza căreia artistul își concepe demersul. Trebuie observată în acest caz, în primul rând, cultura înaltă a timbrului pianistic, aspect în baza căruia se definește întreaga coloratură expresivă a acestui grandios opus romantic concertant.
În alt sens, nu pot să nu observ acest aspect – l-aș numi post-pandemic, serile simfonicelor noastre s-au restrâns la câte două lucrări. Unele de aleasă substanțialitate artistică. Iar aceasta lăsând deoparte pagini mai mult sau mai puțin importante ale repertoriului românesc. Trebuie să fim de acord, restrângerea acestuia în cadrul prezenței publice nu ne face bine!