Povestirile din volumul Îngerii lui Bologan al lui Ioan Barb, spune un personaj, Belu din Pentru învinși nu este loc între îngeri!, trec, cu „pași re pezi“ peste granița realului, pentru a întîlni vedenii, precum „Lumina Raiului“, semne ale lumii de dincolo, cum e duhul băilor din Parastas cu Eurogold, demonii ascunși în preajmă, în paharul cu vot că. Ioan Barb caută subiectele prozelor sale într-un spațiu autobiografic, între personaje cu un relief bine marcat și într-o lume aspră, fracturată de sentimentul tragic al existenței: la Herculane, în satul Potcoava din munți, unde prozatorul regăsește obiceiul locurilor de a dormi în casă, alături de mortul familiei, pînă la „topirea zăpezii“ sau pentru a reîntîlni, „o Atlantidă uitată în străfundurile ființei tale“; pe malurile Streiului, lîngă munții cu zăcăminte de aur și cupru, care se vînd și se cumpără la Bocșa, pentru că, iată, „banul este ochiul dracului“, adică, al duhului băilor, care stăpînește adîncurile munților, iese la suprafață și „face oferte de nerefuzat”; în Munții Retezat, în pădurea Hațegului, într-o geografie aflată, o vreme, sub stăpînire austriacă. Prozele din Îngerii lui Bologan se extrag dintr-un discurs autobiografic, căutînd personaje precum protagonistul din Pavel Floca, în jurul cărora pivotează, amintirile din memoria activă sau din ceea ce Freud numea amintirea-ecran, aceea cu evenimente povestite de altcineva, trecute, apoi, în propria viață.
Povestirile din Îngerii lui Bologan se înșiruie „ca niște mărgele pe sfoară“. Dincolo de personajele puter nice, de reținut multe dintre acestea – Bologan, „bătrînul chia bur“ din Orașul scufundat, care se angajează îngrijitor la CAP pen tru a-și vedea în fiecare zi caii deveniți, la colectivizare, „proprietate de stat“, Mutu, Belu, Niculae, șeful de post Dimofte, Pavel Floca, pădurarul Gheorghe, Rusalin –, se identifică într-un Moromete de pe Valea Streiului, proiectul epic al lui Ioan Barb fixează, deopotrivă, o tipologie, dar, mai ales, o epocă trăită într-un anume loc din Ro mânia celei de-a doua jumătăți a veacului trecut și de azi. Astfel, în satul care „marca intrarea în rezervația naturală“, nu mai locuiește nimeni („Cei tineri au plecat pe dincolo, cei bătrîni au mu rit“, zice, cu neascunsă amărăciune șoferul-ghid), un loc unde tim pul trece „al dracului de greu“ și unde este greu să și mori, cu un profil cuprins în povestea tragică a lui Bologan, un om necăjit, care refuză operarea copiilor săi handicapați, pentru a nu rămîne fără indemnizație, „singura sursă de venit a familiei“. Cu oameni ca re își sacrifică animalele în secret, după miezul nopții, să nu afle Simion, șeful de post, „Dracul Gol“, cum îi zic sătenii; cu destinul lui Mili de la Fabrica de ipsos, căreia „fălcile metalice“ îi răsuciseră pulpele, Streisângiorgiu, unde colectivizarea otrăvește oamenii cu utopia „averilor muncite în co mun“; cu imaginea emblematică a epocii și oamenilor săi care se regăsește în aceea a unei herghelii de cai cu picioarele în lanțuri, marcînd schimbarea definitivă a paradigmei unei epoci cînd dispar caii și braniștea lor, pentru a face loc orașului ce aleargă spre margini „mai repede decît cel mai focos armăsar lipițan“. O lume se prăbu șește „odată cu vechea uzină de curent a orașului“; Niculae din Nopțile unui proscris povestește la cîrciumă, cui vrea să-l asculte, întîmplarea cu „statuia lui Petru Groza“ în care se află „însuși sistemul comunist“. În acest proces cu trecutul se strecoară și două sincope, Neînțelesul joc al rătăcirii și Simple suspiciuni dintr-o toamnă tîrzie, scrise într-o retorică foarte angajată, pentru o teză, chiar dacă, în fond, justificată: „Voi nu știți cine au fost comuniștii, mă“, exclamă un personaj, întorcînd „în oglindă“ discursul celor care spun, încă, „înainte era mai bine“.
Cum s-a văzut din toate celelalte optsprezece povestiri ale volumului, Ioan Barb nu are nevoie de ex cese retorice, pentru că formula prozei sale e una originală, privește o epocă așa cum a fost, prin povestea oamenilor săi, figuri tragice ale agresiunii istoriei asupra lor. Cu fiecare proză din Îngerii lui Bologan, Ioan Barb își redescoperă satul scufundat.