În perioada cînd am fost elev, adică între anii 1969 și 1981, nu exista explicit un program tip „școala altfel“. Cu toate acestea, erau destul de dese ocaziile în care noi, elevii, eram „duși cu școala“ să vizităm diferite „obiective“ sau eram vizitați în clasă ori în sala de festivități de persoane care ne țineau anumite prelegeri pe teme diferite.Am vizitat mai multe muzee, inclusiv pe cel național de artă, am asistat la unele spectacole și concerte, am vizitat fabrici. Țin minte impresia neplăcută pe care mi-a făcut-o „secția manometre“ a unei uzine mecanice și care mi-a tăiat cheful de a deveni inginer mecanic, optînd decis pentru construcții și pentru aerul liber. Ne-au vorbit în clasă milițieni de la circulație, dar și de la cercetări penale, medici, activiști de tot felul, ceea ce azi s-ar numi „analiști politici“.
Dintre aceste experiențe a lipsit, cu excepții neînsemnate, literatura. Am vizitat odată Muzeul Literaturii, vechiul sediu, pe-atunci aproape ascuns, căci nu se tăiase prelungirea Bulevardului Dacia între cele două proverbiale toalete publice. Cu alt prilej, au venit în școală cîțiva membri ai cenaclului literar de la Palatul Pionierilor, conduși de o femeie mică și urîtă care s-a recomandat poeta Veronica Porumbacu. Nu avea decît puțin peste 50 de ani, avea să moară foarte curînd, în cutremurul din 1977, după ce publicase un număr colosal de cărți, vreo 30, dar mie mi s-a părut teribil de bătrînă. Cele citite de ea și de discipolii săi mi-au făcut o impresie deplorabilă.
Asta a fost totul! Primele experiențe literare și publice veritabile le-am trăit în afara școlii și primii scriitori cu care m-am întîlnit i-am văzut tot dincolo de zidurile liceului, în cenacluri literare, adică în medii specializate, în care tot cei de față erau prezumtivi autori, prea puțini venind doar de capriț și pamplezir. Acolo, în acele cenacluri, eram cu toții și protagoniști și public, cu schimbul. Dar în orice caz eram niște insideri.
M-am obișnuit, încă din tinerețe, cu indiferența pe care oamenii o arată față de literatură și artă. Înainte de 1989, la Librăria Eminescu, de lîngă Universitatea București, cînd se aduceau cărți noi, se punea o măsuță în dreptul intrării și se forma imediat o coadă. Oamenii cumpărau indistinct toată oferta, chiar mai multe exemplare din fiecare titlu. Alexandru George a relatat că, într-o înserare, cei aflați mai în spate nu vedeau „ce se dă“ și librăreasa a strigat ca să-i edifice: „Carte de bucate și Costache Olăreanu !“ A înțeles repede că nu toți cumpărătorii citeau. Ei cumpărau „ce se dădea“ și, mai departe, traficau produsul, îl ofereau cadou sau mită, știau că au rude și amici interesați de „cărți“. Sînt sigur că nici cuvîntul „carte“ nu le evocă multor inși literatura, ficțiunea.
Abundența de „cărți“ a vremurilor post-revo luționare a dus și la sastisirea publicului, iar varietatea distracțiilor a redus cititul. În plus, avînd în vedere demasificarea tiparului, orice posibil „cititor“, știutor deci de carte, s-a gîndit că e mai simplu și mai de fală să devină autor. De aici mulțimea de „scriitori“ care nu s-au citit decît pe ei înșiși și, poate, pe diletanții din cercul lor.
La cîți indivizi se reped să publice, scriitorul veritabil este o specie periclitată. Dar grija autorităților este pentru urși, broaște (pentru a nu fi strivite cînd se contruiește vreun drum). Nu pentru scriitori. Nici alte categorii de performeri nu o duc mai bine. O carieră a unui tînăr într-un sport, de pildă, depinde exclusiv de posibilitățile financiare și relațiile familiei sportivului.
Sînt genuri literare în care autorii nu au nicio șansă de a fi răsplătiți, dacă nu există instituții care să îi susțină. Fapte precum aceea, pe care o cunosc din interior, de a traduce integrala operei lui Shakespeare pro bono, sînt aventuri ale unor mici grupuri de nebuni.
Nu există la noi niciun program coerent și continuu de susținere a creatorului de literatură de către stat. Inițiativele repetate și luările de poziție ale Uniunii Scriitorilor au dat rezultate. Dar lupta Uniunii cu indiferența instituțională este grea și foarte inegală.
Așa cum am mai arătat, România este printre cele trei țări din UE care nu au încă un program de remunerare a autorilor (nu doar de ficțiune) pentru împrumutul privat de carte. De altfel, cîtă vreme nu se alocă bibliotecilor fonduri pentru achiziția de carte contemporană, ce să împrumute cititorii ?
La fel, taxa pe copia privată, care există totuși prin lege, merge la asociațiile de editori, taxele pe cablul TV sînt infime, iar Radioul public și televiziunile nu plătesc nimic unui scriitor. În contractele teatrelor se prevăd achiziții de piese, acelea, puține, care se joacă, dar nu și tantieme. O piesă poate „cădea“, ceea ce e riscul teatrului și al autorului. Dar, dacă are succes și e plimbată prin țară în turnee, la care spectatorul achită 80-100 lei biletul, toți banii merg la trupă și nimic la dramaturg.
Legea timbrului literar e o glumă proastă, cîtă vreme nu e pus la punct niciun sistem de coerciție în colectarea lui. Chiar într-o țară extra-UE (Turcia) este imposibilă comercializarea unei cărți fără un timbru holografic lipit pe copertă, precum cel de la CD-urile de la noi. Prin neîncasarea taxei, statul pierde sume considerabil mai mari decât cele pe care le pierde Uniunea Scriitorilor.
Cultura scrisă este considerată, după caz, un lux sau un moft. Dacă măcar clasicii ar fi (re)editați în condiții decente și școala ar fi un vector de promovare a lor, o cîtime din vînzările acestor intrați în Pantheonul fericiților s-ar putea revărsa și asupra celor care își așteaptă rîndul la clasicizare.
Orice editor știe că nu poate spera la nicio subvenție, cît de mică, pentru un proiect oricît de meritoriu literar, dar nerentabil în timp scurt, de pildă o colecție cu volume de debut. Și-atunci nu debutează autorii plini de talent, cîți or mai fi și dintre aceia, ci doar cei care au bunici și mătuși cu conturile mai înfiripate.
Tratarea indistinctă a autorilor prin plafonare în jos duce la îngroșarea numărului de pleziriști care trăiesc din ce pot și cînd li se abate, ca să nu folosesc alt verb, mai scriu cîte o poezie, o nuvelă sau un roman. Dacă toți sînt tratați ca amatori, atunci toți ca amatori se comportă, iar calitatea literaturii scade nemăsurat.
Pe întreg cuprinsul UE sînt mii de antreprize de self-publishing, tinzînd să le concureze pe cele din SUA. Germania este campioană în domeniu. O căutare pentru antreprizele de self-publishing returnează în jumătate de secundă 304 milioane de itemi. Nu-i greu să afli care sînt cele mai bune 100 de case de self-publishing din lume. În fruntea lor: Amazon și Apple. Într-un spațiu precum cel german sau american, unde se citește, un autor poate spera la un tiraj vîndut de 2-3 mii de exemplare recuperînd investiția și obținînd un profit modic. Asta nu înseamnă însă că statele respective nu au programe de susținere ale scriitorilor : burse, rezidențe, comisionări de piese de teatru și compensații pentru împrumutul privat. Organizații precum, să dau doar un exemplu, Swedish Authors’ Fund oferă burse de creație pe unu, doi sau chiar cinci ani. Universitățile fac și ele același lucru de care, pe la noi, n-am auzit. Ministerul Culturii din Franța acordă chiar burse pentru mediatizarea scriitorilor. Ca să nu mai spunem că suma pe care ministerul cu pricina o acordă anual culturii era acum un deceniu (de când avem ultimele cifre) de 9 milioane de euro.
Nu înseamnă că, mai ales în țările din Est, autorii trăiesc din scris. Totuși, așa cum la lectură și sumele cheltuite pe cărți, România este la coada Europei, ca și la consumul de săpun de altfel, la resurse materiale alocate scriitorilor ne plasăm, fără glorie, tot la coadă. Cred că orice persoană cu intelegență medie poate stabili o corelație între acestea, fiecare criteriu trăgîndu-l în jos și pe celălalt și asociindu-se cu calitatea ofertei literare.
Pe acest fond al lipsei de fond(uri), rîia amatorismului se întinde. De curînd, am aflat că o față bisericească și-a lansat romanul „Prescura“. Iată, mi-am zis, imaginea perfectă a autorului constrîns să îmbine profesia lucrativă cu vocația. De-ar fi să urmez acest exemplu, viitorul meu roman ar trebui să se numească Buiandrugul.
Se cuvine să încheiem și cu o veste bună: un cetățean care a chemat în judecată Comisia de Validare a Uniunii Scriitorilor pentru că i-a atestat lipsa de valoare literară a pierdut și a fost obligat de instanță să achite cheltuielile aferente acțiunii sale. N-ar fi frumos – într-o lume ideală – ca fiecare solicitant cu cerere neîntemeiată de primire în breaslă să fie amendat proporțional cu lipsa de calitate?