Dac-ar fi să fac un clasament, Paul Auster ar figura între primii
cinci-șase prozatori americani contemporani pe care-i citesc
întotdeauna cu plăcere. Ca și alți autori din generația lui, are
norocul unei maturități (ca să nu zic bătrâneți) pline de energie.
În 2017 a publicat un roman masiv, 4 3 2 1, în 2019 o cuprinzătoare
antologie de proză, Talking to Strangers, în 2020 o alta, dedicată
scrierilor lui autobiografice, Groundwork, în 2021, Burning Boy, o biografie de
aproape opt sute de pagini a lui Stephen Crane. În 2023, a revenit cu Bloodbath
Nation, ce poate fi tradus fie Țara scăldată în sânge, fie Națiunea masacrată.
Acest din urmă volum e cel mai scurt din toate,
de nici o sută cincizeci de pagini, dintre care
multe ocupate de fotografiile lui Spencer
Ostrander, dedicate locurilor în care, în ultimii
ani, au avut loc atacuri armate soldate cu mulți
morți. Imaginile sunt cu atât mai impresionante
cu cât nu sunt prezentate masacrele ca atare,
ci curțile, străzile, clădirile — multe abandonate
după tragicele evenimente — în care s-au
petrecut atrocitățile. Falsa impresie de
normalitate, de calm, de pace induce un
sentiment de angoasă egal cu cel al textului
scris de Paul Auster.
Bloodbath se referă la masacre și asasinate
în masă, la numărul imens de americani
împușcați în fiecare an din cauza accesului
nelimitat la armele de foc. Garantat de Constituție,
acest drept (privit de restul planetei fie cu
îngrijorare și spaimă, fie ca o periculoasă
bizarerie) continuă să fie în SUA de la sine
înțeles. Pe prima pagină ajung mai ales cazurile
de asasinate multiple, de crime în masă. Dar
cifra victimelor e mult mai mare. Ea cuprinde
o listă largă, de la accidentele de vânătoare,
la situații de auto-apărare, la răzbunare, la
crime domestice și un număr imens de sinucideri.
Din cauza frecvenței lor, chiar asasinatele
multiple par a se fi banalizat. Dacă nu e vorba
de un număr consistent de morți, ele nici
măcar nu mai ajung în buletinele de știri ale
televiziunilor.
Paul Auster are motive personale să
abordeze subiectul, propunând un text în care
confesiunea personală, eseul, informația de
statistică și studiul științific se îmbină cu
subtilitate. Scriitorul își dezvăluie motivația
în câteva pagini de proză memorialistică,
pornind de la constatarea că în copilărie avea
două bunici și doar un bunic. Încercările
repetate de a afla amănunte despre dispariția
bunicului patern s-au soldat cu eșecuri.
Explicațiile erau de fiecare dată diferite: fie
căzuse de pe o clădire în timp ce repara un
acoperiș înalt, fie murise într-un accident la
vânătoare, fie fusese ucis ca soldat în Primul
Război Mondial. Niciuna din aceste istorii nu
corespunde realității. Adevărul, aflat de scriitor
în 1970, era mult mai crunt:
„În 23 ianuarie 1919, la două luni după
încheierea Primului Război Mondial, la începutul
celui de-al treilea val al gripei spaniole care
izbucnise în anul anterior, și cu doar o săptămână
înainte de ratificarea celui de-al Optsprezecelea Amendament
al Constituției, care interzicea producția, transportul și vânzarea
băuturilor spirtoase în Statele Unite, bunica l-a ucis pe bunicul
meu. Căsătoria lor se destrămase cu vreun an sau doi înainte.
După separare, bunicul s-a stabilit la Chicago, unde trăia cu o
altă femeie, dar revenise în acea zi de joi la Kenosha pentru a le
aduce copiilor daruri. În timpul vizitei, pe care fără îndoială că
și-o imagina scurtă, bunica i-a cerut să repare lumina stricată
din bucătărie. Curentul electric fusese întrerupt și, pe când
penultimul dintre copiii Auster îi ținea lumânarea aprinsă în
încăperea întunecată, bunica a urcat la etaj să-l ducă la culcare
pe cel mai mic dintre copii (tata) și să scoată pistolul pe care-l
ținea ascuns sub pătuț. Apoi a coborît, a revenit în bucătărie și
a tras câteva gloanțe în direcția fostului ei soț, dintre care două
i-au pătruns în corp, unul în șold, celălalt în gât, acesta din urmă
fiind probabil cel care l-a omorât“.
Scena, ce pare desprinsă dintr-un film horror american, a avut
o continuare tot à la americaine: femeia a fost achitată pe motiv
de nebunie temporară. Imediat după verdict, și-a luat copiii
și a plecat cu ei în New Jersey, obligându-i să nu sufle vreodată
un cuvânt despre moartea tatălui lor. Secretul a rezistat o
jumătate de secol, până când un locuitor din Kenosha i-a
menționat întâmplarea unei verișoare mai vârstnice a scriitorului, în timpul
unui zbor transatlantic. Povestea l-a transformat pe tânărul Paul Auster, care
crescuse, asemeni multor copii americani de vârsta lui, cu fascinația filmelor
cu cow-boy și a romanelor cu crime și detectivi, într-un adversar al liberului
port de arme în America.
Țara scăldată în sânge nu e însă, neapărat, un manifest împotriva legislației
permisive a Statelor Unite și a încăpățânării multor cetățeni de a renunța la
un drept pe care-l leagă de însăși identitatea lor. Cartea e, mai degrabă, o
meditație amară asupra istoriei care a făcut posibilă situația actuală, când
violența e parte inconturnabilă din viața cotidiană a Americii. Pușca și pistolul
au jucat roluri esențiale în constituirea țării, în marea aventură a cuceririi
Vestului, dar și în impunerea unui anumit stil de existență admirat multă
vreme. Cow-boy-ul, acest cavaler al dreptății și onoarei, așa cum îl știam din
nenumăratele filme western, e stigmatizat, însă, astăzi ca reprezentant de
frunte al „suprematismului alb“, iar peliculele care-l au drept protagonist
sunt trecute la index.
Paul Auster nu e, nici el, scutit de păcatul exagerării. Astfel, scriitorul
vede în înclinația americanilor din secolele al optsprezecelea și al nouăspre –
zecelea de a fi înarmați zi și noapte un reflex născut din obiceiul de a-i urmări
(și chiar ucide) pe sclavii negri fugiți de pe plantații. E dincolo de orice dubiu
că astfel de scene atroce s-au petrecut. Dar
ele nu constituie nici pe departe motivul
pentru care emigranții au simțit, din prima
clipă a debarcării pe țărmurile Lumii Noi,
nevoia de a purta arme. Mai aproape de adevăr
e autorul atunci când admite că ne aflăm în
fața unei chestiuni ce depășește sfera logicii
și a raționalului. Ea e parte constitutivă a unei
filosofii care s-a perpetuat din generație în
generație. Pușca și pistolul sunt simboluri
primordiale în istoria nașterii și dezvoltării
Statelor Unite. E ceva atavic în felul în care
americanii se raportează la arme. Pe de o
parte, ele vorbesc despre necesitatea indi –
vidului de a se baza doar pe sine în toate
întreprinderile sale. Pe de alta, înarmat fiind,
omul poate ține la distanță orice fel de ina –
mic, inclusiv pe cel reprezentat de guvern și
de stat. Armele ar fi, în acest scenariu, sim –
boluri ale libertății și independenței într-un
univers eminamente ostil.
În ciuda promisiunilor făcute de
politicieni, nimic nu s-a schimbat
în ultimele două sute de ani —
deși, e adevărat, au apărut câteva
nuanțe, cum ar fi refuzul de a
vinde arme celor condamnați.
Nici măcar Barack Obama, inamic declarat
al posesiei de arme, nu a reușit să facă absolut
nimic pentru a le interzice. De altfel, Paul
Auster consideră că anularea vânzării „la
liber“ a armelor nu ar avea un efect pozitiv
în societate — dimpotrivă, i-ar radicaliza pe
cei, nu puțini, care o sprijină.
Parcurgând statisticile cutremură –
toare, te întrebi cum e posibil ca acest
carnagiu să continue nestingherit într-o
lume atât de avansată civilizațional. Con –
form studiilor recente, cetățenii Statelor
Unite dețin 393 de milioane de arme. Anual,
în jur de patruzeci de mii de americani sunt
uciși cu arme de foc — cam tot atâția mor,
trebuie spus, și în accidentele de automobil
(pe care nu se gândește însă nimeni să le
interzică). Din cei patruzeci de mii de oameni
care pier de gloanțe, cam jumătate sunt
sinucigași. Acestora li se adaugă morțile
accidentale, precum și cei omorâți de polițiști
în timpul misiunilor, ceea ce înseamnă cam
o sută de morți suplimentare în fiecare zi.
Dar statistica macabră nu se oprește
aici: „Optzeci de mii de răniți și patruzeci de
mii de morți, adică o sută douăzeci de mii de solicitări ale
ambulanțelor și ale spitalelor de urgență, zi și noapte timp de
douăsprezece luni pe an“. Acestor cifre li se adaugă aceea a
milioanelor de membri ai familiei, prieteni, colegi, cunoscuți,
colegi, care, direct sau indirect, devin victime ale flagelului.
Paul Auster nu vede o soluție venită din exterior — ceea
ce e un alt fel de a spune că nu vede nicio soluție. „Pacea se va
instaura doar atunci când o vor dori ambele tabere, și, pentru
ca acest lucru să se întâmple, va trebui să facem o examinare
onestă și dureroasă a cine suntem și cine dorim să fim în viitor
ca popor. Ceea ce ar trebui să înceapă în mod necesar printr-o
scrutare dureroasă a ceea ce am fost în trecut.“ Propunerea pare
logică, deși sunt semne că ea nu se va solda cu deznodământul
la care speră Auster. „Examinarea“ trecutului american e un
proces în plină (și turbulentă) desfășurare, dar felul în care e
făcută nu anunță nici pe departe un rezultat pozitiv. Când
trecutul devine motiv de vrajbă, răzbunare și dispreț violent față de cei care
nu-ți împărtășesc convingerile (vezi excesele corectitudinii politice și gro –
zăvia woke), șansele de a ajunge la consens sunt nule.
Cartea lui Paul Auster conține numeroase evocări care explică, fie și
parțial, propensiunea americanilor pentru violență — adeseori, una gratuită,
cum e aceea a fostului său coleg din armată, care-i mărturisea că distracția
lui favorită era să se urce pe un delușor și de acolo să tragă în direcția mașinilor
care circulau pe șosea. (Scena o amintește pe aceea din filmul lui Alejandro
Gonzáles Inarritu, Babel, despre consecințele tragice ale violenței gratuite).
Monstruozitatea morală constă în faptul că astfel de oameni sunt, în restul
timpului, indivizi demni de stimă, pe care te poți bizui la greu și care, în plus,
au un cod etic profund asimilat.
Evident, nu-l putem împiedica pe scriitor să spere că se va produce un
miracol. Dar nimic din realitatea americană a zilelor noastre nu-l confirmă.
Mai lucidă pare să fi fost mama scriitorului, care îi spunea, în tinerețe, atunci
când îl surprindea vorbind cu ardoare despre o lume mai bună: „Visează,
Paul, visează!“