În seria de autor de la Editura Polirom a lui Ion Vianu a apărut recent volumul Investigații mateine. Amintiri. Un dialog exclusiv pentru România literară despre pasiunea lui Ion Vianu pentru Mateiu Caragiale.
Cristian Pătrășconiu: Țineți mai mult la I.L. Caragiale decât la Mateiu Caragiale?
Ion Vianu: I.L. Caragiale este o referință fundamentală a literaturii române. L-am citit toată viața, l-am admirat nespus – nu în primul rând pentru opera satirică. M-a atras mai ales acel Caragiale grav, cel din În vreme de război, O făclie de Paști sau fantastic (Calul Dracului). Există un tragic și un magic caragialian. Pe deasupra, în timp și spațiu, I.L. Caragiale are o judecată tranșantă, ascuțită, asupra oricărei situații românești. Totdeauna se poate găsi un citat nimerit ilustrând reacții în care românul se recunoaște. Pentru Ion-Luca Caragiale am un respect infinit. Cu Mateiu Caragiale mi se întâmplă altceva. El corespunde identității mele de bucureștean; cu timpul m-a adus la convingerea că, prin el, se se pot defini Bucureștii ca o parte a Lumii. Prin el, m-am regăsit ca bucureștean și, datorită acestui fapt, este un autor al sufletului meu. Altfel, eu fac parte dintr-o generație care urma unor generații (două) din care făceau parte cunoscători și fanatici ai lui Mateiu Caragiale. În primul rând: Ion Barbu – Dan Barbilian, cel care îl considera pe Mateiu singurul caragialian, ca o lovitură dată sub centură lui I.L. Apoi, unii oameni, Tașcu Gheorghiu, de exemplu, cunoșteau fiecare vorbă a textului matein. Se spune că dacă îi citeai lui Tașcu un pasaj și te opreai, el continua unde te opriseși tu. Eu nu am ajuns la o asemenea performanță, dar l-am citit mult pe Mateiu. Inclusiv Jurnalele și Agendele. Cu timpul mi-am dat seama că am o viziune asupra Omului M.I. Caragiale pe care aș putea să o supun publicului. Am scris Investigații mateine, o tentativă de micro-biografie. Sunt uimit că în unele cronici apărute se spune despre această carte că este un eseu; nu, pur și simplu, este o încercare de biografie a unui personaj foarte interesant, lugubru și oribil în anumite aspecte, genial în altele.
Când, de fapt, l-ați întâlnit pe Mateiu Caragiale?
Pe la 15-16 ani. Aveam în casă un exemplar din ediția Perpessicius. Prietenii mei nu-l aveau; Matei Călinescu a citit tot exemplarul pe care îl aveam eu, care era ediția Perpessicius de Opere complete de la Fundații. Împreună am făcut un fel de joc de societate. De pildă: care era prenumele tatălui lui Pirgu? – Îl chema Sumbasacu. Sau: cum se chema omul de încredere al lui Pașadia? Evident, Iancu Mitan. Era un joc de societate pe care îl practicam noi, adolescenți; prin el ajungeam la o cunoaștere a Bucureștilor dispăruți, pe care îi reconstituiam din fragmentele păstrate… Era, în același timp, un exercițiu de estetism care, pe noi, tinerii de dreapta, formaliști cum se zicea pe atunci, ne tenta foarte mult, un contramodel a ceea ce ni se impunea prin gustul oficial.
Contramodel, adică?
Mateiu, în estetismul, în snobismul, în trufia lui –un concept pe care l-am studiat la el – era un contraexemplu și o apărare împotriva invaziei realismului socialist și împotriva realismului plat, în general.
Mai adânc: de unde această fascinație pentru Mateiu Caragiale?
E un personaj autentic și este un bucureștean; este, adică, un om care s-a identificat cu locul cu care m-am identificat și eu și care are nostalgia Bucureștiului de dinaintea Unirii Principatelor, a orașului-grădină, deja distrus în 1910-1911 pe care, după alte distrugeri și prefaceri inspirate sau barbare, îl descopeream în 1950 (de atunci a mai fost distrus o dată, cel puțin). Este un scriitor al orașului meu și este legat de pasiunea mea, de altfel destul de ambiguă, față de București și de tristețea de a vedea acest oraș batjocorit și ruinat în secole și secole de neglijență și dispreț, dar și de iubire și măreție.
Era Mateiu Caragiale un fel de bucureștean par excellence?
Era și nu era. Nostalgia sa era după orașul fanariot. După orașul pe care nu l-a mai apucat nici el. Orașul care nu are străzi, care are numai poteci care șerpuiesc printre grădini și conace. Apoi mai e și Bucureștiul Dâmboviței necanalizate – care era un amestec de bălți cu insulițe pe care se găseau biserici sau mici grupuri de locuințe. Și e și Bucureștiul din 1910-1911, când se petrece acțiunea Crailor de Curte Veche. Pentru noi, cei de acum, e un alt București – cu urmele succesivilor București, foarte șterse.
Când e mai ușor de înțeles Mateiu Caragiale: la tinerețe sau, mai apoi, la o vârstă matură, chiar seniorială?
Craii de Curte Veche a fost una din primele cărți pe care le-am citit mai serios. Devreme, așadar. L-am citit pe Mateiu, de altfel, odată cu Dostoievski. Și, pe urmă, toată viața. Și de fiecare dată am descoperit altceva. Când Matei Călinescu a scris o cărticică în care rezolva diverse enigme literare, m-am gândit că aș putea să scriu și eu o alta, conform mimetismului care exista între mine și Matei, îmi propuneam să descopăr alte pepite. Am descoperit detalii – și m-au amuzat teribil. De pildă, la un moment dat, unul dintre personaje vorbește despre muștele de aur. Nimeni nu știa de unde vine expresia asta. Grație internetului, am reușit să stabilesc că această expresie se găsește în romanul Nana al lui Em. Zola și se referă la curtezanele de pe vremea lui Napoleon al III-lea, curtezane care sunt comparate cu niște muște colorate, aurite, poleite de amanții lor burghezi.
Problema vieții sentimentale și sexuale a lui Mateiu Caragiale mi-a prilejuit câteva incursiuni, câteva ipoteze, poate chiar și câteva descoperiri.
Era, cum s-ar spune astăzi, neangajant, un om complicat…
Da, era foarte complicat și ambivalent. Sunt câteva observații care pot fi făcute și care, cred eu, nu pot fi negate. În primul rând, Mateiu Caragiale nu iubește, cu iubire normală, nicio femeie. El a avut amante, pe care însă le disprețuiește și de care își bate joc, așa cum apare în scrisorile către N. Boicescu, prietenul și confidentul lui. De asemenea, este amantul amantei lui Bogdan Pitești. Are o scurtă istorie amoroasă cu o doamnă Băicoianu. Se căsătorește cu o femeie în vârstă – și aceasta este exact ceea ce el căuta, adică o femeie bogată care să facă din el un om respectabil, un moșier: Marica Sion, la ea mă refer, femeia cu 25 de ani mai în vârstă decât Mateiu. Așadar, pentru el, femeile nu sunt decât un obiect sexual, un pur obiect al unei relații reci și, ideal, un instrument de îmbogățire. Acesta este un element: răceala față de femei. De fapt, Mateiu nu știe ce este iubirea și nu descoperă niciodată ce este iubirea pentru o femeie, ce înseamnă această iubire pentru o femeie. În schimb, există o mărturie despre care mi-a vorbit Barbu Cioculescu, a unui vizitator care s-a dus acasă la Mateiu – locuia deja în strada Robert de Flers, în casa soției lui – și care l-a găsit înconjurat de niște tineri sau adolescenți, în majoritatea lor romi, despre care nu prea înțelegea ce căutau acolo. Nu erau deloc genul lui Mateiu sau, mai bine zis, nu erau genul a ceea ce ne închipuim noi că ar fi fost Mateiu Caragiale. Mateiu, puțin jenat, i-a dat afară pe acești tineri și l-a primit pe domnul în chestiune, care avea cu totul alte lucruri de discutat cu el. Ca să revin la ideea sexualității lui Mateiu Caragiale, cred că ipoteza homo erotică stă în picioare, deși nu există nici o probă pozitivă iar Craii conțin insulte aduse așa-zisului vicioșilor homosexuali. Însă o asemenea atitudine era tipică pentru literatorii homosexuali. În căutarea timpului pierdut, Marcel Proust, el însuși fiind homosexual, face o satiră a homosexualității.
O a doua chestiune e legătura lui cu Pantazi. E o legătură de dragoste. Se cunosc, în mod romantic, pe un pod din Cișmigiu. Rezemați de parapet, discută despre lună. Pantazi exclamă: asemenea nopți se întorc de demult. La rândul său, Mateiu comentează: răceala care te desparte de un străin s-a topit ca gheața la soare. Pantazi este el însuși un om fără femei. Nu are noroc la femei; în tinerețe se îndrăgostise nebunește de o femeie pe care nu o dorea sexual. Era o poloneză, Wanda. Iar aceasta se dovedește a fi o femeie de joasă speță, o prostituată care se culca cu toată mahalaua. Drept urmare, Pantazi o părăsește. Fără noroc e și cu Ilinca Arnoteanu – cea care moare foarte tânără, de scarlatină și care, de fapt, nu este, pentru Pantazi, un model erotic viabil. Pe acest om îl iubea Mateiu Caragiale și chiar se identifică cu el: „Un alt eu-însumi à propos de aceasta, ajungând la chestiunea identificării: s-ar putea spune că toți trei craii, patru de fapt cu autorul, sunt imaginea lui Mateiu, în oglindă. Deci: Pantazi este „un alt eu însumi“; apoi, Pirgu seamănă foarte bine cu adevăratul Mateiu Caragiale – escroc, golan, seducător, parvenit, avid după avere și după o poziție socială cât mai înaltă; Pirgu e genul de om „care reușește“ (Mateiu nu știa că va rata parvenirea socială). Mateiu e și Pașadia, într-un anumit sens, pentru că profesează trufia; trufia – ca mod de mântuire. Îmi aduc aminte că tatăl meu, Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români, se indignează. Tata, care era un om al virtuților vechi, nu concepea să fi mântuit prin trufie; trufia este exact păcatul care te damnează, nu te salvează. Da, de acord; dar Caragiale, Mateiu Caragiale era un gnostic, era un om pentru care lumea actuală, cea reală, cea „de pe Pământ“ . Lumea aceasta este iremediabil rea; aceasta este teoria gnostică. Și atunci, prin trufie, negi răul și, subtil, promovezi un bine metafizic. În textul Cărări ascunse, încerc să reconstitui o operă alchimică, Opus Magnum alchimic, din viața lui Mateiu Caragiale. Este vorba despre o formație a inconștientului care trece prin cele trei faze: nigredo-albedo-rubedo. Altfel spus: opera „la negru“, „la alb“ și „la roșu“.
E ceva destul de greu accesibil…
E o zonă greu accesibilă. Mateiu Caragiale nu era alchimist de profesie și nu trebuie să inventăm apartenența lui la niște ordine imaginare. Dar inconștientul uman este capabil să creeze astfel de construcții. Opera la negru, ca să fiu foarte scurt, este stadiul de putrefacție în care omul petrece cea mai mare parte din viață, o materie omogenă și abjectă care, printr-o operație miraculoasă, se curăță, se purifică. Și atunci devine opera la alb, ajunge la un stadiu al strălucirii pure; este însă o strălucire care nu are încă dinamică. Această strălucire se aprinde, se auto aprinde – și atunci devine opera la roșu, stadiul unirii cu Sacrul. Această treptată urcare corespunde și cu viața lui Mateiu: ea începe prin abjecție și ajunge la apogeul dez-canalierii, în care el se simte complet liber, la roșu. E o suprapunere semnificativă și cu traseul Crailor: ei pleacă dintr-o zonă albă, luminoasă , merg spre un răsărit roșu și se pierd în purpura acestui răsărit. E schița unui traseu bine cunoscut lui Mateiu Caragiale: de la abjecție către mântuire.
Ce fel de lume e acolo, în Craii de Curte Veche?
O lume de bărbați, o lume decăzută, în care converg tot felul de personaje din nobilime, din marea administrație, din boema vechii Românii. În orice caz, o lume variată. E un sfârșit de lume. O lume decadentă, în sensul cel mai precis al cuvântului.
Mateiu Caragiale e, așadar, în mod fundamental, un autor al decadenței. Pe de altă parte, e ceva solar, luminos aici, în opera sa?
Mateiu Caragiale este un cinic. Să ne reamintim cum se îmbogățește Pantazi – un alt „eu însumi“ pentru Mateiu. Are un unchi foarte bogat care moare subit și căruia nu i se mai găsește testamentul; astfel, Pantazi devine automat posesorul unei imense averi. Dar, în ultima seară, înainte de a merge la tribunal pentru a fi proclamat moștenitor, descoperă testamentul în care se scria că toată averea era lăsată unui orfelinat. Distruge acest testament pentru că, spune el, banul este lucrul cel mai important din lume. Așadar, personajul sublim care este Pantazi este, totuși, un materialist fără scrupule. Un materialist care își pune în viață viziunea sa estetică, pentru care inventă călătorii din cele mai exotice, demne de un Rimbaud. Mateiu e incontestabil un estet, dar nu îl putem, în niciun caz, recomanda ca ușă de biserică. În plus, literatura nu trebuie să fie moralistă. Ce e interesant e că sunt niște portrete – unora li s-au părut extrem de fanteziste –care mie mi se par foarte vii și care pun în discuție, chiar cu aceste personaje la apus, natura umană, caracterul ei păcătos, cu posibilitatea unei izbăviri ca ipoteză foarte îndepărtată și foarte improbabilă.
Cum poate fi – așa stând lucrurile – un bun aliat spiritual Mateiu Caragiale, un bun companion?
E un bun companion, pentru că e un bun scriitor. Un bun scriitor te învață întotdeauna ceva adevărat despre lume; indiferent care este atitudinea lui morală, scriitorul te învață ceva despre lume.
V-a fost mai aproape Mateiu Caragiale când locuiați în România sau după ce ați ales exilul?
Tot timpul mi-a fost aproape. Am continuat să îl citesc toată viața și l-am înțeles din ce în ce mai bine. M-am învârtit puțin și prin lumea în care a trăit, am văzut pe cine iubea și pe cine ura și așa am ajuns să scriu Investigații mateine, în care am făcut unele legături care, spun eu, nu s-au făcut înainte. Mateiu reprezintă o linie estetizantă, dar ne oferă și o cunoaștere adâncă a lumii românești, a acestui viciu care este ciocoismul. Mateiu e un autor foarte plăcut nu numai în Craii…, ci și în Remember – unde regăsim unele teme din Craii de Curte Veche și în sonete. Sunt textele care l-au făcut pe I.L. Cara giale să își dea seama că fiul său nu e chiar o secătură, ci e cineva mult mai complicat și, în orice caz, un mare talent.
Este Mateiu Caragiale o bună inspirație pentru un psihiatru?
Eu am scris despre el pentru că sunt psihiatru și ca psihiatru, consider că am calitatea să urmă resc o biografie, să constru iesc un portret psihologic. Asta m-a ajutat foarte mult și cred că mi-a reușit, pentru că și în psihiatrie constru iești un narativ, adică un profil psiho logic în timp. Și acest narativ, dacă reușești să îl impui clien tului, pacientului tău, este un pas mare spre vindecare, pentru că el nu va mai avea o percepție atât de traumatică de sine. Ca psihiatru, am îndrăznit să scriu despre biografia lui Mateiu Caragiale și abia în al doilea rând despre opera sa. Și îmi pare rău că timpul crud, care a făcut din mine un om bătrân, nu mai îmi dă voie să scriu despre alte personalități și personaje din literatura română. Eminescu, spre exemplu, este un enorm subiect din acest unghi de vedere. Dar e nevoie de zeci de ani, ca să nu repeți ce au spus alții. G. Călinescu a scris o carte mare despre Eminescu. Ș. Cioculescu a scris o alta, admirabilă, despre Caragiale. Pe ambele, eu le-aș fi putut scrie altfel, cu perspectiva mea din psihiatrie. Psihiatria a fost meseria mea, care m-a ajutat în multe privințe; inclusiv aici, ca să scriu această biografie.
Nu pot să îmi reprim această întrebare: ce vi se pare mai important la Mateiu Caragiale – viața sau opera?
Din punctul meu de vedere, evident că opera. Viața este plină de pete și de urâțenii. Însă exercițiul de a reconstitui viața unui om și de a încerca să o înțelegi este unul bun și poate avea o dimensiune pedagogică. Fie și pentru practicanții psihiatriei, psihologiei, psihoterapiei. Nu numai pentru ei, desigur. Ci și pentru cei care, în general, se interesează de om. Și aceștia ar trebui să fie numeroși.
Este repetabilă sau irepetabilă lumea pe care ne-a adus-o Mateiu Caragiale în/prin cărțile sale?
Este numai o lume moartă. O lume moartă care descrie o lume moartă. Există acolo o femeie foarte bătrână, despre care vorbește Pantazi, care trăia în anii 1860, care dansase cu Împăratul Alexandru I al Rusiei la o recepție. Aceea este epoca minunată pentru Caragiale. Dar moartă și pentru el. Cu atât mai mult, moartă pentru noi. Pe de altă parte, reîntorcându-ne la Mateiu, reconstituind lumea lui, reconstituim și istoria noastră. Avem și ce: Craii de Curte Veche este atât de dens, încât pare un roman-fluviu; de fapt, cum bine știm, el are în jur de 100 de pagini. Fiecare frază, fiecare cuvânt au locul lor; nu există „balast“, nu există reziduuri. Se spune, știți, că până și bunul Homer dormea câteodată. Mateiu Caragiale, în Craii de Curte Veche, nu doarme niciodată.
Cum a putut scrie o asemenea carte?
Cu maximă onestitate literară, trebuie să spunem aceasta neapărat. E acolo Mateiu Caragiale și e societatea românească. E o carte scrisă în cel puțin 10 ani de muncă grea. Nu mai există manuscrisul; a fost furat din casa de bani a lui Alexandru Rosetti, o casă de bani pe care o avea la Editura Fundațiilor Regale, în timpul revoluției legionare. Textul de bază e ediția Perpessicius – el a văzut manuscrisul. El și poate că și Șerban Cioculescu. Cineva, o fundație sau Ministerul Culturii, ar trebui să ofere un premiu pentru regăsirea acestui manuscris; eu bănuiesc că trebuie să fie undeva.
À propos de sugestiile de lectură în cheie alchimică de mai înainte: aveți o chimie sau o alchimie cu Mateiu Caragiale?
Problema operei alchimice m-a preocupat de când am început să îl citesc pe Jung. Acum aproape 50 de ani. Jung este unul dintre autorii mei de referință; eu însumi am făcut un fragment de psihanaliză cu un psihanalist jungian și mi-am pus problema dacă opera aceasta alchimică este un model psihologic pentru evoluția oamenilor sau a unor oameni. La Mateiu este, cel puțin în intenție; iar la mine, vă voi spune poate altădată, pe larg cum anume este. Sau poate că, despre mine, în această privință, e mai bine să descopere alții, singuri…
Mateiu Caragiale e un autor comod pentru dumnea voastră? E un prieten, un prieten de cursă lungă?
Nu un prieten, ci un text. Un text de cursă lungă, un text pe care îl deschid foarte des.
Și: de unde vine farmecul acesta aparte al Crailor… și al lumii, al lumilor lui Mateiu Caragiale?
Dintr-o nostalgie a lumii vechi și din frumusețea scriiturii. E o frumu sețe curgătoare a scrisului. Mateiu, care scria notele intime în franceză, este un cunoscător minunat, rafinat al limbii române. E un mare spectacol și de limbă română această carte, înnobilează limba română. De altfel și tatăl său o înnobilează, I.L.C. – acest grec, care făcuse numai școala pri mară în română.
Cine e personajul dumneavoastră favorit din Craii… și de ce, de fapt?
Toți! Toți craii, inclusiv autorul. Pentru că ele reprezintă laturi, reflexe deosebite ale unuia și aceluiași per sonaj. Nu îl poți concepe pe niciunul fără restul. Pe Pirgu fără Pantazi, pe Pașadia fără autor și așa mai departe.
V-a ajutat Mateiu Caragiale, așadar, și ca scriitor, și ca psi hiatru…
Ca psihiatru, a fost unul dintre clienții mei. Mi-a oferit un profil psihologic remarcabil. Calitatea mea de psihiatru m-a ajutat să îl înțeleg mai bine. Nu e un ajutor de-al meu, ci un fel de materie de studiu, de ana liză. E un material pe care l-am plăsmuit într-o formă cât mai aproape, cred eu, de realitatea lui pro fundă. Deși, în străfundul omu lui nu ajunge nimeni niciodată…
