Așa cum am spus și cu alte ocazii, nu am ținut niciodată un jurnal. Aveam însă obiceiul (nu-l mai am acum) să fac, pe agende de birou, notații telegrafice, grație cărora reconstituiam întâmplări, întâlniri, scene la care fusesem fie protagonist, fie simplu martor. Am refăcut într-un text, acum aproape două decenii, o suită de întâlniri întâmplă toare. Ele aveau în vedere lungul meu sejur parizian din anii 1990 dar și călătoriile ulterioare, mult mai scurte, pe care le-am făcut la Paris. Nu am inclus în această categorie conferințele, colocviile, simpozioanele unde am avut șansa să văd la lucru tot felul de celebrități. „Întâmplătoare“ înseamnă, pur și simplu, o întâlnire pe stradă sau în orice alt spațiu public, o întâlnire fugitivă cu o personalitate cunoscută – din literatură, din teatru, din sport etc. Și nici măcar n-aș putea să spun, preluând titlul unei minunate cărți a lui Jean Rousset, „și ochii lor se întâlniră“. Reiau aici seria începută cu mult timp în urmă.
Jacques Henric, soțul tolerant al stahanovistei sexuale Catherine M(illet), în față la Café de Flore, cu ziarul „Libération“ în buzunar, cu „Le Monde“ în mâna stângă și telefonul mobil în dreapta; vorbește timp de două-trei minute, după care intră grăbit în cafenea.
Tot către Flore, dar venind dinspre Librăria L’Ecume des pages, se îndreaptă Patrick Modiano. Laureatul Nobel are o față obosită și e foarte înalt, îi domină pe toți trecătorii din preajmă.
Pe Bulevardul Saint-Germain, nu departe de încrucișarea cu Rue du Bac, oprește un taxi din care coboară Philippe Tesson. Jurnalist celebru, a condus o vreme „Combat“ apoi „Le Quotidien de Paris“. E cronicar teatral cu state vechi, apreciat și temut. Sprinten (are aproape 90 de ani !), intră într-unul din acele „hôtels particuliers“ tipic haussmanniene.
Frantz-Olivier Giesbert, fost director la „Figaro“ și la „Le Point“, ieșind din Librăria Gallimard de pe Bulevardul Raspail cu două sacoșe burdușite de cărți și sărind într-un taxi.
Tot din aceeași librărie, dar cu o „pradă“ de cărți mai săracă, iese Stéphane Denis, romancier subtil și cu simțul umorului.
Aproape de Trocadéro: celebrul fotbalist brazilian Rai, alături de o doamnă, foarte probabil soția lui, iar el împingând un cărucior în care se află un copilaș. Rai a jucat în anii 1990 la Paris Saint-Germain. Arată extraordinar, are o ținută superbă de atlet. Și pare foarte fericit. Copilul? Parisul, unde înțeleg că revine des? Cred că și una și alta.
Boulogne-Billancourt, periferie – încă – șic a Parisului: la magazinul de brânzeturi de lângă piața Escudier stă la coadă (o coadă destul de lungă) Ségolène Royal, fostă candidată socialistă la prezidențiale, fostă tovarășă de viață a lui François Hollande. E, indiscutabil, o femeie frumoasă. În politică însă, a ratat.
Pascal Bruckner. De două ori, prima oară în metrou, pe linia 4: a coborât la stația Saint-Sulpice. A doua oară, pe Strada Montorgueil, una din cele mai pitorești străzi, tot mai frecventată de persoanele „branchées“.
La capătul de jos al Străzii Mouffetard, la cafeneaua unde obișnuiam să beau o cafea când aveam curs în sala de pe Strada Broca: se filmează, mare desfășurare de forțe, operatori, aparatură, firma cafenelei schimbată etc. La o masă, fumând dezabuzată, actrița Anémone, uitându-se placidă la curioșii care o privesc la rândul lor.
Milan Kundera, așteptând autobuzul pe Bulevardul Raspail, în stația de lângă Maison des Sciences de l’Homme: figură colțuroasă, brăzdată de riduri, îl ține strâns și tandru de braț o doamnă cam de aceeași vârstă.
Ismail Kadare, pe Rue du Dragon (e cald, însă Kadare poartă un pardesiu lung, dintr-o stofă groasă), are în mână o sacoșă de plastic pe care scrie Fayard și e plină cu cărți (suntem la doi pași de Rue des Saints-Pères, unde se află sediul Editurii Fayard, cea care i-a publicat aproape întreaga operă).
Turneul de la Roland Garros: actorul Jean-Pierre Cassel stă de vorbă cu cineva înainte de a intra ca să-și ocupe locul în tribună (Roland Garros e și un spațiu al mondenității).
Sculptorul César, personaj inconfundabil (și nu numai datorită bărbii sale), intră la braseria Lipp. Am aflat ulterior că braseria era „cartierul general“ al sculptorului.
E sâmbătă, spre seară, a fost Ziua Patrimoniului, aglomerație mare în Marais, acum lumea s-a mai liniștit și s-a mai răsfirat, intru în curtea de la Hôtel de Sully ca să ajung în Rue Saint-Antoine, un paznic mă anunță că peste zece minute se închid porțile, în curte au rămas câteva tarabe cu cărți de ocazie, mă opresc să răsfoiesc niște albume, apare Jack Lang flancat de o jurnalistă și de un operator TV, juna îi spune că va face interviul aici, „dumneavoastră decideți“, răspunde fostul ministru (venit aici „en voisin“, cum se spune, întrucât din câte știu locuiește – ca și alt politician socialist, Dominique Strauss-Kahn – în Place des Vosges), „da, însă nu prea e lume“, observă reportera, „nici o problemă“, asumă – bărbătește – Lang, apoi se oprește la o jumătate de metru de mine, ia o carte în mână, o deschide, întoarce o pagină-două, operatorul filmează de zor, joc fără să vreau rolul parizianului însetat de cultură, doamna cu cărțile e numai zâmbet, „Bonjour, Monsieur le Ministre“, „Bonjour, Madame“, „Dacă veneați mai devreme, mi-ați fi adus mai mulți cumpărători“, „Îmi pare rău, Doamnă, promit că la anul așa voi face“.
Pe Rue de Lille, chiar lângă Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale, faimosul creator de modă Karl Lagerfeld. La câția metri, în tr-o așteptare respectuoasă, dar vigilentă, bodyguardul, masiv, mustăcios. Lagerfeld vorbește la telefonul mobil: e îmbrăcat în blugi, haină neagră, cămașă albă, cravată. Îl urmăresc o vreme de pe trotuarul celălalt, în fața casei unde au locuit Jacques Lacan și Tristan Tzara. Mai târziu Lagerfeld a deschis o librărie pe Rue de Lille, iar după moartea lui aveam să aflu că avea o bibliotecă uriașă. Nici vorbă să aibă timpul material să citească toate cărțile, era – așadar – un bibliofag.