Marta Petreu este o prezență cu totul aparte în generația optzeci. Nu neapărat prin faptul că este o creatoare completă, practicând cu egal succes poezia, romanul, critica literară și eseul: mai sunt și alții, printre optzeciști, la fel de buni în mai multe genuri. Însă Marta Petreu este singura care are, în opera ei, o întemeiere filosofică, într-o generație care a fost apăsat „literaturocentrică“. Și a fost așa nu numai dintr-o comoditate românească: epoca formării acestor scriitori nu a fost deloc propice filosofiei. În puținele facultăți de profil se studia preponderent marxis mul – tot restul filosofiei fiind, de altfel, privit mai mult sau mai puțin prin grila lui Marx –, iar specializările „de fugă“, ca sociologia sau psihologia, fuseseră desfiin țate. Funcționa, apoi, un control sever al „dosarelor“ candidaților la admitere, filosofia fiind considerată, nu-i așa?, o disciplină… ideologică. În fine, cel care trecea de furcile caudine, dar nu dorea să devină, la finalul studiilor, un propagandist marxist, trebuia să se angajeze de la bun-început să urmeze, în paralel cu plicticoasele studii „oficiale“, o a doua facultate, pe cont propriu. Însemnând parcurgerea clandestină, eventual alături de un mentor, a adevăratei filosofii. Singura, dintre optzeciștii care contează, care a acceptat să se supună acestui or dalițiu, în numele unui ideal cultural a fost Marta Petreu.
Volumul Haita, recent apărut la Editura Rocart, în prestigioasa colecție „Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu“, ne oferă prilejul reîntâlnirii cu o mare parte din poezia ei edită. Totodată, pe lângă o relectură privilegiată, avem ocazia verificării unora dintre judecățile critice formulate, în timp, pe marginea creației poetice a uneia dintre cele mai importante scriitoare române de după 1990.
Antologia conține, spuneam, o selecție din opera Martei Petreu, de la volumul de debut (Aduceți verbele, 1981) până la cel mai recent (Asta nu este viața mea, 2014), la care se adaugă o singură inedită, poemul Haita. Selecția este destul de cuprinzătoare, puține texte rămâ nând în afara culegerii. Și pe bună dreptate: dacă mai există cititori care să fi trecut pe lângă poezia autoarei, cartea de față constituie o adevărată revelație. Pentru cei familiarizați cu creația Martei Petreu, el este, deopotrivă, o regăsire și o confirmare. Semn al viabilității estetice a operei ei și, totodată, al unității ei de fond.
M-aș mărgini să fac două observații, în acest sens.
Prima privește morfolo gia poeziei Martei Petreu. Care, pentru mine, are înfățișarea unui copac crescut în cercuri con centrice. Anvergura „trun chiului“ este cu totul alta, astăzi, în raport cu momentul debutului editorial, însă pattern-ul a rămas același.
De exemplu, două poeme aflate la poli cronologici conțin, în haine textuale diferite, aceeași obsesie postmodernă a solitudinii și incomunicării. În primul, Teze despre singurătate, din volumul Aduceți verbele, poeta trasează epurele definiției unei stări de conștiință contemplate cu o secretă jubilație: „Știu – pot defini melancolia în fraze corecte:/ mânia mea e puterea mea istovită în locul puterii tale/ (orice râmă se încrețește pe-asfalt/ ca un ruj pe cotorul țigării)/ ajunge la tine produsul secund/ căldura glontelui trecut printr-o portocală// Moare în Marta zi de zi o femeie// Îngăduitor de-aș fi cu mine în această dimineață:/ somnul meu aburește ca o cânepă caldă/ Și adun evenimentele:/ creierul meu – un chihlimbar locuit de lupi/ tandrețea mea – o duminică oarbă“. În cel de-al doilea, Destinul, peste decenii și cărți (căci face parte din cuprinsul culegerii Scara lui Iacob, din 2006), solitudinea, tratată într-o cheie textuală similară – însemnând respingerea „stilului înalt“ și, simultan, a „filosofării“ –, este ridicată la putere, căpătând astfel valențe absolute, însă în aceeași notă jubilantă, chiar voluptuoasă: „Ea știe că partida-i pierdută/ că a fost snopită-n bătaie/ că este scuipată/ și că mâine va fi bătută cu pietre/ Ea știe că se află în război cu umanul// Dar ea stă sfidătoare îmbrăcată în înfrângerea ei ca-ntr-o armură/ știind că armura e propria ei piele/ și că pielea ei a fost de șapte ori jupuită/ și trasă la sorți/ cum a fost atuncea trasă la sorți cămașa aceea// Iar acum și aici sfidează viața și moartea/ tăvălindu-se în singurătatea ei mare/ ca în mătase// Mâțișorii roșii de plop îi atârnă-n fereastră/ Este în sfârșit singură cuc/ fericită“.
Se observă cu ușurință cum tiparul inițial a căpătat, în timp, alte proporții. Rămânând același, în esența sa, el a devenit cu totul altul, ca arhitectură. Nu instrumentele poetice s-au modificat (Marta Petreu are oroare de „cofeturi“, adică de fățărnicia stilistică și/sau a raționamentului), ci amplitudinea conștiinței. Care asumă, în timp, alte limite. Căci… cine este, bunăoară, această misterioasă „ea“, din cele două poeme paralele? Este poeta – adică femeia, ființă fragilă și supusă greutăților de tot felul ale condiției ei, într-o lume care, emancipând-o, a devenit indiferentă față de soarta ei? –, sau Poeta – adică artistul, creatorul pe care îl dorește strivit fie regimul totalitar din anii debutului Martei Petreu, fie, din alte motive, societatea de consum de azi? Este o ambiguitate care poate merge atât pe asumarea unuia, altuia sau a ambelor sensuri, dar, în fond, și pe neasumarea niciunuia.
Am făcut observația inițială, a formației filosofice a poetei, nu din pedanterie de istoric literar, ci dintr-o necesitate critică. Aceea de a sublinia, o dată în plus, faptul că Marta Petreu nu este o „poetă-filosoafă“. Nici în sens generic și, cu atât mai puțin, în sensul naiv în care despre Eminescu sau Blaga se vorbește în acești termeni. Absolventa de Filosofie este poetă-poetă: universul ei e dominat de mișcări sufletești și de stări de conștiință, de imaginație și de suferință, deci de lirism, nu de concepte.
Un lirism care, aș adăuga în paran teză, se înne gurează, între Dimineața tine relor doamne (1983) și Cartea mâniei (1997), cu o remarcabilă trecere prin tema ero tică, în Poeme nerușinate (1993). Este, poate, efectul pierderii iluziilor înalte nutrite înainte de căderea comunis mului, la contactul cu o realitate post-comunistă cu adevărat oribilă, sau poate al acelui fenomen, specific personalității Martei Petreu, descris atât de expresiv de Roberto Merlo, în prefața prezentului volum. Intelectul poetei trece ca un suflu glacial peste magma lirică, împietrind-o în forme bizare și tăioase ca lamele de silex. Forme care – sub efectul unei viziuni ce se înnegurează progresiv –, se întunecă în timp, asemenea picturilor lui Gauguin.
Iar cu aceasta trec la a doua observație, pe marginea cuprinzătoarei culegeri Haita: poezia Martei Petreu cople șește, ca întreg, prin imaginea de tablou geologic a uni versului ei, de materii grele supuse unor forțe telurice zdrobitoare. Poeta are nu numai personalitate și verb (citește: capacitatea de edifica o discretă stilistică, în paralel cu denunțarea stilului „înflorat“ și a poeziei „solemne“), nu doar privire minuțioasă, de bisturiu, cu care descompune și mărunțește stările de conștiință până la nivel infinitezimal. Ea are și viziune. O viziune fracturată, tipic postmodernă, asemenea unor fuzee care străbat când și când versul, propulsându-l brusc în altă paradigmă: „Locul meu e pentru totdeauna fixat: între pumn/ și destinația lui. Aici:/ în rana mea intră și tu:/ iubește-ți femeile culcă-te cu oricare din ele mie îmi ești interzis/ (însă poartă-mă în nări în văz în auz/ poartă-mă/ ca pe o remușcare acută ca pe-o vinovăție-mplinită/ acolo la tine în creier)// Poruncesc: intră-n poem tolănește-te-n el:/ în spațiile albe dintre versuri dintre negații/ îți permit să-ți faci loc – deci respiră“. Probabil că de aici, din această intersecție a limbajului cu corporalitatea, se alimentează insistența unora de a defini poezia Martei Petreu drept una a cunoașterii, deci a lirismului obiectiv, în timp ce, în realitate, versul ei este peste tot încărcat de miresmele neprefăcute ale celui subiectiv. Cu tulbură toare accente feminine, pe deasupra.
Culegere de maturitate a unei poete care, până acum, nu a abuzat deloc de antologii și reeditări, Haita este – fără să fie inedită – o apariție de sărbătoare, în actualul context literar. Ea confirmă apăsat organicitatea unui traseu personal, în poezia română contemporană, precum și locul de primă mărime al operei Martei Petreu în cadrul acesteia.