Am recitit de curând (cu aceeași plăcere ca prima oară) Jurnalul atrabilar al lui Jean Clair (voi reveni asupra titlului). Autorul (născut în 1940) e o personalitate marcantă a vieții culturale franceze: critic de artă, a fost printre altele director al Muzeului Picasso, conservator la Muzeul Național de Artă modernă, a organizat mari expoziții (Duchamp, Viena, Balthus etc.). A publicat o mulțime de eseuri despre artă, monografii, cataloage de expoziții. În plus, e un scriitor admirabil, ceea ce se vede cu prisosință în Jurnal. În 2008, a devenit membru al Academiei Franceze.
Journal atrabilaire? Cuvântul există și în românește; dicționarul arată că el derivă din latină, și anume din atra – neagră și bilis – bilă, fiere. Dacă vrem să evităm termenul savant am putea traduce titlul prin Jurnal posac (Jurnal scris cu umoare neagră? E prea lung și parcă un pic forțat). Cartea a apărut la Gallimard în 2006 și a fost apoi reeditată în mai multe rânduri în format de buzunar. E de fapt un jurnal care sabotează formula tradițională, fiind împărțit în patru secțiuni ce corespund celor patru anotimpuri. Ce îi alimentează lui Jean Clair proasta dispoziție? „Performanțele“ și „instalațiile“ care vor să treacă drept manifestări de avangardă, exhibiționismul, infantilizarea societății, intelectualii mediatizați, corectitudinea politică, utilizarea frenetică a telefoanelor mobile etc. Și zgomotele care ne agresează peste tot, muzica din magazine, din restaurante, din autobuze ș.a.m.d. Nu mai știm să apreciem liniștea, iar autorul îl citează pe Cioran: „Dispariția liniștii trebuie socotită ca făcând parte din semnele ce anunță sfârșitul“. E bizar, adaugă Clair, că ceea ce a fost, vreme de două secole, o calamitate a epocii industriale, zgomotul produs de mașini care ruina sănă tatea muncitorilor, a devenit plăcere (cadența invariabilă a bubuiturilor, bătăile obsedante ale tobelor, zgomotul surd și mereu identic, simbol parcă al răului fără sfârșit). Uneori, iritarea poate fi provocată de o chestiune aparent de detaliu: Clair deplânge folosirea tot mai rară a majusculelor în limba franceză, inclusiv în situațiile în care ele făceau parte din codul politeții; furia egalitaristă a francezilor lovește chiar acolo unde se află centrul, inima identității lor, adică în limbă. Un atentat la identitate a fost și refuzul deputaților europeni de a recunoaște trecutul religios al Europei. Distrugătoare pentru Franța și pentru comunitatea statelor europene sunt mișcările secesioniste, ce privilegiază o cultură locală în detrimentul culturii comune: „o țară care nu mai e conștientă și mândră de idealurile ei va sfârși prin a numi pluralism sau toleranță ceea ce este de fapt doar neputință.“ Decăderea Franței, transformarea ei dintr-o mare putere într-un teritoriu amenajat pentru turiști este o temă recurentă.
Jean Clair are oroare de ceea ce Marc Fumaroli numea „statul cultural“. Jack Lang e pomenit în postura de finanțator al „pompierilor avangardei“ (Buren, spre exemplu, cu ale sale coloane vărgate de la Palais-Royal). Cultura s-a fărâmițat în „practici culturale“ ce consacră triumful particularismelor, jargonul sectelor, supunerea față de singularitățile etnice. Democratizarea culturii prin „Sărbători ale muzicii“ și operațiuni „Porți deschise“ este o iluzie. În numele libertății imprescriptibile a artistului, e acceptată orice aberație. O expoziție a unui „artist“ ce prezintă organele genitale ale unor femei este un prilej pentru a-i evoca, nostal gic, pe Klimt și pe Lucian Freud. Îl mai deprimă pe Clair „urâțenia absolută“ a clădirii Operei de la Bastilia, una din „ctitoriile“ tandemului François Mitterrand-Jack Lang. Automatizarea, roboti zarea sunt și ele sursă de angoasă. Trăim într-o lume, mai spune Jean Clair, care a împins până la absurd campaniile anti-alcool și anti-tabac: „Comportament hipocondriac al unei epoci de o tristețe infinită. Ieri viața cotidiană era sacrificată în numele unei societăți comuniste despre care se spunea că ar aduce fericirea. Iluzia politică s-a risipit, în locul ei s-a impus virtuoasa iluzie biolo gică.“ Lectura a devenit o practică marginală, bibliotecile private sunt tot mai rare, cu atât mai mult cu cât apartamentele care se construiesc nu sunt proiectate ca să adăpostească și rafturi cu cărți (autorul îl citează pe Balzac care semnala și deplângea deja fenomenul). Nu e de mirare că Jean Clair declară că vrea să „reabiliteze“ cuvintele conservator și reacționar, și asta într-o lume în care, „atât în ce privește patrimoniul natural – apa, plantele, speciile etc. – cât și cel cultural – monu men tele, bibliotecile, arhivele – este urgent să se adopte măsuri de conservare“. Să spunem numai decât că autorul nu este în niciun caz un defazat: el scrie pagini vibrante despre Veneția, dar și despre Manhattan, regretă că, în călătoriile sale, nu mai găsește hâr tie de scris cu antetul hotelului la care trage, dar adoră să zboare cu avionul, evocând totodată timpurile în care trenurile nu erau de mare viteză și îți ofereau răgazul lecturii sau al mesei la vago nul restaurant.
Știu că nu se face, dar tare sunt tentat să traduc în întregime una din secvențele finale, intitulată Dragostea pentru cuvinte. Voi reda doar câteva fragmente: „Necunoașterea ortografiei, sărăcia dezolantă a vocabularului, grosolănia exprimării orale, folosirea curentă a unor cuvinte triviale, și – încă mai grav – dislexia și dezarticularea radicală a sintaxei, atestând disprețul pentru limbă, sunt semnele unei catastrofe a exprimării verbale ce îmi pare fără echivalent în istorie. (…) Imaginea, zgomotul au triumfat. Vacarm și bombardament vizual neîntrerupt. (…) Părem acum că dăm un spectacol perpetuu, fiind somați să trăncănim fără să gândim. O societate frenetică se preface că ignoră moartea către care se îndreaptă orbește.“ Și această constatare, ce privește direct literatura: „Mitul Șeherezadei, cea care trebuie să imagineze necontenit povestirile cele mai frumoase pentru a îndepărta moartea, a devenit de neînțeles pentru contemporanii noștri.“