Împreună cu Virgil Feier, unul din cei mai buni dermatologi din România, prietenul scriitorilor, am pus bazele PAC, la Timișoara, în primăvara lui 1991. Omul generos, devotat, iubitorul de carte ne-a părăsit vinerea trecută. Dumnezeu să-l aibă în paza sa !
A plecat dintre noi, în aceeași zi, poetul Liviu Georgescu. Stabilit de ani buni în SUA, a scris mai multe cărți de poezie în limba română, comentate de critici de seamă. Am fost ani buni foarte apropiați. Împreună cu Doina, soția lui, a fost unul din nașii de botez ai fiicei mele. Dumnezeu să-l aibă în paza sa ! (N.M.)
Afinități elective
Am scris de multe ori despre cărțile lui Radu Cosașu. Într-o literatură de romancieri, el este ultimul mare nuvelist. Între debutul meu la cronica literară și prima lui carte de proze scurte, există o legătură interesantă, pe care Radu Cosașu a evocat-o nu o dată în prozele sale cu caracter autobiografic. Într-un număr din iunie 1962 al revistei „Contemporanul“, i-am comentat debutul în proza propriu-zisă. Publicase înainte două culegeri de reportaje, pe care nu le citisem și de care, din câte îmi amintesc, nici măcar nu auzisem. Cronica se intitula Viziune reportericească și apărea la mai puțin de trei luni de la debutul meu în „Contemporanul“. Observația principală consta în faptul că schițele din volum sunt, în fond, niște reportaje cu aparența unor scrieri în proză, ca și cele ale lui Nicolae Țic, la a cărui culegere mă refeream în același articol. Cronica a stârnit un val de proteste. Mi-a luat apărarea Matei Călinescu, care a lansat în acea împrejurare expresia „tânărul și talentatul critic“, care mă va urmări până foarte târziu, când nu mai eram tânăr (talentul îl las la aprecierea cititorilor). Ce a spus Radu Cosașu, evocând momentul cu pricina, puteți citi în cărțile lui. Eu însumi am aflat citindu-le, într-o vreme în care nu făcusem personal cunoștință.
Ani buni după acea, am devenit prieteni, tot grație unei coincidențe, dacă o pot numi așa: am descoperit, și unul, și altul, că ne potrivim în materie de preferințe literare, sportive, politice și de altă natură, în ciuda faptului că ne despărțeau nouă ani, ceea ce astăzi poate să nu însemne mare lucru, dar care pe atunci erau marcați de experiențe personale și istorice foarte deosebite. Despre aceste afinități elective, dincolo de timp, aș vrea să vorbesc mai departe. Atât pentru că n-am făcut-o până acum, cât și pentru că despre opera lui Radu Cosașu am spus cam tot ce aveam de spus în Istoria critică.
La o săptămână de la plecarea lui dintre noi, când scriu aceste rânduri, omul Radu Cosașu îmi apare în față în toată precaritatea și fragilitatea lui, spre deosebire de operă, care se bucură de eternitatea ei. În deceniile din urmă, am fost foarte apropați și am avut multe ocazii de a ne întâlni, fie la Uniune, fie la Irish Pub de pe Titulescu, la câțiva pași de blocul în care locuia, sau la un restaurant cu profil franțuzesc (cum altfel?) de pe Mendeleev, care-i plăcea și care astăzi nu mai există. Înamorați de cultura franceză amândoi, făceam schimb de publicații, trimițându-i-le eu de la Paris, când eram la UNESCO, sau el mie, după ce m-am întors în țară, când avea un abonament. Nu puține au fost cărțile care-i parveneau lui și care au trecut pe la mine și pe la Livius Ciocârlie, cel mai francez dintre noi. Romanul Londres al lui Céline e și acum la mine. Am scris, de altfel, în aceste pagini despre celălalt roman, necunoscut până deunăzi, al scriitorului francez, Guerre, sau despre Magul de la Kremlin și despre altele pe care Radu Cosașu mi le-a „pasat“ (se mai știe cuvântul în afara limbajului fotbalistic, de unde a fost împrumutat?). Pasiunea lui pentru Franța îl includea pe Jean Daniel, ultimul mare director al hebdomadarului francez „Le Nouvel Observateur“ („L´Obs.“ de astăzi), din care eu însumi am folosit o frază ca motto la Viață și cărți. Nu mai știu când, am scris într-o notă nesemnată din Rl că Jean Daniel este „cel mai inteligent om de stânga pe care l-am citit“. Radu Cosașu a ghicit imediat cine este autorul notei și mi-a telefonat fericit. În politică, rămăsese om de stânga, în pofida nefericitei experiențe comuniste din tinerețe, pe care cel puțin două generații o trăiseră. Am cunoscut bine de tot, cu unii fiind prieten, destui foști simpatizanți comuniști în anii 1940-1950, care au întors ultetrior armele, dar numai pe jumătate, alegând toți social-democrația, pe Z. Ornea, Paul Georgescu, G. Ivașcu, ba chiar și pe fostul troțkist, cum îi plăcea să se considere, Virgil Ierunca, printre puținii care au renunțat cu totul la fantasmele socialiste. Radu Cosașu s-a declarat el însuși după 1989 apolitic de centru. Spirit democratic, n-avea cum să nu se înțeleagă cu cei care, ca mine, ne-am considerat dintotdeauna liberali. (Fără nicio legătură, cel puțin de la o vreme, cu PNL!). Radu Cosașu n-a făcut politică, dar convingeri politice a avut, și încă foarte clare.
Cum literatura nu face politică, era normal ca afinitățile dintre noi să funcționeze fără fisură. Am fost amândoi kunderiști. Am citit toate cărțile romancierului ceh și le-am discutat de câte ori am avut ocazia. Îl văd și acum pe Radu Cosașu, în picioare, sprijinit cu mâna de biroul meu de la Rl, amânându-și plecarea, fiindcă mai avea ceva de spus despre cel mai recent dintre romanele lui Kundera. Întâmplarea face ca, în aceeași perioadă, să ne fi căzut cu tronc amândurora tenismenul american Pete Sampras. Vă dați seama că vizitele la Rl ale lui Radu Cosașu, unde ținea o rubrică săptămânală, deveneau vizite armenești. Sportul, dacă tot a venit vorba, ne-a prilejuit sute de convorbiri și de telefoane. Se știe că Radu Cosașu a fost ultimul și cel mai longeviv scriitor care a ținut o rubrică de sport. De altfel, „Gazeta sporturilor“ i-a consacrat săptămâna trecută câteva splendide pagini. Rubrici de sport am semnat și eu în cotidiane și în publicații culturale, ca Rl, „Ateneu“ de la Bacău, „Cotidianul“, „Evenimentul zilei“, fără, desigur, priceperea și talentul lui Radu Cosașu. Ce păcat că scriitorii nu mai par astăzi la fel de interesați de sport ca odinioară Mazilu, Fănuș, Păunescu, Vadim Tudor. Lui Radu Cosașu și mie ne plăcea, ca atâtora, fotbalul. El iubea echipa Progresul, chiar și când și-a schimbat numele sau după ce a dispărut. Eu țineam cu echipele de la Sibiu, botezate și rebotezate de multe ori, Locomotiva, Energia, Șoimii, Hermannstadt și mai știu eu cum s-au chemat. Și la început de tot, cu CCA. Poate pentru că bec era Apolzan, care purta numele tatălui meu și al meu când eram școlar. O preferință ne-a fost lui Radu Cosașu și mie snookerul. I-am „îmbolnăvit” de Ronny O´Sullivan pe fiul meu, pe Livius Ciocârlie, pe soția mea și cred că voi reuși să-i transmit pasiunea și lui Gabriel Chifu, deocamdată deplin inocent, după ce, în casa lui de la Sinaia, i-am explicat frumusețea unui joc între Ronny și iranianul Vafei. La Paris, snookerul e confundat cu biliardul, așa că nu apare în emisiuni t.v. Ca să aflu rezultatele, îi sunam la telefon pe Radu Cosașu sau pe fiul meu ca să mă țină la curent. Nenumărate au fost convorbirile noastre pe această temă. Parcă-l aud pe Radu Cosașu: „Genial, Ronny, a întors scorul de la 0 la 69!“ Sau: „Higgins a fost suspendat pentru că ar fi vândut o partidă ca să câștige la pariuri.“ Fiind el colaboratorul permanent al „Gazetei sporturilor“, l-am rugat în câteva rânduri să intervină pe lângă Ioanițoaia și Tolontan ca să publice o rubrică de snooker. N-a reușit să-i convingă. Nici una de șah. Am rămas cu oful acesta. Au mai fost Le Tour de France și Louis Hamilton. După ce i s-au luat cele șapte titluri ciclistului american, Radu Cosașu, și cu mine ne-am uitat tot mai rar la competiția televizată din care înainte nu scăpam nicio etapă. Ce să mai spun de Federer și de adorația pe care i-am purtat-o amândoi!
Deosebiri majore de păreri n-am avut niciodată. Știți de ce? Pentru că discuțiile noastre au constat totdeauna în dialoguri. Ne ascultam unul pe altul cu atenție și ne respectam părerile. Eu, cel puțin, mai lăsam câteodată de la mine, îndeosebi când îmi vorbea elogios despre o carte pe care mi-o trimitea, carte care mie îmi plăcuse mai puțin. Entuziasmul lui, bunăoară, pentru romanele din urmă ale lui Céline nu era și al meu, dar m-am prefăcut că-l împărtășesc. Era atât de copilărește încântat că suntem pe aceeași lungime de undă, încât nu puteam să-l contrazic. Ceea ce ne unea era, în definitiv, pasiunea pentru cărți, pentru literatură, diferențele eventuale de perspectivă contând prea puțin.
Știu că Radu Cosașu n-ar fi crezut, cum nu cred nici eu, că amintirea acestor minunate lucruri care ne-au legat va trece vămile și-i va ajunge la cunoștință. Dar, în egoismul meu omenesc, amintirea îmi face bine, chiar dacă nu mă consolează gândul că nu-i voi mai auzi niciodată lui Radu Cosașu vocea, nici măcar la telefon, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani în care nu mai ieșea din casă. (Nicolae Manolescu)
De la „adevărul integral“ la „supraviețuiri“
Radu Cosașu a fost, indiscutabil, unul dintre precursorii postmodernismului în literatura noastră. Aceasta, deoarece proza sa a semnalat limpede uzura și disoluția structurilor prozei moderne, așa cum fuseseră ele configurate în interbelic și cum erau practicate de prozatorii neo-moderniști ai generației sale (Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Velea). Prin efectul pervers al interdicțiilor care, în deceniul 1950-1960, i-au întârziat afirmarea, prozatorul a fost artificial izolat de nucleul generației șaizeci, proza sa devenind contemporană, cronologic, cu cea a Școlii de la Târgoviște și chiar cu experimentele optzeciste. Cronologia răsturnată de cenzură nu anulează, însă, evidența că autorul a practicat, primul la noi, un postmodernism original ca formulă: proiectul său a fost fragmentarist numai la suprafață. În realitate, Supraviețuiri este printre cele mai ample cicluri din literatura contemporană, chiar dacă livrescul și autobiograficul par a submina însăși convenția romanescă. Structura sa nu este nici cumulativă, ca în romanul-fluviu realist, nici arhitecturală, ca în romanul modernist, ci rizomică, tipică postmodernismului. Elementul autobiografic conectează la fluxul Supraviețuiri-lor atât texte „înrudite“, cum este Mătușile din Tel Aviv, cât și proze de cu totul altă factură, ca Un august pe un bloc de gheață. Conexiunile dintre fragmente nu sunt nici logice, nici cronologice, ci pur stilistice.
Cosașu, de asemenea, se deosebește de toți prozatorii generației 1960 nu numai prin stil, ci și prin codul literar în care își inserează opera. În plină resurecție a modernismului, el a renunțat la „stilul înalt“, la proza parabolică și/ sau fantastică și la denunțarea politicului. Prozatorul face din roman o adevărată texistență, scriind cu propriul sine: nu numai cu propriile-i teme și fantasme ori cu cultura sa literară, ci și cu întâmplările cotidiene, cu spaimele și curajul domestic, cu clivajele și rupturile interioare provocate, mai toate, de o opțiune juvenilă pentru mișcarea de stânga.
Înalta moralitate a prozei lui Radu Cosașu constă în faptul că autorul nu justifică și nu se justifică, nu acuză și nu-și pune cenușă în cap. Opțiunea de tinerețe pentru ideologia comunistă este „vânată“ de prozator, prin interstițiile conștiinței sale de scriitor, spre a fi înțeleasă, între revolta adolescentină împotriva tatălui – exponent al burgheziei interbelice –, oroarea față de crimele nazismului (cu varianta locală a legionarismului și dictaturii antonesciene) și tinereasca sete de dreptate socială. Scriitorul nu se disculpă și nu disculpă pe nimeni, dar face ceva mai important: ne ajută, prin auto-analiza pe care ne-o oferă, să ieșim de sub zodia sterilei imprecații colective și să intrăm sub cea, mult mai fertilă, a înțelegerii mecanismelor unei epoci.
De aceea, istoria-fluviu conținută în ciclul Supraviețuiri nu are numai un caracter de edificiu ficțional, ci și o profundă miză morală. Fidel dictonului „a lua totul în tragic și nimic în serios“, Radu Cosașu duce până în ultimele consecințe autoanaliza comportamentului etic al intelectualului, înainte de 1989 și după. Îi repugnă extremismul, lipsa măsurii și neomenia. Nu-și toarnă cenușă în cap, dar nici nu își eroizează comportamentul. Trăiește o dublă dramă: pe lângă dificultățile politice pe care le are (după ce cere dreptul la a rosti adevărul integral, dar și din cauza originii sale evreiești), el contemplă, cu umor amărui, și prăbușirea iluziilor. Și narează totul în niște proze scrise, în mare parte, în a doua jumătate a anilor 1980, în care se producea al doilea eșec al comunismului, care eșua în dictatură personală, autarhie și ultra-naționalism.
Supraviețuirile sale sunt, într-un anume sens, ceea ce însuși titlul lor sugerează: exerciții de a rămâne cu mintea întreagă, transformând în literatură o experiență morală cumplită. Aceea a unei existențe căreia i s-a refuzat dreptul la viața plenară, în favoarea echivocei îngăduințe de a supraviețui. Când și când. Literatura, totuși, pariul de viață al lui Radu Cosașu, a răsturnat ecuația. Cel care căuta adevărul integral l-a găsit, dar sub forma unei opere integrale, unice în proza românească postbelică. (Răzvan Voncu)