Ani la rînd, la inițiativa și la entuziasmul absolut al lui Cristian Țopescu, îl sărbătoream, în trei, pe Radu Cosașu. Cristian găsea cîrciumile, nu departe de unde locuia Relu, ne sfătuiam asupra darurilor, aveam strategii și, mai ales, emoții. O dată, am început sărbătoarea în apartamentul lui. Undeva sus, într-un bloc cu multe etaje, ne simțeam suspendați. În fumul parfumat al pipei se învolburau atîtea povești, de demult sau de foarte curînd. Atunci mi-a spus prima oară că Lance Armstrong este dopat. Era cu mult timp înainte să înceapă bănuielile și, apoi, probele. A început o polemică mai agitată din partea mea. Zîmbind pișicher, îmi dădea contra argument la fiecare replică înflăcărată. Treceam la fotbal. Analize de jucători, de echipe, verdicte vizionare, fraze suple, alerte. Cristian Țopescu îl seconda cu infinită admirație. Sistematic mă punea să găsesc alte motive pentru care îmi place rugby-ul. Treceam la patinaj, aici mă delectam cu frazele spumoase ale lui Cristian. Fumul de pipă ne învăluia în arome. Continuam să verbalizăm afecțiunea față de Marina Țvetaeva, de Isaac Bashevis Singer. Plecam deja ambetați absolut de frazarea lui, de noblețea cuvintelor, de concluziile scurte și antologice cu care închidea cîte un capitol. Urmau alte ore de dezmăț lingvistic, de încîntare culinară, de bucuria lui, ca a unui copil, cînd își desfăcea cadourile. Nașul „Dilemei“ savura. Totul. Îl priveam, îl ascultam și nu mă mai săturam. Causeur, strîngea ca un magnet dansul nostru în jurul lui. Ne vedeam destul de des la Magdalena și la Sandu Boiangiu acasă. Jucau bridge. Era acolo tot ritualul aferent. În fiecare săptămînă, ani și ani. Îl priveam cum calculează fiecare mișcare. Așa cum căuta fiecare cuvînt în scrisul lui. Acela și nu altul. Indiferent de ce anume scria. N-am învățat jocul acesta de cărți. Nici altele. Dar mimam destul de binișor interesul. Apoi, mă pierdeam pe una dintre ferestrele apartamentului Lenei, vis-à vis de Ateneu. Auzeam instrumente, repetiții, simțeam din ritm și intensitate cînd se apropia cîte un concert. Cînd știam programul, îl discutam. De aici, alunecam spre interpretări diferite, fiecare dintre noi doi mărturisea de ce îi place nu știu ce concert în major sau în minor al aceluiași concert sau aceleiași simfonii, aveam favoriți, murmuram. Și ajungeam la filme. Prin muzică. Scene mici, desenate în detalii mari, accente puse pe un gest, pe o singură replică, de la care se înlănțuiau imagini fabuloase, conexiuni, salturi, iubiri, complicități. Alb-negru sau color. Apăreau mătușile. Mătușile lui din Tel Aviv. Un trecut oprit în amintirile lui. Oniricul mă amuțea. Tanti Silvi, Saint-Exupéry, Pasternak, Paris. Mazilu i-a spus într-o noapte de Crăciun, pe Popa Nan: „Cosașule, dacă vrei să te salvezi, descrie-ți mătușile!“. Asta a făcut. Scrisul lui m-a salvat și pe mine. Odată, în Piața Amzei, Tita Chiper Ivasiuc m-a prins de gulerul unei bluze spumoase, de vară. Stăteam cu niște sarsanale într-o mînă și cu cealaltă țineam copilul cel neastîmpărat. Nu am mișcat o oră. Nici nu mai știam ce mînă nu simt. A apărut Relu. Calm, trăgînd dintr-o pipă. S-a alăturat grupului statuar. Se uita topit la Tita. Care avea mereu un ton subversiv. Am aflat de ce au plecat pe șantierul de la Bicaz, ca tineri reporteri. Îmi explica faptul că a fost decizia unui tînăr rebel care vrea să se dezică de originile micii burghezii și să simtă masele. Dar, în fond, Relu Cosașu a rămas mereu un boier. Un aristocrat al cuvîntului, cultivat, rafinat, subtil, ironic, franțuzit, elegant, o prezență care te scotea și pe tine din banal. Telefoanele lui de după cîte un text al meu mi-au dat încredere atunci cînd eram, poate, în abis. M-a pus să-i povestesc Pianistul și jocul de table de la colțul străzii cu domnii ieșiți din vreme. „Oblomov ăsta nu moare, fato! Scrie și îl vei alunga. Nici nu ne pasă unde. Scrie!“
Într-o seară, la Clubul găzduit de Muzeul Țăranului Român, s-a întîmplat ceva ireal. Și incredibil prin unicitatea situației. Mă sună Cristian Țopescu și îmi fixează precipitat o întîlnire în locul amintit, pe 14 octombrie. Un refuz nici nu încăpea. Și nici nu avea cum! Radu Cosașu, unul dintre oamenii pe care îi iubesc și îi respect profund, unul dintre personajele care refuză cu perseverență orice apariție publică, orice interviu televizat, mă rog, orice are legătura cu aiureala mediatică, a acceptat să citească, ca în Germania, din textele lui. Mărturisesc că m-am emoționat teribil cînd am văzut atîta popor într-o seară ce părea să fie ca atîtea altele. Scriitorul seducător, intelectualul fin și doldora de informație, omul cu aer aristocrat care vorbește o frumoasă și sprințară limbă română, observatorul oricărui detaliu cu sens, personaj al Bucureștiului meu a citit fragmente din scrierile sale care ne-au purtat într-o călătorie a spiritului, departe de aerul de zi cu zi, irespirabil, încărcat de atîta prostie și derizoriu. Prozele lui Radu Cosașu vorbesc despre altfel de preocupări, despre muzica de calitate. De toate felurile. Despre Cehov și despre telefonul mobil, despre o anumită interpretare la pian sau despre impolitețea grosolană a unui vecin cu care ne trezim în același lift. Despre iubire. Despre rătăcire. Vocea lui, cuvîntul lui greu, consistent, făcător de imagini de film fellinian, m-au făcut să înțeleg, mai presus de lamentațiile mele, că sînt un om norocos. În timp ce concetățenii mei stau cu ochii zgîiți în televizor și consimt la propria îndobitocire, eu îl ascult pe Radu Cosașu. În timp ce într-un trafic – care te duce, pas cu pas, spre balamuc – ești înjurat și numai fiindcă exiști, eu stau într-o sală cu oameni normali și îl ascult pe Radu Cosașu. Și mă las purtată, pașnic, de voluptatea cuvîntului acestui făcător de lumi, de povești și de imagini.
Cu o săptămînă înainte de ziua domniei sale, Radu Cosașu ne-a făcut cel mai minunat dar: am stat împreună o vreme. Și l-am ascultat. Atmosfera s-a îmblînzit, nu mai sînt agresivă, nu mai îmi vine din secundă în secundă să sar la gîtul nimănui. Mă urc în mașină și fug spre Catedrala Sfîntul Iosif. Acolo, Orchestra de cameră a Radiou-lui, condusă de maestrul Horia Andreescu deschidea stagiunea cu Mozart. Pe drum, fiul meu mă întreabă dacă și Radu Cosașu este muzician, avînd în vedere referirile și comentariile dese despre muzică și muzicieni. De ce nu? Fac stînga din Calea Victoriei și rămîn cu gura căscată: lumina din Catedrală se revărsa afară prin vitraliile atît de frumos pictate. Nu am văzut-o niciodată așa! În bezna care, habar n-am de ce, inundă în continuare parte din acest oraș, și nu doar periferiile cum am fi tentați să credem, silueta Catedralei se impunea, solemn, în peisaj. Am privit-o minute în șir. Aș fi vrut să o fi văzut și Radu Cosașu și toți cei pe care îi iubesc… ne-am apropiat cu multă smerenie. Catedrala era ticsită. Rînduri și rînduri de spectatori stăteau în picioare și ascultau într-o tăcere magică, plină de respect. Îi vedeam brațele lui Horia Andreescu zburînd, din cînd în cînd, prin aer. Concertul nr.5 pentru vioară și orchestră de Mozart. Solist, Liviu Prunaru, concertmaistru al celei mai mari orchestre simfonice la ora asta, Royal Concertgebouw din Amsterdam, cea care a fost aplaudată și ovaționată îndelung la Festivalul Enescu. Îl ascult în spațiul catedralei. Și nu mi se pare o coincidență că debutul lui acum douăzeci de ani a fost cu același concert, dirijat tot de Horia Andreescu. Mă uit în jur și îmi simt căldura lacrimilor pe obraz. Ne privim cu bucurie, cu omenie, pașnic. Umanitatea există în Bucureștiul meu. Și frumosul. Simt orașul meu ca pe o insulă. Unde locuiesc cu oameni normali, cu sunetele miraculoase ale lui Mozart, cu un respect ca pe alte vremuri. Orașul meu pe care mi l-a oferit Cosașu.
Am citit Kadiș-ul. Pentru Relu. Cum m-am priceput. La sfîrșit, un iz de pipă mi-a îmbătat simțurile.