Sînt momente cînd îmi conștientizez fragilizarea. Deși mă comport arogant cu ea și caut să o țin la distanță, uneori dăm nas în nas tocmai cînd mă extrag din ființa mea ca să nu-i simt devitalizarea, sfărîmarea. Atunci, tocmai atunci, apare, palpabilă, și zgîndăre toate cicatricile. Sub plapumă mă simt ca Brumaru într-o scorbură. Nu văd decît ce vreau. Ispită dulce. Îmi este tot mai greu să ies. Lumina este blîndă, filtrată, oarecum ca cea pînă în crepuscul, care mă neliniștește. Mulți din prietenii mei s-au dus. Părinții mei. Punctele de sprijin, nodurile de salvare, malurile au lăsat tot mai mult teren întinsurilor. Sînt minunate întru a fi contemplate. Și sînt sfîșietoare cînd poartă de neîntorsul. Despărțirile. Moartea. Mă uit spre teritoriul acesta într-un fel tot mai „populat“. Este stat în stat cu mine. N-am curajul să-l înfrunt. Pentru că sînt un om. Un biet om. Care nu poate să schimbe nimic nici pe pămînt, nici în cer. Cu atît mai puțin în propria existență. Trecere pe aici. M-am gîndit, nu o dată, să-l rog pe Gabi Tompa să mergem în canto – nament, la Sinaia. Ca de mult, cu actorii lui din Cîntăreața cheală. Și să mă ajute să derulez înapoi viața mea. Nu atît de repede ca în spectacolul lui. Ca să am vreme să rîd din rărunchi cînd îi revăd pe cei ce mi-au făcut zilele, nopțile, anii altfel. Care au dat culoare, miros și intensitate destinului. Un roller coaster dificil de imaginat de cei mai mulți. Și de neimaginat pentru mine că ar fi putut fi altfel. Puntea mea către tărîmul întinsurilor este un lanț de întîmplări, stări, amintiri, întîlniri, dialoguri. Astăzi, Geta Dimisianu este dincolo. Refac etapele de pe puntea lungă către acolo. Prima dată i-am cunoscut vocea. Puternică, plină, grea, tumultoasă. Venise la revistă și îl striga de jos, din capul scărilor, pe Gabriel Dimisianu. După ce și-a anunțat prezența, a urcat. Și toată încăperea unde făceam ședințele de redacție a devenit dominată de ea. Părea că au intrat, împreună cu ea, toți scriitori noștri mari. La a căror „mărire“ a constribuit direct pentru că a fost cel mai subtil și mai dens de intuiție cititor. Deși era subalterna lui Marin Preda la „Cartea românească“, Geta a mers timp de două săptămîni acasă la Preda, în blocul de pe Dionisie Lupu, și îi spunea că nu are final pentru Moromeții. Îl bătea la cap să mai caute, să mai scire. Și a reușit. Apărea Nichita. Și studenția lor. Locul de taină și freamăt intelectual din mica lor locuință de pe Ana Ipătescu, unde ea și Dimi primeau scriitorii vremii. I-a însoțit pe cei mai. Pentru că i-a citit și le-a prins harul. Pe care, cu știința ei remarcabilă, unică, l-a înmulțit. L-a înobilat. Geta a fost prietenă cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca. Cu Dana Dimitriu. Cu Cristian Tudor Popescu. Datorită ei, noi toți am avut acces la paginile din Jurnalul Reginei Maria. Tot ea m-a apropiat de Paler. Deși „bărbată“, Geta era atît de feminină, de cochetă, cu sacourile ei gen Chanel, cu aromele unor parfumuri franțuzești, cu șalurile șic, cu tona ei de pantofi eleganți, cu bijuterii fine și discrete. La ea acasă, lumina de pe balcon a fost de atîtea ori complice. Ca tonele de cărți, ca rafturile cocoșate de manuscrie, însemnări, fișe, ca pereții cu icoane vorbitoare. A văzut teatru pe pîine. Îi datorez „reconstituirea“ unui spectacol ca Revizorul, pe care eu nu l-am văzut. Scenă cu scenă. Gesturi, costume, geniul lui Pintilie. Și datorită ei am putut să-l între pe Lucian Pintilie multe chestiuni concrete, situații rezolvate pentru ca o bombă să detoneze conștiința colectivă. O dată, am refăcut cu ea spectacolul plecînd de la o schiță a lui Paul Bortnovschi, pe care o am acasă. Îmi arăta cu degetul intrările, ieșirile, ce spuneau Toma Caragiu, Primarul, și cum. Ea a fost în sală la toate cele trei reprezentații. Pînă a fost interzis, judecat și toată eroarea fără precedent. A fost printre intelectualii care au apărat manifestul lui Pintilie, al trupei, al Teatrului „Bulandra“. Geta Dimisianu a fost jucător pe multe fronturi complicate. Și Martorul istoriei culturii noastre. Cu Geta am rîs mult. Și hohotul ei era amplu. Într-o vară, am plecat la mare cu Dimi și cu Luca. Într-un fel, pot să spun că și Geta a fost cu noi în mașină. Suna din jumătate în jumătate de oră. „Unde sînteți? Ce vedeți pe geam?“ Cred că nu era foarte atentă la răspunsuri. Vorbea cu Dimi. Mie îmi trasa tot felul de sarcini. Concluzia fiecărui telefon era aceeași: „Vezi cum conduci. Ai două bogății. Luca și Gabriel.“ M-am întîlnit cu Geta ani de zile, săptămînă de săptămînă la concertele Orchestrei Radio. Muzica era vindecătoare. Chiar și pentru oamenii cuvîntului. Și rar slujitor al cuvîntului și al limbii române ca ea. Într-o după-amiază m-a sunat pe mobil de multe ori. Filmam la televiziune. Cînd am terminat, tremurînd, am rechemat-o. Cu o voce din fundul pămîntului, mi-a explicat obosită și confuză unde este. Am fugit la Spitalul de Urgență din Floreasca și abia am găsit-o. Era întinsă pe o targă, pe un culoar sordid. Nu mai știu de ce spitalul era plin. Dar știu cum, am privit-o de la distanță. Cu frică. Cu ajutorul unor doctori pricepuți, din garda veche, am mutat-o într-un salon. A fost îngrijită impecabil și salvată. Dar cîteva nopți am mîngîiat-o pe frunte și am șters umbra morții. În orele acelea am vorbit despre teatru și despre muzică. Am pus-o să-mi descrie colecția ei de pantofi. Am vorbit despre culori. Despre iubire. Cămășile ei albe îi luminau patul. Părul blond mi se arăta pentru prima dată despletit. Geta părea o femeie tînără. Fragilă. Care se adăpostea în brațele mele. Mîinile ei, cîndva, au dirijat ultima gardă de la Muzeul Literaturii, în jurul sicriului lui Octavian Paler. Am fost mutați și aranjați de ea Dimi, Cristian, eu… Cînd am văzut apelul lui Adrian Naidin, nepotul Getei, într-o sîmbătă după-amiază, n-am răspuns. O fracțiune de secundă m-am gîndit că s-ar putea să nu fie un telefon neutru sau de bine. Vorbisem tot mai rar în ultima vreme, știam că are concerte, poate că ar vrea să mă invite. Dar dacă… Dar dacă… Cît să stau suspendată în această întrebare și, mai ales, înspăimântată că răspunsul aduce o veste proastă? „A murit Geta. Asta mă tot zbat să vă spun. Mătușa mea nu mai este.“ Dacă mi s-a părut că vreunul dintre noi ar putea să fie nemuritor, în accepția totală a lui „viață fără de moarte“, atunci am crezut mereu că Geta ar fi nemuritoarea. Pentru că Georgeta Dimisianu a avut în ea inimile și bătăile lor nebunești ale celor mai importanți scriitori, pe care intuiția ei unică și formidabilă de cititor absolut i-a pus în forma evoluției și a consacrării. Așa cum în muzică există auz absolut, Geta Dimisianu a avut în literatură organul absolut al cititului. Rar. A fost un vulcan, o furtună de cuvinte, de stări și sentimente. Ca un concert din muzica lui Bach.