Deși Ion Heliade Rădulescu este o personalitate enciclopedică copleșitoare, ne interesăm în cele ce urmează doar de activitatea sa de traducător, situând-o în contextul ideilor sale despre traducere și despre limba română, și în cel al epocii, în care el se dovedește un curajos deschizător de drumuri. Considerat primul scriitor modern din literatura română, el a fost un spirit larg, cu o „anvergură a informației […] enormă“ (Manolescu, 2019:147); a crezut cu tărie că literatura este calea de a „libera pe om de sclavia ignoranței, de sclavia sărăciei materiale și spirituale.“ (Heliade, 1968: 198). Fără îndoială, îi datorăm lui Heliade ceea ce s-ar putea numi „cotitura modernă“ din cultura noastră, la care traducerea are o contribuție importantă.
„Vulcan puternic, care cutremur în el poartă“, cum îl vedea Eminescu, Heliade s-a îndreptat, curajos, către „civilizațiune“, explorând numeroase „dominiuri„ și „ramure“. Cu spiritul său deschis și înaintemergător, având convingerea că traducerea poate contribui mult la înfrumusețarea și îmbogățirea limbii, marele cărturar a practicat el însuși traducerea și i-a încurajat și pe alții să o facă:
„Lucreze care cum poate și înlesnească-se traducțiile: traducțiile cele bune înfrumusețează și nobilește limba; prin ele intră în limbă toate frasurile și mijloacele de vorbire cele mai frumoase a deosebiților autori vestiți și, îmbrățoșîndu-le, le face ale sale; apoi, în sfârșit se poate face și un dicsioner rumânește cu rumânește.“ (Idem: 242).
Heliade a fost printre primii pașoptiști care a înțeles că folosul adus de traduceri în evoluția unei limbi este mare și că acestea contribuie, în egală măsură, la sporirea patrimoniului literar și cultural al unei nații.
Limba noastră splendidă și radioasă
Ca și contemporanii săi, Heliade înțelege prin „traducții“ și prelucrări, adaptări, imitații, tot atâtea modalități de a face cunoscută literatura universală. Proiectul său de traduceri, schițat în 1846, de „[…] a da nației un început de Bibliotecă Universală“ este clar asociat ideii de civilizație și progres: „Fără niște asemenea scrieri nu e literatură, nu e progres.“(Idem: 196).
În Biblioteca universală, îndrăzneață și uriașă încercare de sistematizare a transpunerii clasicilor universali în românește, urmau să fie traduse texte din toate domeniile: literatură, istorie, filosofie, jurisprudență, politică, științe naturale, arte frumoase, retorică, poetică etc.
Heliade era interesat de traduceri și pentru efectul lor asupra limbii române, care câștiga astfel în lexic, în posibilități de exprimare, devenind mai bogată și nuanțată:
„Cu traducția scrierilor arătate […] limba noastră, trecând prin toate dominiurile cunoștințelor umane, exprimând ideile tuturor autorilor celebri, va legiui vorbe, frazi și expresiuni, se va lăți și întinde în toate laturile orizontelui științei și, făcîndu-se capabilă a exprima orice cugetare, va deveni limba viitorului Rumîniei și se va înfățișa splendidă și radioasă literaturii naționali. Fără limbă nu e nici o literatură națională.“ (Idem: 196).
El socotea necesară o gramatică, care „pusă în lucrare“, va lumina „geniul“ limbii „rumânești“, originea ei latină. Era convins că traducerile vor mlădia limba prin noi formulări și expresii, o vor îmbogăți prin termeni noi în toate „dominiurile“ și toate „ramurele“, că prin traduceri limba va deveni una modernă și adaptată viitorului.
Stima noastră către noi înșine
Un rol mai puțin discutat al traducerilor dar pe care Heliade l-a pus în lumină este câștigare prin „fapte“ culturale a stimei de sine a unui popor:
„Ce folos poate aduce națiunii această faptă se poate judeca de oricine: cultura limbei, răspîndirea cunoștințelor, mîntuirea de rădăcinile întunerecului, stima străinilor și a posterității și, ce este mai mult, stima noastră către noi înșine. Dar, domnii mei, e mare vorba aceasta: stima către sine.“ (Idem:199).
Aceasta dă naștere unor virtuți, conduce la multe roade, altfel spus este „fructiferă în virtuți și fapte mari“ (Idem, 1968:199). Ea se asociază cu o altă însușire importantă, dar adesea ignorată în epocă, „încrederea în sine atât de întreprinzătoare și plină de rezultate fericite.“ (Idem: 200, subliniat de autor)
Tot prin luminare și cultură crește și numărul celor capabili să asigure buna funcționare a diverselor domenii, fie ele literatură și arte, științe sau alte activități: „Prin înmulțirea cărților alese se răspîndesc luminele și cunoștințele, se înmulțesc bărbații a dirige toate ramurele.“ (Idem: 199).
Prin anvergura sa enciclopedică, prin numeroasele sale proiecte, Heliade Rădulescu a contribuit cu siguranță la câștigarea stimei de sine a nației. Întemeietor al presei românești, autor al unei gramatici practice, al unui vast proiect de conectare la lumea civilizată prin traduceri, căruia i-a dat un prim impuls el însuși, promotor al unei grafii simplificate, fonetice și unitare, el a fost și un dascăl pasionat, crescut și format de Gheorghe Lazăr, căruia i-a purtat un adânc respect și căruia i-a succedat la Colegiul Sfântul Sava. Într-o scrisoare către Negruzzi, cu alură de autobiografie, el evocă activitatea sa de profesor:
„Ca să nu-mi rămîie lucrarea neroditoare, […] m-am pus în mijlocul zidurilor celor dărîmate ale Sfîntului Sava, un biet dascăl cu cîțiva leușori pe lună, încongiurat de cîțiva școlari săraci, hotărîți și fanatici în prieteșugul meu și în cugetul și alegerea lor; am început lecțiile mele de gramatică pînă am sfîrșit cu dînșii un mic curs de matimatică, cu geografia împreună, în limba națională, în vreme de șase ani […].Venea iarna, lemne de nicăieri […] Tremurînd, cu mîna înghețată pe compas și pe cretă, ne făceam lecția; și Dumnezeu a binecuvîntat ostenelile noastre, care era niște minuni ale dragostii și ale hotărîrei.“ (Idem,1968: 245-246, subliniat de autor).
Profesorul care a fost Heliade a avut parte de satisfacția de a vedea că școlarii formați de el au devenit, la rândul lor, profesori și au contribuit la răspândirea „luminelor și cunoștințelor“, că limba ce s-a fasonat în aceste împrejurări a fost îmbrățișată de tineri. Cum a spus marele poet: „O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături.“
Traducțiile cele bune înfrumusețează și nobilește limba
Heliade Rădulescu a tradus un număr important de autori, contemporani și clasici, din original sau prin intermediar. Chiar dacă, în accepțiunea de azi, unele traducții heliadești erau imitații, prelucrări, adaptări, văzute în contextul epocii în care traducerile în limba română erau tentative temerare de a deschide drumuri noi, ele au meritul de a fi „înaintemergătoare“ pentru transformările importante prin care va trece cultura română în procesul ei de conectare la Occident. Proiectul individual de traduceri al lui Heliade impresionează prin anvergura enciclopedică, prin varietatea și dificultatea domeniilor alese, prin planul coerent și bine structurat pe etape al cutezătorului traducător ce vizează, mai întâi, alcătuirea unui vocabular de „termini tehnici“. Prima etapă propusă de Heliade Rădulescu privește o terminologie adecvată, dar și modernă, pentru gramatică, la care se ajunge prin „traducții“.
Deși Gramatica poeziei, publicată de autor în 1831, este o prelucrare a Cursului de literatură, de istorie și filozofic de D. Abate de Levizac și D. Moysant, Heliade are meritul de a fi dat o primă gramatică modernă a limbii române, făcând referire în introducere și la „semințili“ aruncate de înaintași. În etapa următoare Heliade a continuat cu „vocabulerul“ altor domenii, tot cu ajutorul traducerilor:
„Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac ș.c.l., cîteva lecții de literatură sau de poetică și de retorică. Prin urmare eu a trebuit, vrînd și nevrînd, a trece prin toți termenii trebuincioși în aceste științe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, și a-mi îmbogăți vocabulerul meu.“ (Idem: 1968, 245).
În proiectul heliadesc de „traducții“, literatura a avut un loc substanțial, începând cu Lamartine și ron, trecând prin Boileau și Florian, pentru a ajunge la Cervantes, Shakespeare și la mulți alții. Iată câteva tiluri: Corbul și vulpea (La Fontaine), Suvenirul (Lamartine), Singurătatea (Lamartine), Seara (Lamartine), Lacul (Lamartine), Toamna (Lamartine), Poema didactică după Boileau și Horațiu, Romanță (ron), Depărtarea (Paolo Rolli), Foile și cărbunele (P. Viennet), La amantă (Sappho), Margherita (A. Dumas), Poetul murind (Lamartine), Orlando furioso (Ariosto). Traducerile de teatru au condus nu o dată la reprezentații în cadrul școlii de declamație pe care autorul a înființat-o. Printre autorii dramatici traduși se numără Voltaire, Mahomed proorocul, Molière, Amfitrion, Lord ron, Cerul și pământul, Felice Romani, Norma, Voltaire, Brutus, Victor Hugo, Hernani.
Cu puține excepții, traducerile de poezie și de teatru ale temerarului traducător sunt prime traduceri în limba română din respectivul autor. Prin numeroasele sale traduceri, unele doar fragmentare, Heliade a pus la încercare potențialul de mlădiere și de energie al limbii române, vrând să vadă cum se comportă ea în acest exercițiu dialogic. Concluzia a fost dintre cele mai bune:
„[…] mi-am pus înainte a traduce ceva din autorii cei mai vestiţi noi, mi-am ales după a mea aplecare pe De Lamartine şi ron; am vrut să văz pe cît se mlădie limba şi pe cît este destoinică să esprime acele idei atît de frumoase, pline de patimă, înalte şi posomorîte. Limba am aflat-o destoinică, căci ea mi-a fost dascălul şi ea singură m-a povăţuit cum trebuie să o mîi. […] Vorbele şi frasele îi lipsesc; urzirea sau scheletrul ei e mare, e elegant, e nobil. Energia nu îi lipseşte, armonia se vede pretutindeni, şi cînd va să fii zugrav, vezi natura.“ (Idem: 246).
Eminescu a fost printre primii a-i recunoaște lui „Eliad“ meritul de a folosi „viul grai“: „El scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-au dezbrăcat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel dintâi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi.“ (Timpul, 21 nov.1881, apud I. Heliade Rădulescu, ed. cit.).
Cu siguranță, îi datorăm lui Heliade câștigarea „stimei către noi înșine“; îi mai datorăm o „lucrare roditoare“ asupra limbii române pe care o îndreaptă spre viitor. În întreprinderea sa de deschidere a literaturii române către cea universală și, în general, către „civilizațiune“, Heliade a avut însă un aliat prețios, „viul grai“, „radioasa și splendida“ limbă română.
Aceasta, supusă la proba traducțiilor, s-a dovedit a fi mlădioasă, armonioasă, destoinică și plină de energie; ca și cum ceva din energia autorului trecea în limba pe care o folosea și ceva din energia acesteia îl hrănea pe autor în drumul amândurora către modernitate.
________________________________________
Referințe:
I. Heliade Rădulescu, Opere, I-IV, Editura Minerva, București, 1967-1985.
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Ediția a II-a revăzută și revizuită, Editura Cartea Românescă, București, 2019.
Al. Piru, Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu, Editura Minerva, București, 1971