Semnalam în Editorialul de săptămâna trecută un articol din „22“ referitor la cele trei soluții pe care le propun autorii unui Raport publicat pe Forumul Economic Mondial cu privire la necesitatea de a ne schimba modul de gândire, dacă vrem să facem față obezității informaționale de pe mijoacele de comunicare de mâine. Soluțiile se reduc, în fond, la un singur lucru: adaptarea modului de gândire de până acum la exigențele noilor tehnologii de învățare și de comunicare. Mai pe scurt, la provocările inteligenței artificiale. În Editorialul cu pricina, puneam între ghilimele formula, încercând să arăt de ce inteligența artificială n-are nimic în comun cu inteligența umană, cu excepția uriașei cantități de informații pe care internetul i-o pune la dispoziție, dar pe care n-o poate transforma în cunoștințe, proces rezervat exclusiv creierului uman. În cele ce urmează, voi încerca să privesc provocarea cu pricina sub un alt unghi.
Nu se poate nega faptul că, în ultimele două-trei decenii, s-a produs o schimbare importantă în felul în care învățăm și comunicăm. Schimbare în legătură cu care ne-au prevenit nu puțini gânditori, dar cărora am început să le acordăm atenție abia în timpul din urmă, când procesul s-a accelerat peste măsură și când a devenit alarmant. Mai exact, când ne-am dat seama că, dincolo de facilitățile extraordinare pe care noile tehnologii ni le pun la dispoziție, există consecințe de natură a scurtcircuita gândirea umană, într-un proces ireversibil de robotizare. Odată cu fractura dintre felul în care utilizează noua tehnologie cei din generațiile vechi și, respectiv, tinerii douămiiști, a apărut și o fractură între felul în care sunt măsurate consecințele „inteligenței artificiale“ în viața noastră, alarmante pentru vârstnici, firești pentru tineri. În cel mai bun caz, soluțiile autorilor Raportului țin de o manieră defensivă de a aprecia lucrurile, caracteristică oamenilor tineri. Nu sunt sigur că ei sunt conștienți de pericolul letal pentru gândirea umană reprezentat de Bing sau de ChatGTP sau de toți frații și surorile lor pe cale de apariție. Nici de faptul că robotizarea gândirii înseamnă triumful absolut al cantității asupra calității. Odată cu care dispar noțiuni considerate până mai ieri fundamentale, cum ar fi valoarea și ierarhia valorilor, înecate în mâlul unei democrații care n-are ce căuta în lumea ideilor sau a artelor, a culturii, în general, nuanța, sentimentul, simțul frumosului, plăcerea intelectului, noțiuni odată cu care dispar filosofia, psihologia, literatura, artele și restul. Înlocuite cu ce? Cu o platitudine intelectuală întreținută de locuri comune, de truisme, de prejudecăți, de tot soiul de banalități, din care e dintotdeauna plină mintea oamenilor care n-au idei sau judecăți personale și care-și trag acel minimum de informații absolut necesare din obezitatea internetului sau de pe cine știe ce mijloace viitoare de comunicare.
Întrebarea care se pune este dacă chiar ne dorim așa ceva. Îmi fac iluzia că cei mai mulți nu-și doresc. În orice caz, nu-și doresc cei din vechile generații. Mă neliniștește încredințarea unora dintre aceștia din urmă că procesul este inevitabil. Și că nu e nimic de făcut. Sau că singura soluție rațională este aceea a autorilor Raportului: adaptarea gândirii la exigențele „inteligenței artificiale“. Punct și de la capăt.
În ce mă privește, cred că adevărata provocare nu vine atât din partea roboților, cât din partea celor care consideră că procesul este fără întoarcere. N-are rost să ne consumăm energia combătând dezvoltarea inteligenței artificiale. Ea își va urma cursul ca toate inovațiile tehnice. Ceea ce trebuie să facem este să-i convingem pe adepții resemnării că niciodată, oricât de sofisticată ar deveni, inteligența artificială n-o va înlocui pe cea umană. Motivele sunt mai multe. Unele le-am menționat în articolul din numărul trecut. Voi încerca aici să arăt câteva din consecințele deja vizibile cu ochiul liber ale folosirii pe scară tot mai largă a „inteligenței artificiale“.
Cu alte cuvinte, să arăt că noile tehnologii nu pot înlocui mintea omului. Sau că, urmare a convingerii unora că viitorul gândirii aparține roboților intelectuali și a spaimei altora că nu e nimic de făcut, realitatea însăși pare să ia de la o vreme chipul și asemănarea convingerii unora și spaimei altora. Tot ce stă sub semnul corectitudinii politice, woke, cancel, feminismul à outrance și restul aparțin acestei denaturări a gândirii umane. Acest nou mod de gândire, ideologic viciat, contravine gândirii normale, bunului simț, respectului față de normele civilizației umane și conduce inevitabil la falsificarea de tip orwelian a istoriei, a culturii și la alterarea valorilor lumii noastre. Cu alte cuvinte, la rătăcirea drumului drept de către un om devenit robot. Arta, literatura vor decădea (ce spun eu, au decăzut deja în capul unora!) în stadiul paradisiac, despre care vorbea cu entuziasm Marx, în care orice individ ar putea fi un „lucrător cultural“ (cunoașteți expresia!), în stare să scrie un Hamlet, un Faust, o Divina Comedie, să picteze ca Van Gogh sau ca Picasso, sau să compună Simfonia a noua a lui Beethoven sau oricare din concertele pentru pian ale lui Mozart. Masa de creatori săraci cu duhul tinde să absoarbă elitele. Mediocritatea învinge meritul. Și așa mai departe.
Dar să nu ne limităm la cultură. Fenomenul are loc în toate domeniile. Omul nu e, pur și simplu, înlocuit de robot, ci mancurtizat. E scutit de obligația de a gândi cu capul lui. Las laoparte faptul că devine victimă inocentă a tuturor formelor de manipulare. Dar capacitatea lui de gândire se reduce la aceea a roboților. Creierul, ca și mușchii, e permanent antrenat în procesul gândirii. Mancurtizarea e inevitabilă dacă acest lucru nu se petrece. Exemple? Noile tehnologii polițienești au dus la dispariția lui Sherlock Holmes sau a Comisarului Maigret nu doar din literatură, ci și din realitate. Eroii reali sau fictivi sunt ADN și, în general, sistemul de informații, Big Broder sau altul, care oferă date în timp real despre oricine de pe acest pământ. Toată lumea se conformează mașinăriilor și nimeni nu-și mai dă osteneala să gândească. Marii medici diagnosticieni sunt și ei tot mai puțini, de când anamneza e perfectă și se știe despre un pacient și dacă a fost alăptat la sân sau nu. Nu se mai citește literatură sau filosofie, ci ghiduri de comportament sau rețete pentru slăbire. Câte doamne se mai îmbracă după gustul propriu și nu după modă? Ați văzut frizura ridicolă a fotbaliștilor, care se iau unii după alții, tot așa cum tinerii se bărbieresc rar, fiindcă barba e la modă. Regula o face uzul colectiv, nu mintea fiecăruia. Standardul cultural îl dă publicul incult, care confundă valoarea cu succesul. Notorietatea aparține unor bad boys din toate zonele sociale, precum sulfuroșii frați Tate, sau unor top modele cu creierul fără încrețituri, dar cu picioare de papainoage. Societatea postmodernă devine pe zi ce trece o societate fără minte. Ea se mulțumește cu o gândire cu înlocuitori. Inteligența artificială nu-i face pe oameni mai inteligenți. Din contra, îi prostește. Ea trebuie să rămână un instrument, nu un scop în sine.
Lucrul cel mai grav din toate este că, dacă gândirea umană are reguli precise, controlabile, cu alte cuvinte, o structură logică, „inteligența artificială“ produce monștri, pe care omul nu-i mai poate stăpâni și cărora li se supune, mai devreme sau mai târziu, din comoditate sau din prostie (ambele ținând de lenea sau, în cele din urmă, de incapacitatea de a gândi cu capul lui). Un exemplu comic (cât mai putem râde pe seama acestor lucruri) ni l-a oferit zilele trecute încercarea unui polițist de la circulație de a dirija un automobil fără șofer: a reușit să dea naștere unui ambuteiaj. Lumea de mâine ar putea semăna cu un astfel de automobil recalcitrant și de neoprit. Dar unul de dimensiuni planetare.
Confruntați cu acest apocaliptic fenomen, ce ne rămâne de făcut? În niciun caz să nu ne dăm bătuți. Revenind la literatură: să ne batem până la capăt pentru ideea de carte și contra celor care nu citesc sau care nu citesc nici ce și nici cum trebuie citit, și pentru ca revistele să-și joace rolul de a le recomanda ceea ce este valoros. Să nu-i lăsăm pe adevărații scriitori să fie înghițiți de masa informă a veleitarilor și maculatura celor din urmă să ajungă să do mine piața literară. Să împiedicăm critica de complezență să umple paginile publicațiilor. Pe scurt, să susținem crite riul estetic contra tuturor barbariilor izvorîte din corectitudinea politică. Știm că vocile adepților acesteia răsună mai tate în spațiul public decât vocile celor care mai speră că pot menține cultura adevărată în marginile firești. Ceea ce nu înseamnă că acestea din urmă trebuie să tacă. Soluția nu este, nu mai e cazul s-o spun, resemnarea, dar nici tăcerea. De la o vreme, îmi vine tot mai des în minte filmul Fahrenheit 451, după romanul lui Ray Bradbury, în care o mână de iubitori necondiționali ai literaturii trăiesc rupți de lume într-un soi de cazarmă și își iau numele unor cărți. Aceștia suntem noi, cei care credem nu doar în puterile nemărginite ale literaturii, ci și în eternitatea ei. Peste mode și timp, cum spune poetul. Aceștia suntem noi, cei care vor muri la fel cum au trăit, cu o carte în mână.
P.S. O grupare penticostală din SUA a des- co perit un leac universal pentru mancurții de azi și de mâine, victime ale „inteligenței artificiale“: exorcismul. O, lume tristă, plină de humor…