Arta este o problemă strict personală a fiecărui creator, și dacă e o problemă personală, arta nu poate avea sfârșit, căci de fiecare dată când va apărea un nou artist, se va deschide o nouă fereastră în zidul care separă cognoscibilul de incognoscibil, și văzutul de nevăzut, îmi spune deseori, pe la mijlocul anilor 1990, un tânăr artist plastic, Dan Zbarcea, care încerca să țină un echilibru între tradiție și inovație, fapt care, pare-se, nu i-a prea reușit, căci la un moment dat, sătul de teorii, și de tot felul de experimente, Dan Zbarcea a abandonat pictura, și a plecat, luându-și cu el toată familia, să-și caute un alt rost în Canada; de atunci n-am mai auzit nimic de el. Zilele acestea imaginea lui mi-a revenit în memorie. În plus, făcând un pic de ordine printre hârtiile mele, am dat peste un dialog pe care-l purtasem pe vremuri. Dialogul mi s-a părut a fi actual și azi. Extrag din el câteva idei.
Indiferent de ce generații se vor succeda după noi, îmi spunea el, arta nu poate avea sfârșit. Dacă însă privim arta din punctul de vedere al evoluției mijloacelor artistice, arta a murit de mult, așa cum are tendința să gândească, de pildă, vârful de lance al artei experimentale ieșene, Matei Bejenaru, reprezentantul Perifericului. Dar nu numai Matei Bejenaru, ci aproape mulți dintre artiștii Noii Europe gândesc după un astfel de calapod. Europenii sunt niște căutători, îi interesează aventura, experimentul. Ei au tendința să descopere din când în când, chiar și în domeniul artei, un nou continent și să ardă corăbiile. După un timp însă constată că descoperirea lor nu-i altceva decât o himeră și atunci se întorc, după nenumărate ocolișuri, la locul de unde au plecat. Ce revoluții se mai pot face în artă după experimentele trăite la cea mai înaltă tensiune de un Van Gogh sau de un Pablo Picasso? Arta ține de mistică, de religie interioară, dar noi am ieșit din zona trăirilor religioase, și am ajuns într-un punct mort.
Totuși, i-am spus atunci tânărului Dan Zbarcea, încercând să împing dialogul spre o zonă nu prea confortabilă, oare am putea vorbi de un sentiment religios și în cadrul artelor experimentale. Când l-am văzut pe Matei Bejenaru suspendat la câteva zeci de metri de brațul unei macarale, mi-am continuat expunerea, înconjurat de un stol de corbi, în spatele unor blocuri de beton, rostind sacadat, ca și cum ar fi înălțat un imn lui Dumnezeu, cifre în gol, am avut senzația că am în fața ochilor un nou profet biblic, transferat printr-o contorsiune a timpului, în lumea contemporană. Aceeași senzație am avut și atunci când l-am urmărit cum stă îngenuncheat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, citind de la un capăt la altul Dicționarul explicativ al limbii române. Nu știu exact cât a durat experimentul său. Din câte am înțeles, vreo două zile și două nopți, cu pauzele de rigoare. A fost o demonstrație, dar și un act de patriotism, pe care doar un anahoret l-ar putea face.
Gestul său a fost unul donquijotesc. Gestul lui a fost unul sublim, rezultatul însă a fost îndoielnic. Dar poate că tocmai lipsa de efect imediat, ridică actul lui la un înalt grad de a percepe și a face artă. În acest sens, cred că experimentul poate atinge o zonă foarte sensibilă a realității, o zonă mistică. Sau poate că nu.
Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, mi-a răspuns tânărul artist. Să nu confundăm lucrurile și să nu amestecăm arta cu religia sau filozofia. Prin experiment, ne întoarcem undeva într-o zonă de spectacol specific ritualurilor mistice din epoca tribală a omenirii, dar și din epoca Egiptului faraonic, cea biblică, când arta era o îmbinare între muzică, poezie, dans și când artistul, practicând-o, ajungea la revelație, intrând în contact cu forțele ascunse în inconștientul lui și în inconștientul celorlalți. Când experimentul atinge această zonă, putem spune că avem de-a face cu arta pură. Când însă experimentul exclude această zonă, atunci putem vorbi de artă cu program. Cred că Perifericul lui Matei Bejenaru, folosind limbajul matematic, din domeniul tehnicii, al statisticii, dar și din domeniul artistic, a atins de multe ori gratuitatea, dar și sublimul. Pentru arta ieșeană Matei Bejenaru a fost un înainte mergător. Perifericul a fost un moment de cotitură în istoria locului.
Pornind de la aceste constatări, m-am întrebat dacă diferitele forme ale noii arte, cum ar fi performace-ul sau happening-ul sau altele, influențează modul nostru de percepție asupra artei clasice.
Să luăm de la Renaștere încoace, mi-a spus Zbarcea. Căci de la Renaștere până aproape de secolul XX arta a intrat într-un fel de hibernare. În ciuda unor mari artiști care au lăsat în urma lor nenumărate capodopere, arta n-a cunoscut schimbări majore. La început, ruptura puternică s-a produs între gotic și Renaștere. Dar de la Renaștere și până la impresionism și expresionism nu s-au produs mari răsturnări de concepții și de forme. Abia la sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului XX în materie de artă s-au produs mutații fundamentale. Aproape nu-ți vine să crezi prin ce șocuri și ce trepidații a trecut arta. Să ne gândim numai la un Gauguin, la Van Gogh, la Vameșul Rousseau, la Edward Munck, la Picasso, la Chagall sau la Dali sau la avangardă… Ei au zguduit conceptul de artă din temelii. Nimeni nu credea că o astfel de revoluție e posibilă. Dar uite că a fost. S-a reînnoit în această perioadă totul de la A la Z, te uiți și te cuprinde frica. Simți că nu mai poți înnoi nimic. Și atunci ce faci, te întorci la vechile forme ale artei sau împingi experimentul până dincolo de limitele posibilului? La mijlocul secolului XX, arta a intrat din nou în criză și au apărut și experimentele. S-a negat nu numai fondul, ci au fost puse sub semnul întrebării și mijloacele de expresie. Experimentalismul așa a venit. Dar, la un moment dat, s-a intrat, s-a ajuns și aici într-un punct mort. De la lavaboul aflat la Muzeul Guggenheim din New York, unde Maurizo Catellan , mergând pe urmele lui Duchamp, a expus un vas de WC făcut din aur și denumit America, invitând vizitatorii să se ușureze în el în timpul vizitei, și până la experimentul unui alt artist care, după ce a ingurgitat tot felul de vopsele, a făcut clismă, împrăștiindu-și conținutul pe o pânză, n-a fost decât un pas.
E posibil ca pasul legat de ingurgitare să fi fost primul, iar vasul de WC realizat din aur următorul. Ambele experimente vorbesc însă despre o criză a artei. Scopul nu mai e același: realizarea unei opere de artă care să reziste timpului. În zilele noastre, opera de artă a devenit perisabilă. Ea are o existență efemeră. Cine mai are nevoie azi de capodopere? Azi, arta și-a redescoperit caracterul ei efemer. E doar un spectacol, care poate fi la nevoie repetat, montat din nou cum se montează o piesă de teatru.
Întrebarea pe care ne-o punem, pornind de aici, e însă următoarea: putem considera rezultatul unui astfel de experiment cum au fost cel al lui Maurizo Catellan, sau celălalt, legat de clismă, o operă de artă? Greu de spus. Bunul nostru simț ne determină să ne apropiem cu maximă prudență față de astfel de subiecte. Dacă vopsele ejectate prin intermediul sfincterului pe o pânză întinsă pe un șevalet pot înlocui un tablou, atunci și găinațul păsărilor pe umerii unei statui ar trebui considerat tot o operă de artă. Sau, și mai rău, excrementele găsite la un colț de stradă ar trebui să fie percepute în același fel.
Dar oare o operă de artă se naște din hazard, fără nici un efort de voință din partea creatorului? E ca și cum ai lua un tub de vopsele și l-ai stoarce deasupra unei pânze, după care ai da cu mătura. Indiferent ce eforturi va face sau nu va face un artist experimental, problema înnoirii mijloacelor de expresie a artei rămâne aceeași. Fondul și forma se reînnoiesc doar pentru un timp. Cei care vin după și fac experimente, vor clama întotdeauna asemenea dadaiștilor de altădată: tot ce s-a făcut până la noi nu reprezintă altceva decât gunoi istoric. Dar iată că gunoiul acesta istoric nu mai găsește azi prea multă audiență la public. Azi arta se întoarce încetul cu încetul spre formele sale clasice transpuse într-o prescripție postmodernă. Însă experimentul, după cum am spus, poate da naștere și la efecte neașteptate. El ar putea duce omul în zona unor trăiri profunde. Din câte am observat, oamenii au început să caute o anumită religiozitate a experimentului. Înlăuntrul faptului mărunt, ei caută nu contingentul, ci transcendentul. Plutește ceva nefast în aerul epocii noastre. Trăim într-o perioadă de angoasă socială. Omenirea are însă nevoie nu numai de crize, de tulburări sociale, ci și de stabilitate. În prezent, arta a intrat într-un con de umbră. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul acesta e benefic pentru condiția artistului. În sensul că arta ar trebui să fie deschisă doar celor inițiați. În Evul Mediu, când un țăran se ducea să vadă o catedrală gotică, în conștiința lui se producea o adevărată revelație. Vederea catedralei îi crea senzația că s-a întâlnit cu Dumnezeu. Astăzi un astfel de fapt nu se mai întâmplă. Trăim acum într-o civilizație a imaginii, a televiziunii, a videoclipurilor a linkurilor și filmulețelor făcute pe YouTube. Omul a devenit o entitate mult mai comodă decât semenii săi din alte veacuri. De la masa lui de lucru, apăsând pe un buton, el ingurgitează tot ce i se dă. Oare avem noi astăzi nevoie de un astfel de consumator de artă? Nu e el nociv pentru noi? Mulți dintre artiștii tineri, mi-a spus Zbarcea, percep arta ca pe un fenomen misterios. De fapt trăirea religioasă n-o putem limita doar la Evul Mediu sau la alte timpuri de mult apuse. Întâlnim această trăire și la Matei Bejenaru, și la alți artiști experimentali. Și dacă întâlnim la ei, întâlnim aceeași poftă de absolut, manifestată sub diferite forme, și la o parte din marele public.
Despre noile tendințe în artă am discutat și cu Dan Perjovschi. „Un amic de-al meu de la New York, Mark, mi-a spus graficianul, a făcut următorul experiment: a săpat o suprafață de 10 metri pătrați la o adâncime de 1 metru și tot ce a găsit în pământ a curățat și a expus. Trebuie să precizez că săpăturile le-a făcut în Italia, unde, după cum știm, istoria mustește la fiecare pas. A ieșit o expoziție foarte interesantă. Căci, iată, vezi ce se întâmplă, dragă Nichita: noi stăm aici la masă și discutăm, dar sub noi pământul e plin de tot felul de relicve. Dacă ne apucăm să săpăm vom da peste lucruri care de care mai ciudate. Puse laolaltă, ele pot alcătui un mozaic semnificativ. De exemplu: poți găsi un os vechi de 2000 de ani, iar lângă el un chiștoc de țigară. E interesant. Acest tip de proiect provoacă surprize mari. Tot Mark a făcut și alte experimente. Printre altele, a reamenajat câteva muzele. Vezi, noi suntem obișnuiți cu muzeele în care obiectele sunt expuse într-o ordine cronologică. Or, istoria nu are un flux continuu. Ea are sincope, goluri. Iar obiectele au înmagazinată în interiorul lor și o parte afectivă. De pildă treci pe lângă o vitrină și vezi expusă acolo o pafta. Și deodată afli de la un necunoscut că paftaua a aparținut unui bărbat care a fost împușcat în vintre. Bărbatul a murit, iar paftaua a rămas. Mark e prezent în astfel de spații. El e povestașul. Înțelegi?“ „Înțeleg, sigur că înțeleg“, i-am zis.
Dan Perjovschi mi-a povestit apoi și despre un alt experiment, făcut pe la începutul anilor 1970 de Walter Joseph De Maria, o personalitate complexă a artei americane ce s-a manifestat atât în domeniul artei conceptuale, al sculpturii, al ilustrației de carte, dar și al compoziției muzicale. Împreună cu o fundație culturală din New York Walter, De Maria a pus bazele unui experiment insolit. Fundația a cumpărat 400 de hectare de teren la New Mexico, în plin deșert. Iar Walter a plantat în tot deșertul achiziționat de fundație țevi situate la distanță de 3 metri una de alta. Țevile erau ascuțite și în vreme de furtună atrăgeau fulgere. Fiecare țeavă funcționa ca un paratrăsnet. Terenul achiziționat de fundația americană era situat într-o zonă bântuită de turbulențe. Pe vreme de furtună, spectacolul e impresionant. Îl putem vedea ca pe un dialog între om, între subconștientul său și Dumnezeu. Iată,deci, că și arta experimentală își are Dumnezeul ei.
Bineînțeles că „instalația“ lui Walter De Maria și-a găsit o utilitate în societatea americană. Ea aduce astăzi foarte mulți bani. În jurul ei s-a creat o adevărată industrie. De pildă, în mijlocul acestui câmp de fulgere a fost amenajată o cabană cu 8 camere. Turiștii vin și așteaptă venirea furtunii. Nu trebuie să aștepte mult, căci paratrăsnetele lui Walter funcționează ca un magnet. Furtuna apare din senin. Iar din cer, fulgerele curg ca niște săgeți; tunetele declanșează și ele un alt spectacol triumfal. Acolo e locul unde îți vine inspirația. Acolo, cu sau fără voia ta, devii poet.