Lansările unor teorii fanteziste cu substrat autolegitimator, însoțite de plăcerea formulărilor paradoxale, au fost nu o dată puse de Laurențiu Ulici sub garanția jocului serios. Critic al actualității literare înzestrat cu spirit analitic, autorul cărții Biblioteca Babel a fost tentat de realizarea unei ample sinteze a generațiilor care s-au succedat în literatura noastră contemporană și a instituit termenul de „promoție“. Periodizarea propusă a fost discutabilă și controversabilă, și, dacă nu s-a impus, faptul s-a datorat unei serioase contestări din partea criticilor cărora le-a venit greu să accepte că se pot ivi modificări semnificative într-un răstimp atât de scurt, de zece ani. Trebuie însă recunoscut faptul că schimbările decenale survenite odată cu generaționismul agresiv al anilor 2000 infirmă a posteriori o astfel de mefiență. Desigur, în cu totul alte circumstanțe.
Pe firul progresiei decalogice promoționale în interiorul decupajului generaționist, dinamica unei generații nu produce doar o simplă împărțire ternară, ci și o mutație evidentă pe mai multe planuri: viziune, atitudine, tematică, sensibilitate și retorică. Autorul cărții Confort Procust a urmărit tocmai tendința centripetală spre coagularea identității de grup și pe aceea centrifugală disipativă spre schimbarea de paradigmă, acordând atenție distinctivului pentru o anumită ideologie literară de grup. Din criteriul generaționist adoptat a derivat și înserierea tipologică în context, ceea ce a dus la o sistematizare riscantă a acestei noi promoții „reformate“ a anilor 1970, cu scriitori aparținând tuturor genurilor și diferiți ca importanță. Este totuși anevoios de adăpostit sub aceeași umbrelă, oricât de mare ar fi ea, o jumătate de secol de literatură, cu autori extrem de diverși, care au scris în contexte social-politice schimbătoare, de la fluxul celui de-al treilea val suprarealist până la valul ultimilor debutanți ai promoției 90. O prezentare pe momente favorizează doar etapa afirmării, însă sistematizarea lui Laurențiu Ulici este foarte permisivă cu marginile dinspre promoțiile învecinate.
O viziune geometrizantă asupra literaturii se trădează atunci când sunt marcate datele debutului editorial și ale consacrării scriitorilor pe ani care se termină în cifra 6. Această abuzivă simetrie supraordonatoare – preferată, să zicem, metodei lui Albert Thibaudet, care avea în vedere neapărat și impactul mentalităților – este astfel explicată: „E vorba, mai exact, de anul debutului lui Eminescu (1866), an față de care ne-am îngăduit o atitudine contemplativă și sacrală. Întâmplător, s-a potrivit. Mai drept spus, ne-a plăcut să credem că se potrivește. Și mai drept spus, ne-a plăcut să credem și să dovedim că se potrivește“ (Literatura română contemporană. 1 – Promoția 70, Editura Eminescu, Buc., 1995, p. 13). Iar frazele de sfârșit ale Introducerii la carte sunt următoarele: ,,Firește, dincolo de aceste precizări de metodologie a periodizării, rămâne discutabilă periodizarea însăși. Sigur nu e cea mai bună (dar care e cea mai bună?!), probabil nu e cea mai rea, are doar măruntul avantaj că este“ (Ibidem, p. 16).
Un avantaj mai mare ar fi fost obținut dacă atitudinea contemplativă și sacrală față de „epigonul“ Eminescu nu l-ar fi împiedicat pe Laurențiu Ulici să înceapă periodizarea cu „zilele de-aur a scripturelor române“ de la 1840, iar nu de la 1826, așa cum procedează el, fără niciun argument. În pragul anului 1840, s-a declanșat prima bătălie canonică dată de pașoptiști și concretizată prin expunerea programului național și romantic în Introducția la „Dacia literară“, ce și-a impus principiile preț de jumătate de secol. Apărea în acea vreme o conștiință, încă firavă, de generație literară „explozivă“ ce voia să rupă cu trecutul și avea în Kogălniceanu și Heliade pe cei mai fervenți susținători ai schimbărilor.
Militând prin intermediul teoriei sale pentru impunerea colegilor de promoție și a scriitorilor din promoția învecinată mai tânără, Laurențiu Ulici a avut, poate, gândul nemărturisit de a-și vedea legat numele de existența promoției optzeciste, și, nereușind, a inventat o generație șaptezecistă, așa cum Marin Mincu avea în vedere, puțin mai târziu, douămiismul (a fost unul dintre rarele cazuri în care Mincu nu a fost primul în ceva anume…). Nu este nimic incriminant în astfel de intenții de asigurare a propriei posterități critice, dar posibila strategie autolegitimatoare mă determină să fac o analogie cu ceea ce povestea cu umor criticul însuși despre dorința din prima tinerețe de a deveni actor. De felul său fiind sâsâit, Laurențiu Ulici a pregătit pentru proba orală de la admitere recitarea unui poem, scris de el însuși, ce conținea cuvinte din care lipsea cu desăvârșire consoana „s“… Actorul ratat nu ar putea fi bănuit – puțin, după… exorcism – de un parti-pris generaționist, dacă, într-o ordine cronologică firească, ar fi început cu promoția reformată a anilor 1950 publicarea proiectatului sextet de volume din Literatura română contemporană. Și nici nu cred că, favorizându-și promoția, criticul (care anul acesta ar fi devenit „optzecist“) ar fi procedat astfel, deoarece ar fi presimțit că timpul nu mai avea răbdare cu el.
După traversarea deșertului cultural stalinist, generația 60 a avut o șansă istorică (de istorie culturală) și, spre meritul ei, a știut să și-o adjudece. Membrii ei s-au deschis unei identificări afective traduse și printr-o firească retorică a afectării, alături de un număr de motive militante și etice de înțeles în contextul istoric traversat, care astăzi fac dată. Dar ritmul de succesiune promoțional la care s-a gândit Laurențiu Ulici nu a fost atât de rapid ca la începutul anilor 2000 și de aceea în anii 1970 nu se putea vorbi despre două promoții distincte. De altfel, criticul teoretizează despre existența promoțiilor explozive și a promoțiilor implozive. Doar anii 1980 vor veni cu o a doua promoție explozivă postbelică și vor produce o fractură generaționistă, odată cu veritabilele manifeste polemice și cu ampla apertură a expresiei prin care se refuzau predecesorii. „Epoleții generației mele/ Cine-ar îndrăzni să îi jignească?“ – se întreba cu o naivitate deloc jucată Ana Blandiana, la sfârșitul poeziei Mândrie și, odată cu ea, probabil că se întrebau și ceilalți comilitoni de generație. Și totuși s-a îndrăznit!
Laurențiu Ulici nu a izbutit să acopere în Literatura română contemporană. 1 – Promoția 70 varietatea categoriilor și a individua li tăților promoției căreia i-a aparținut, așa cum nu a reușit, din motive firești (actualitatea in facto a literaturii acelui interval de timp), să schițeze nici portretul de grup al optzeciștilor, deși poziționarea concep tuală a criticului nu a fost eronată. Deplasarea liniilor portretului de grup al optzeciștilor nu devenea perceptibilă sur le vif și, în lipsa unui volum dedicat și lor, o sumă de aprecieri trebuie luate doar cu titlu de inventar. În culegerile de recenzii Prima verba este vădit efortul de a fi sesizată tectonica peisajului literar al perioadei, supus mereu spectacolului schimbării (de nume, de titluri, de tendințe), de a fi instituită o normă a continuității în fața succesi velor debuturi. Mai utilă decât negația i s-a părut recen zentului a fi dezvăluirea potențialităților parțial exprimate. Acolo unde paharul promisiunilor era pe trei sferturi gol, criticul de întâmpinare vedea sfertul plin din el.
Adept al criticii simpatetice, Laurențiu Ulici a făcut piramide de scriitori, dar nu de lăpușnene capete însângerate, câteodată treptele 4 și 5 fiind contopite, ca în cazul dramaturgiei, unde sunt incluse doar cinci comentarii (de puținătatea lor nefiind criticul de vină). Cele patru secțiuni (Poeții, Prozatorii, Dramaturgii, Criticii, istoricii literari, eseiștii) au afectate câte cinci trepte valorice în formă de piramidă, ultima fiind doar o anexă bibliografică, unde sunt trecuți fără ezitare și autori a numeroase cărți, demne de pus ca simplă armătură la baza figurii geometrice respective. Deși inventarierea se vrea exhaustivă, autorul a fost nevoit la sfârșit să-și recunoască greșeli în ordonare, din a căror cauză a omis unele nume importante, iar alte absențe s-au datorat evoluției mai greu cantonabile în tiparul prestabilit.
Mă limitez la un singur exemplu. Un critic al actualității cu preocupări similare, precum Alex Ștefănescu, este amintit în Erată, unde se precizează că, „dintr-o regretabilă eroare de ordonare“ (Ibidem, p. 544), lipsesc comentariile despre douăzeci de scriitori, printre care se regăsesc Dana Dumitriu, Bujor Nedelcovici, Alexandru Dobrescu, Gabriel Liiceanu, Cornel Moraru și Andrei Pleșu (parțial!). Nu m-aș fi așteptat ca un contraconcurent pe același segment al literaturii să-l situeze pe Alex Ștefănescu în postura de mare faraon, în cel mai de vază nivel al piramidei. Dar erate referitoare la regretabile erori sunt de îngăduit în cazul unei apariții revuistice, iar nu la sfârșitul unei cărți cu titlu plin de responsa bilități, ce se vrea a fi o istorie a literaturii. Promisiunea ca textele respective să intre în Addenda la volumul al II-lea al acestei Istorii nu a fost ținută, din motive obiective, în timp ce absența altor nume, care nu apar din eroare, ci din motive subiective, ar suporta o altă discuție.
Atras de literatura actuală, sagacele recenzent nu s-a angajat, sau nu a mai avut timp să se angajeze, la realizarea unor proiecte sintetice, de preeminență metodologică și de valorizare piramidală. Astfel de ambiții „faraonice“ nefiind duse la capăt, Laurențiu Ulici are meritul de a fi impus termenul de „promoție“ și de a fi conturat fizionomia a două dintre ele – al uneia prin primul și ultimul volum din Literatura română contemporană. 1 – Promoția 70, al alteia, prin recenziile scrise în România literară, la rubrica Prima verba, reunite în cărți rămase în stadiul de culegeri. Nu cred că apariția – antumă sau nu – a următoarelor cinci volume ar fi adus cu ele surprize notabile în privința panoramării optime asupra celei de a doua jumătăți a secolului trecut. Iar aceasta, cu atât mai mult, cu cât ierarhiile scriitoricești se află într-o procesualitate continuă, fiind oricând cu putință o schimbare de locuri la toate nivelele piramidei. Este vorba despre o piramidă generică (nu neapărat a lui Laurențiu Ulici) pe care o vor întoarsă mulți veleitari doritori de mumificare încă din timpul vieții.