Într-una din edițiile emisiunii lui, „Lentila de contact“, Stelian Tănase a analizat un caz de relație amoroasă, postat pe canalul You Tube, în 28.05.2021, cu descrierea „Amorul închipuit al contesei Anna de Noailles“. Textul a apărut sub titlul Prințesa mofturoasă, într-un volum din cartea Repertoarul amorului, pe care, din păcate, nu am reușit să mi-l procur în timp util, pentru a da citatele de acolo. Așa încât mă mulțumesc cu acelea extrase din transcrierea pe care am realizat-o după materialul video.
Amorul închipuit, care iscă întrebări și răspunsuri greșite din partea lui Stelian Tănase, este acela al Annei de Noailles pentru Maurice Barrès: „Cei doi nu se potriveau. […] Ce aveau în comun cei doi? Anna de Noailles cu un asemenea personaj? Cred că nimic, dar era la vârsta când, după succesele literare și din saloane, trebuia să se îndrăgostească, pentru că așa era de bon ton: să aibă un amant, un iubit și să fie luați în seamă. Moda la trecerea dinspre splendidul secol XIX în mizerabilul secol XX era să ai un amant celebru. Ea a pus ochii pe Maurice Barrès“. Lucrurile sunt mult mai complicate și mai nuanțate decât se crede. De-ar fi fost ceva doar de bon ton, totul s-ar fi sfârșit cu o despărțire à l’amitié, numai că Anna nu mai putea trăi fără Maurice, ceea ce l-a dus la exasperare pe soț. Stelian Tănase spune apoi: „Cât despre Anna de Noailles, și-a pierdut mințile. A intrat perfect în rolul de amantă părăsită. S-a închis în apartamentul ei, ca Proust, și-a tapetat pereții camerei, ca să nu ajungă zgomotul străzii la ea. […] soțul a repudiat-o“. Dacă însă nefericita și-ar fi pierdut mințile, atunci nu mai putea intra în rolul, ce presupune luciditate, de amantă părăsită, cu autoizolarea între pereții tapetați (ca fapt divers, ea a fost aceea care, cu mult timp înainte, îl sfătuise pe Proust să-și tapeteze pereții cu plută).
Constatând că perechea „a uitat să finalizeze“, Stelian Tănase continuă deziluzionat și tranșant: „Nu a existat nimic carnal. Nici nu cred că marea poetă, geniul literaturii franceze din La Belle Époque, era în stare să frecventeze patul vreunui bărbat și să-l satisfacă“. Sunt vorbe aspre, infirmate chiar de autor ceva mai jos: „A fost văzută de unii ca o devoratoare de bărbați“. Este amintită una dintre victime: „Un nepot al lui Barrès, căruia ea i-a acordat cam multă atenție, s-a sinucis. Lumea pariziană i-a reproșat această nenorocire“. De fapt, nenorocitul s-a sinucis tocmai pentru că ea nu i-a acordat prea multă atenție. Dându-mi și eu cu părerea asupra acestor aspecte delicate, cred că, dintre bărbații care îi erau în apropiere contesei, doar Proust, Gide, Cocteau și puțini alții nu ar fi putut fi satisfăcuți de autoarea volumului Le coeur innombrable [Inimi fără de număr în una]. Prietenii știu de ce. Ceea ce nu știe Stelian Tănase este că a fost satisfăcut carnal până și… Barrès, în ultimii săi șapte ani de viață, așa încât titlul cu „amorul închipuit“ îi pică de la sine.
Parcă împrumutând rolul unui prieten al contesei, Paul Valéry, care îi spunea unui tânăr că nu are talent și e posibil să fie genial, dar la asta el nu se pricepe, Stelian Tănase asertează: „Nu știm dacă geniul ei nu era inventat de oamenii de casă, care veneau la Grégoire Brancovan, tatăl ei, sau de cei care îi frecventau salonul. Nu contează, azi nu o mai citește nimeni, oricum. […] Se imagina o scriitoare, mai mult, un geniu al literaturii franceze, pe care o înnobila, vezi Doamne!, cu grațioasa ei prezență“. Este valabilă a doua supoziție: geniul nu îi era inventat de oamenii de casă ai tatălui ei – din bunul motiv că acesta murise pe când ea încă nu începuse să publice versuri –, ci de cei care îi frecventau salonul, precum Proust, Valéry sau Cocteau.
Trebuie precizat că geniul îi era considerat autoarei volumului Exactitudes într-o accepție ce ținea de o reminiscență a romantismului întârziat (căruia ea îi aparținea), înaintea aceluia deținut de Proust și de Joyce. Geniul ei – desigur, inexistent, dar invocat în cadrul protocolului de complimentări mondene – este de înțeles în sensul metafizic de inspirație, de sacralizare a experienței artistice, fiind afin geniului hugolian (adevăratul părinte spiritual al scriitoarei). Anna de Noailles se declara o „inspirată“ și refuza rigorile prozodiei clasice, care i se părea prea îngrăditoare în exprimarea copleșitoarelor ei efuziuni sentimentale.
În ciuda nașterii și a căsătoriei aristocratice, Anna de Noailles a manifestat în mediul monden în care a trăit o sensibilitate de stânga. Totuși nu făcea pe nebuna („Scandaliza Parisul că era socialistă și anarhistă. Nu era niciuna, nici alta, evident, făcea pe nebuna“ – diagnostichează autorul), ci era la mijloc o moștenire romantică hugoliană plină de sensibilitate în fața injustiției sociale. Ea era interesată de sărăcia altora, lupta împotriva pedepsei cu moartea, milita pentru reforme în sistemul penitenciar, susținea dreptul la vot al femeilor, se arăta revoltată față de reprimările țariste din Rusia anului 1905, credea în fraternitate, era o pacifistă și o dreyfusardă convinsă. Astfel de atitudini le adopta în luptele politice ale zilei, Anna de Noailles făcând parte din rândul scriitorilor care vor fi numiți ulterior angajați.
În privința renegării originilor românești, Stelian Tănase amintește de sosirea ei la București, motivată de înmormântarea tatălui, și devine prudent în afirmații, fie și parțial: „Nu știu cât de traumatizantă a fost această experiență pentru copila de numai zece ani, cert este că a refuzat până la moartea ei, din 1933, să mai calce în România“. Această „odraslă basarabă“ (cum o va numi Goga în cunoscuta poezie) a fost traumatizată, dar nu numai de evenimentul în sine, ci și de mediul cu care a intrat în contact. Ea își va aminti că s-a îmbolnăvit, neputând vizita lacul Cișmigiu (inima i-a fost îngropată pe malul altui lac, Léman), că a fost neplăcut surprinsă de vârtejurile de praf, precum și de vederea impudică a copiilor goi și bronzați (nu știu dacă în sens propriu). Copila Anna a mai fost decepționată și de mâncarea națională, atât de lăudata mămăligă, care i s-a părut aspră, nisipoasă (poate că de la praf) și greu de înghițit (bine că nu a explodat).
De felul ei, „prințesa mofturoasă“ (aici Stelian Tănase apreciază bine) mânca foarte puțin, pentru că, oricum, nu avea timp: trebuia să vorbească mereu. La dineuri, cu mâna dreaptă ținea paharul și cu cealaltă făcea semn să nu fie întreruptă. Despre ce vorbea, nimeni nu-și mai amintea, dar asistența era de acord cu ea. Dacă „tușea când i se spunea că este româncă“, se putea întâmpla să fie și înainte de a ataca un subiect oarecare, când făcea diferite exerciții anteretorice: strănuta, izbucnea în râs, apoi suspina până ajungea în pragul plânsului. Caracterul îi era dificil de suportat, „mais il fallait la prendre telle qu’elle était“, după cum se consolau cei apropiați, pentru că, dincolo de mondenități, se ascundeau diversele fațete ale unei reale personalități.
Stelian Tănase găsește și un chichirez: „Își păstrase titlul, chiar dacă se despărțise dă soțul ei aristocrat. Nu putea ea să fie altceva decât o aristocrată. Aici era tot chichirezul“. Înclin să cred că, și fără titlurile soțului – într-adevăr, „de herb mândru“ (cum ar spune Mateiu), încă din secolul al XI-lea –, „odrasla basarabă“ tot mai rămânea cu ceva din acelea întrunite de tânărul cuplu la cununie și înșiruite în cele peste trei pagini câte au fost necesare la registrul stării civile. Chiar și fără biografia critică La Comtesse Mathieu de Noailles, apărută în 1908 sub semnătura lui René Gillouin, scriitoarea rămânea ea însăși. Chichirezul ce ar fi fost la mijloc era că „lumea o uitase, dar ea tot a mai găsit un dram de amintiri cât să populeze mitingul funerar. De la Biserica Madeleine, zece mii de parizieni au ținut să-și ia adio de la unul din personajele favorite ale unei întregi epoci“. Oricât ar fi fost de reușit chichirezul ei cu păstrarea titlurilor după „la séparation amiable“, nu s-ar fi putut aduna atâta lume la mitingul funerar, chiar dacă o puneai să semneze un convocator de prezență sau să îi pro miți o pomană considerabilă. În treacăt fie spus, la căsătoria lor religioasă asistaseră doar patru sute de persoane.
Da, Anna de Noailles a fost unul dintre personajele favorite ale unei întregi epoci, ceea ce nu-l împiedică pe Stelian Tănase să aibă altă impre sie: „O închipuită, uscată, fără șarm, deloc sim patică, așa mi se pare mie azi“. Fără șarm? Ceea ce trebuise să strălucească la Paris și tot ceea ce strălucea la Paris era legat de prezența ei și se știe că Le Tout-Paris îi aștepta venirea după proverbiala întârziere de o oră. Anna de Noailles adusese un aer proaspăt, un gust de a trăi sub formele cele mai senzuale în epocă. Ea nu doar „a continuat să ducă o existență de copil răsfățat, să rămână toată ziulica tolănită pe canapelele ei risipite în casa supradimensionată din Paris“. Dacă nu ar fi fost supradimensionată, casa ei nu ar fi putut deveni cel mai mare salon parizian al vremii. Stătea ea, contesa, toată ziua tolănită pe canapele, însă se mai și dezmorțea puțin, pentru că lua parte la fastuoasele serate mondene, de neconceput fără prezența ei.
Nu este adevărat că nu o mai citește nimeni pe Anna de Noailles, așa cum crede Stelian Tănase, deși textele ei nu mai există în manualele școlare franceze. Din librăriile pariziene am cumpărat două reeditări (Exactitudes – 2018, Le Coeur innombrable – 2022), o culegere de eseuri (Passions et vanités – 2020), o monografie scrisă de Frédéric Martinez (Gallimard, 2018) și corespondența cu Proust (2021). Chiar în ziua când scriu aceste rânduri, Ministerul Educației a dat Ordinul nr. 3891/2023 privind aprobarea programei școlare pentru disciplina opțională „Români care au marcat cultura și civilizația lumii“, clasele a IX-a/a X-a/a XI-a, învățământ liceal. Textul este publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 331 din 20 aprilie 2023 și intră în vigoare chiar de astăzi.
Desigur că spun aceasta, pentru că în programă figurează scriitoarea Anna de Noailles și mă gândesc că liceul bucureștean care îi poartă numele va da curs acestui ordin, oricât de opțională ar fi disciplina introdusă. Noblesse oblige! Crezând că nu a fost făcută pentru a fi moartă și murind de ea însăși, contesa era îndreptățită să spună că este inutilă, dar de neînlocuit. Impresionat de lectura poeziei Scrisoare a lui Goga și din cauză că nu și-a șters lentila de contact înainte de a scrie, Stelian Tănase a închipuit scene din viața scriitoarei Anna de Noailles pe bâjbâite.