Doctorul Virgil Feier iubea cu pasiune alteritatea, diferența, contrastele și distanțele. Îi aduc acest ultim omagiu, convins că ortodoxul care era ar fi apreciat fervoarea și înălțimea intelectuală a rugăciunii de doliu spusă de fiul evreu, Leon Wieseltier, pentru tatăl său.
Și a urmat tragedia. Ziua de 24 martie 1996, 5 Nisan 5756, și
intrarea cvasiautomată în ritualul de doliu. „În anul care a
urmat, am spus rugăciunea cunoscută sub numele de kaddish,
de câte trei ori pe zi, la slujba de dimineață, la aceea de după –
amiază și la cea de seară, într- o sinagogă din Washington,
iar atunci când eram plecat, în sinagogi din alte părți.“ Un
an de rugăciuni, un an de doliu. Un an început cu o tragedie și urmat de
îndată de întrebări naive, de întrebări grave.
Ce e kaddish-ul, de fapt? Ce înseamnă și în
ce constă semnificația secretă a acestui
obicei? Așa cum nu- i stă în fire, Leon Wieseltier
acceptă mai întâi provocarea și abia apoi
reflectează pe marginea ei. Nici nu prea are
încotro. Kaddish-ul trebuie spus de fiu pentru
salvarea sufletului tatălui. Fără să aleagă și
urgent.
Dar mai întâi alege. Alege și acceptă.
Din datorie? De frică? Pentru că intuiește
că acest an îl va schimba profund? Pentru
că va exista un Leon de până la kaddish și
un Leon de după kaddish? Pentru că vor fi,
de- acum, doi Leon Wieseltier: Leon, fiul lui
Mark, și Leon orfanul? Din toate aceste
motive, dar mai ales pentru că știe că nu va
fi capabil să-și izoleze „restul existenței de
impactul acestei obscure și încordate practici“.
Obscură? Încordată? Adjectivele ard, adjectivele
avertizează. Așa cum este prizonierul numelui,
Leon va fi prizonierul kaddish –ului.
Dar ce ascunde, în fond, acest cuvânt
care se relevă, iată, pe dimensiunea în spăi –
mântătorului? Encyclopedia Britannica îl
definește în linie doxologică: imn de laudă
adresat lui Dumnezeu, „recitat de obicei în
aramaică la sfârșitul principalelor momente
ale slujbelor din sinagogă. Nucleul rugăciunii
este fraza «Mărit și sfințit fie mărețul nume
al lui Dumnezeu în întreaga lume creată de
El după voința Sa. Fie ca El să-și înfăptuiască
regatul în timpul vieții și- al zilelor tale». Cei
prezenți în sinagogă răspund: Fie -I mărețul
nume pe veci binecuvântat“. Și tot acolo se
spune că există o formă lungă și o formă
scurtă a kaddish-ului.
The Encyclopedia of Judaism adaugă
formulei preexistente două noi structuri:
kaddish –ul rabinilor și kaddish– ul orfanilor.
Acesta din urmă diferă de kaddish -ul complet
prin absența unui paragraf. Este recitat de
persoanele în doliu, timp de unsprezece
luni după extincția părintelui. Dar, atenție,
el nu cuprinde nicio referire la moarte sau
la doliu; doar atunci când e recitat la
înmormântare se include un pasaj ce vorbește
despre învierea morților. Așadar, nimic
neclar, nimic misterios. Originea rugăciunii
pare să se situeze undeva în secolul al
XIII -lea și este aproape sigur legată de morții
evrei din vremea Cruciadelor. Ca rugăciune
de doliu, kaddish -ul s -a generalizat începând
cu secolul al XV- lea.
Astfel privite lucrurile, totul
pare limpede, clasificabil,
logic. Dar de ce e „o practică
încordată și obscură“? Și
de ce simbolistica rugă –
ciunii „se infiltrează
pretutindeni“? În fond, care „simbolistică“? A cui? A situației? A textelor pe
care, timp de un an, Leon Wieseltier le va căuta, cerceta și interpreta? A vieții?
A vieții. Doar ea îngăduie simbolurilor să pătrundă peste tot, mai ales c -o
face cu detașare, pe nepusă masă. Simbolul are funcția de-a veghea: el
transformă „un anotimp al durerii“ într- un „anotimp al reînnoirii sufletului“.
Transformare pentru care Leon Wieseltier nu e pregătit. N -are cum fi pregătit.
Deocamdată, abia dacă s -a obișnuit cu sonoritatea stranie, de două ori stranie,
ebraică și aramaică, a textului: „Preamărit și sfințit/ fie-I numele cel mare/
în lumea pe care- a creat- o…“. Preamărit și sfințit.
Prea puțin loc pentru simbolism, aici, și încă mai puțin pentru „reînnoirea
sufletului“. În mod clar, scriitorul anticipează. Năzuiește la schimbare și
dorește ca din anotimpul tristeții să treacă direct în anotimpul „sufletului
renăscut“. Dar cum s- o facă? N- are cine să- l ajute, n- are cum să găsească
drumul, trapa, tunelul de trecere dintr- o stare în alta, dintr- o lume în alta.
Soluția există, e acolo, la îndemână: cartea, studiul. Descoperirea sufletului
propriu va însemna, așadar, încă o luptă cu cartea, încă un dans cu cartea.
Greu de găsit ceva mai atrăgător, ceva mai la îndemână, ceva mai evreiesc.
De -acum încolo, lucrurile se vor desfășura limpede, liniar, fără surprize. Fără
surprize? Desigur, vor exista mari revelații intelectuale, secrete ascunse în
texte (cabalistice, numerologice) vor răsturna ipoteze și vor nărui certitudini.
Dar direcția a fost trasată. Iar la capătul ei – sufletul. Sufletul reînnoit.
Moartea a creat impasul, moartea trebuie să- l depășească. Evident,
prin texte. Texte moarte, rămase prin biblioteci obscure, prin librării bizare
– precum aceea a fraților Moshe și Shlome Biegelenstein –, aprige în
neînduplecarea lor, purtătoare de adevăr și purtătoare de orgoliu. Câte cărți,
atâtea certitudini. Și doar un singur kaddish, fragil, pâlpâitor, enigmatic.
Kaddish– ul orfanilor. Pe acesta îl va căuta Leon Wieseltier fără să știe că el
există. Fiul se supune ritualului, pentru a observa foarte repede că ritualul e
imperfect. Că sensurile sunt imprecise. Dar cu atât mai bine pentru interpretări!
Ele înfloresc acolo unde precaritatea ritualului lasă loc inițiativei umane.
Dar le lasă cu adevărat? Dar dacă departe, în adâncimea timpului și în
orizontul tulbure al spațiului, totul e doar un joc al cărților? Dar dacă ceea ce
i se pare a fi contradicție, nepotrivire, originalitate e doar evoluție? Umană,
simplă, banală, umilă acumulare a experienței?
Doar un palimpsest opac, din cale -afară de
transparent dacă ai timpul, dacă ai vocația,
dacă ai disperarea să- l descifrezi.
În fond, lucrurile sunt simple: kaddish-ul
trebuie spus timp de unsprezece luni pentru
salvarea și curățarea de păcate a celui mort.
Adică atâta timp cât sufletul îi plutește între
cer și pământ, în căutarea odihnei. Fiul îl
spune pentru tată, pentru că aceasta e relația
puternică în lumea tradițională. Ivit în
asprimea deșertului, kaddish– ul trebuia să
confere continuitate și forță acolo unde nu
erau decât spaima și oroarea de moarte.
Rugăciunea îl întărește pe fiu după ce i- a
atârnat în spinare o greutate aproape imposibil
de dus. Invocându -l pe tată (o invocație
indirectă, pentru că mortul nu e pomenit
nici măcar o singură dată pe parcursul
rugăciunii), ajungi să stai de vorbă cu tine.
Firește, după ce ai stat de vorbă cu Dumnezeu.
După ce Dumnezeu ți- a îngăduit să treci
de la tată la tine. Cu povară cu tot.
Cu povara cărților, la Leon Wieseltier.
Pentru că aceasta corespunde naturii lui
adânci, pentru că are nevoie de ajutor
împotriva insuficienței („inadequacy“) sale
religioase. Și filiale? Și intelectuale? Iată
motivul pentru care apelează la cea mai
precară dintre formulele culturale: jurnalul.
Notația zilnică. Scrisul semiautomat al
impresiilor, al ideilor, al sentimentelor.
Când le are. Când nu le are, antologhează.
Citește, traduce, transcrie, comentează.
De comentat nu uită să comenteze. Pentru
că e înclinat și spre așa ceva. Și spre
cârteală. Și spre sarcasm. Un hermeneut
al nefericirii.
Timp de un an, Leon Wieseltier
navighează în masa informă
de tomuri antice, medievale și
moderne și regândește înțe –
lesurile kaddish-ului. O face ca
într- un balet metafizic, fără
sistem, citind cărțile așa cum le găsește, așa
cum îi sosesc. Trăiește sub regimul urgenței,
privat de luxul studiului sistematic. Trăiește
cu spaimă, cu nerăbdare, cu o curiozitate ce
n- are de- a face cu știința. Se scaldă în aceste
cărți ca -ntr- o baie tragică și tocmai de aceea
nu- l interesează nici impactul istoric, nici
„analiza conceptuală“. Singurul context e cel
al suferinței, singura limbă pe care- o vorbește,
pe care -o va vorbi, e limba doliului. Cu umi –
lință, recunoaște: „N -am aspirat la înțelegerea
deplină“. Deși ar vrea, și cât ar vrea! Însă
contabilitatea divină e categorică: se va ruga,
va studia timp de un an. După aceea, va trebui
să renunțe: „Surse mai erau, dar nu mai era
timp.“
Și iată, încă din primele pagini ale cărții, două concepte: „Eram neclintit
în obligația mea și un hoinar în tradiția mea“. Obligație și tradiție. Ca niște
chingi de oțel, ele vor domina de la un capăt la altul al cărții demersul lui Leon
Wieseltier. Obligația fiului și tradiția evreului. Două lucruri pe care le- a părăsit
(„Îmi plăceau prea mult femeile și vinul“, avea să spună cândva), pe care le-a
uitat, dar care năvălesc acum peste el. Năvălesc cu o asemenea impetuozitate,
încât nu poate decât să se supună. A renunța la una dintre ele înseamnă a
renunța la amândouă. A renunța la amândouă înseamnă a renunța la tot.
Și totuși, o portiță există. Cine- a evadat o dată va mai evada: „obligația“
e fermă, formalizată, inflexibilă. Așadar, nicio scăpare în această direcție.
Atunci, va evada prin texte, alături de texte. Fiul lui Mark nu e neapărat și fiul
tradiției lui Mark. Tatăl nu poți să ți- l construiești, dar poți să- ți construiești
o tradiție. Sau măcar să te iluzionezi cu asta. Și ce prilej mai bun decât kaddish-ul?
Ce prilej mai nimerit să -ți întărești sufletul decât renunțând, pentru o vreme,
la tot ceea ce alcătuise sufletul tău? Există o vreme a despuierii de suflet și o
vreme a reinventării sufletului. Dezbrăcarea de suflet ți- a făcut- o moartea.
Ți- a arătat cât de neînsemnat ești, ți -a arătat cât de însemnat poți fi.
(Fragment din ediția revăzută a cărții Despre doliu, în curs de apariție la Editura Polirom).