Dacă ar fi să apreciem un scriitor, nu în primul rînd după felul cum arată, și asta aruncînd o privire peste timp, în diverse etape, vom constata, comparativ cu imaginea fotografică a scriitorilor de azi, că scriitorii, din diverse perioade de timp, arătau cu totul și cu totul altfel față de cei de azi. Poate că, în realitate, să-l luăm ca reper, chipul lui Eminescu, din cele patru fotografii cunoscute, era pentru contemporanii săi comun, deși din cele ce știm din însemnările unor contemporani, acesta arăta la fel de bine ca în imaginile transmise nouă de timp. Imaginile lui Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu sunt emblematice pentru chipul scriiotorului român din perioada cînd trăiau dar și pentru mai tîrziu. Ca de altfel, ale lui Ienăchiță Văcărescu, Anton Pann, Antim Ivireanul, Costachi Conachi, Vasile Cîrlova, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu sau Dimitrie Bolintineanu, Ioan Ghica, chiar și Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi, Al. Odobescu, mai toți care au lăsat chipuri de scriitori așa cum ne închipuim că trebuie să arate un scriitor. Vasile Alecsandri, de asemenea! Caragiale, de asemenea, arăta așa cum mi-am închipuit totdeauna că trebuie să arate un scriitor. La fel și Macedonski, insolit și impozant. Chiar și Ion Creangă arăta altfel decît, să zicem, Marian Ilea, scriitor de azi, referindu-mă doar la portretul pe care Creangă îl lasă posterității.
Asta arată o oarecare grijă față de ceea ce lași în urmă în privința ambalajului care acoperă ceea ce afli numai după ce intri în miezul celor ce scriitorul lasă în urmă ca operă. Evident, imaginea nu intră în regula canonului literar, dar este prima care deschide cartea. Imagine de scriitor cu adevărat au lăsat în urmă și Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu sau Coșbuc. La fel, dacă intrăm cu albumul fotografic din perioada interbelică, vom observa, în ceea ce înseamnă imaginea scriitorului din acest punct de vedere, că mai toți scriitorii importanți din acea perioadă arătau cu adevărat așa cum ne-am închipuit că trebuie să arate un scriitor. Ce imagine ne fac și azi Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Lucian Blaga? Chiar și scriitorii mai puțini vizibili, ca Tonegaru, Voronca, Tzara, Fundoianu și alții din această categorie arătau provocator, emulativi, ca să zic așa. Dar ce să mai vorbim de Ion Minulescu sau de George Topîrceanu, Șt. O Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna, ori Otilia Cazimir sau Magda Isanos? Chipuri ca ale lui Camil Petrescu, Hortensiei Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian, George Mihail Zamfirescu rămîn mult timp în memorie și-ți fixează reperele de imagine a scriitorului român. Chiar și mai spre partea a doua a secolului XX, cînd apar schismele între scriitorii români, cei ideologic încartiruiți și ceilalți care țin de rezistența prin scrisul lor necompromis, imaginea scriitorului român încă ține de ceea ce a însemnat ea pînă atunci, atît prin prestanță cît și prin portretistică. Altfel arătau să zicem Garabet Ibrăileanu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere, față de G. Călinescu, Eugen Lovinescu sau Tudor Vianu, ori Pompiliu Constantinescu. Dar și mai în zilele noastre, altfel arată Nicolae Manolescu, al cărui chip te îmbie să-i deschizi cărțile, ori Eugen Simion, al cărui chip te respinge, deși cărțile lui sunt cu adevărat valoroase. Cum, desigur, mult mai rezistente în timp, memorabile, chipuri ca ale lui Gellu Naum, Ștefan Aug. Doinaș, Zaharia Stancu, față de ale lui Marcel Breslașu, Dan Deșliu, Emanoil Bucuța, Maria Banuș și alții ca ei. Ori chipuri de scriitori hibrizi ca ale Ninei Casian sau Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc etc.
Însă imaginea scriitorului român, înspre zilele noastre, începe să devină una comună, fără prea mari schimbări de tușă, chiar dacă imagini absolut memorabile ca ale lui Marin Preda, în contrapondere cu cea a lui Eugen Barbu, sau a lui Nichita Stănescu, ori mai spre această perioadă, ca ale lui Nicolae Breban, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, aceasta din urmă mult deformată de un fond fluctuant, a lui Augustin Buzura, a Anei Blandiana sau ale Ilenei Mălăncioiu, ale lui Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea se impun ca evidente repere într-o galerie de portrete în care descoperi imaginea scriitorului așa cum ți-ai fixat-o în galeria perpetuă a acestuia. Pe lîngă modificările impuse de moda timpului, dar și de intruziunile moralei deformatoare a ideologiei comuniste, contextului social cît și tehnica de memorare a imaginii, s-au ivit și aglomerările de scriitori din toate structurile genetice ale componenței sociale. A devenit la îndemîna oricui să aducă în timp sau să fixeze prin mijloace tehnice chipul scriitorului. Însă de la tehnicile folosite, să zicem, de Bernhard Brand, Franz Duschek, Nestor Heck ori de Jean Bieling, care au realizat cele patru portrete ale lui Eminescu, la Ion Cucu, cel care i-a portretizat pe cei mai mulți scriitori români contemporani, a cărui colecție se află, în parte, la Uniunea Scriitorilor din România, adunată și într-un album, dar și de la tehnicile altor fotografi, fie ocazionali, amatori, fie profesioniști, pînă la portretele de acum, făcute pe tablete sau telefoane performante (vezi galeria promovată pe Facebook de Leo Butnaru), imaginea scriitorului, atît cea memorată fotografic, cît și cea reală, la vedere liberă, cotidiană, trecută prin generații și generații, s-a deformat, s-a degradat parcă.
Privesc chipurile acestor scriitori și constat acest lucru care nu-mi lasă decît o singură concluzie: aceea că nici așa, în portrete, imaginea scriitorului român de azi nu mai arată ca altădată. Un paradox, ca să dau doar un singur exemplu, este Mircea Cărtărescu, cu cîteva portrete memorabile, care, fiind scriitor român foarte vizibil peste tot în lume, se află, prin desele postări pe Facebook, într-un total dezavantaj. Una sunt portretele de cap ori bust, alta sunt cele în picioare, care, dacă nu sunt realizate bine, fac din trup un tot caricatural, uneori chiar caraghios. Asta, desigur, ține și de fotogenitatea omului pus în imagine de aparatul de fotografiat. Ion Mureșan, de exemplu, în protrete de cap sau de bust este în regulă, îi poți asocia portretul cu imaginea scriitorului român dintotdeauna. Puține chipuri de scriitori de azi, din cele mai tinere promoții, au șansa memoriei și prin portretele marcate de carismă evidentă, așa cum au rămas chipurile scriitorilor pe care-i recunoaște de la prima vedere.
în concluzie, luată în ansamblu, în timp, imaginea scriitorului român, și așa, în portrete, este una în degradare. Urmărind în diverse întîlniri ale scriitorilor, unele organizate de mine însumi, cu sute de prezențe, de la chipuri ale debutanților, în general inexpresive, la cele ale scriitorilor consacrați, am abservat că, de regulă, spre zilele în care trăim, carisma, cea care dă prima arama pe față, este cea care nu se poate lipi de unele chipuri, chiar dacă acestea fac eforturi, chiar și prin tabieturile împrumutate, să se impună și așa ca scriitori, așa cum nici genialitatea nu mai are ce exprima din acest punct de vedere, fiind trecută la aprecierile desuete. Să fie asta, poate, o altă cauză a îndepărtării citirorului de scriitor? Mă întreb. Poate, cine știe, deși nu poți asocia într-o evaluare apreciativă valoarea operei în comparație cu chipul scriitorului. Acesta, desigur, nu este un criteriu de valoare. Însă ceea ce este evident este faptul, vizibil vorbind, că scriitorul român nu mai arată acum ca altădată! Dar ce mai arată acum ca altădată?