Cum aleg locul cel mai frumos

Ce loc mi se pare cel mai frumos dintre cele în care am fost eu? Cu alte cuvinte, cum aș contura idealul de frumusețe terestră, după experiența de viață pe care am avut-o. Nota subiectivă e importantă: nu care este acel loc, cel mai frumos, ci care mi se pare că este. Așa încât și un spațiu anodin în ochii altora poate să joace pentru oricare dintre noi rolul acesta culminant de cel mai frumos, totul depinde de sentimentele care ne leagă de el.

Aș putea să răspund în mai multe feluri. De pildă:

Mă fascinează țara de la originea soarelui, o țară insulară, cu patru insule mari, Honshu, Hokkaido, Kyushu, Shikoku, și cam cu 4000 de insulițe risipite între Marea Japoniei și Oceanul Pacific. E o țară misterioasă și în atâtea privințe exemplară. Îmi place, acum, primăvara, să privesc jos, în câmpie, cireșii minunat înfloriți și, în zare, Muntele Fuji, enigmatic, cu culmile acoperite de zăpadă. Sunt bucuros, tot primăvara, să merg la Festivalul Cireșilor Înfloriți, cu tulburătoarea simbolistică subtilă pe care o conține: delicatele flori sunt o metaforă despre vremelnicia vieții, cu nașterea, plenitudinea și sfârșitul, trecerea în neființă. Apoi, mă încântă ceremonialul ceaiului, și el încărcat de semnificații pilduitoare și neobișnuite pentru europeni. Nu mă dau în vânt după sake, băutura specifică făcută din orez, nici după mâncărurile de acolo, osanai (turte din făină, tot de orez) și sashimi (pește crud). Dar mă atrag obiceiurile lor: e jignitor să oferi bacșiș, e inacceptabil tu, ca musafir, să-ți torni singur băutură în pahar; și apreciez simplitatea, modestia locuințelor nipone. Privesc cu admirație spre această țară pentru performanțele sale excepționale: e printre cele mai educate/ instruite țări din lume (statisticile ne spun că peste 90% din populație are studii superioare!), speranța de viață a oamenilor de aici este foarte ridicată, cultul muncii e o dimensiune profundă din firea acestui popor, nivelul de corupție este foarte scăzut, infrastructura de transport este incredibil de avansată (a devenit legendară precizia trenurilor!) și țara s-a impus ca una din cele mai mari puteri economice…

Dar, dacă aș răspunde astfel, alegând să vorbesc despre Japonia, n-aș fi corect: căci aș descrie drept locul cel mai frumos unul în care nu am fost, nu unul dintre cele în care am fost. Adică, ar însemna că pentru mine locul cel mai frumos este cel în care n-am ajuns (încă). Cum s-ar justifica o asemenea opțiune? Ne dorim totdeauna ceea ce nu avem, idealizăm inaccesibilul?

Sau aș putea să răspund așa:

Cel mai frumos loc pe care-l știu cuprinde clipele petrecute în balconul apartamentului din Sinaia, de unde se zărește Crucea de pe Caraiman și, în stânga, Cota 1400 și Cota 2000. De acolo pornesc într-o plimbare odihnitoare până la Castelul Peleș; de unde este doar o aruncătură de băț până pe Ulița Aurarilor, la căsuța albastră de la numărul 22. Străbat cu pas agale Mala Strana și ajung pe podul Carol, mă preumblu printre busturile impozante ale personajelor istorice care-l mărginesc și, desigur, mă opresc să contemplu curgerea netulburată a Vltavei. Iar de aici, pașii mă poartă firesc pe eleganta Promenade des Anglais, de unde admir Hotelul Negresco, celelalte palate și, bineînțeles, Mediterana cu apele ei de azur. De aici, mă îndrept spre neverosimil de luxosul Monte Carlo și apoi întârzii pe străduțele de pe înălțimile pitorești din Eze. Doar câteva minute de mers și mă văd ajuns într-un alt loc de unde priveliștea e panoramică și îți taie respirația, la Delphi. Rătăcesc prin spațiul acela hărăzit: vechiul Stadion, Muzeul de Arheologie și, desigur, ruinele templului lui Apollo, unde putea fi ascultat cândva, demult, Oracolul din Delphi prin vocea preotesei zeului, Phitia. De pe înălțimile din acest centru al lumii cuprind cu ochii câmpia de jos până departe, unde bănuiesc că se află Itea, pe malul mării, în Golful Corintic. Când sunt la Delphi, simt, fără putință de tăgadă, că, dacă aș trăi aici, n-ar fi exclus să-mi crească aripi și să deprind zborul, ca o normală adaptare la mediu. În fine, mă desprind din vrajă și cobor pe potecile șerpuitoare, ajung pe țărm, lângă Stagira, unde s-a născut Aristotel, la Marea Egee, într-un golfuleț cu apa strălimpede, de un albastru-smarald hipnotic. Intru în mare și înot până ce uit de mine, cu sentimentul că astfel tocmai cunosc cum arată fericirea pe pământ. În fine, curând, mă pomenesc pe plaja aceea din Kauai, unde valurile blânde ale Pacificului își deapănă povestea fără sfârșit…

Mă opresc din această descriere recunoscând: bineînțeles, răspunzând astfel la întrebarea de la început, aș fi descris un loc compozit, care nu există în realitate, ci este o însumare de fragmente spațiale disparate, pe care imaginația mea le-a apropiat între ele și le-a pus să alcătuiască un tot unitar. Această configurație geografică, repet, nu e ceva care să poată fi întâlnit ca atare, ci e ceva iscat din ardoare, prin puterea minții.

Însă n-am să răspund nici așa. Am să aleg varianta de răspuns obișnuită și previzibilă: adică am să selectez, dintre locurile vizitate aievea de mine, unul, unul singur, pe care să-l așez în vârful piramidei. Oscilez între locurile impresionante ca forme și desfășurări ale naturii, cum ar fi Cascada Niagara, și locurile în care magnificența e datorată nu atât cadrului natural, cât creativității oamenilor. Optez pentru a doua variantă. În fine, mai am o răspântie de trecut: care să fie orașul acela? Ezit între Roma, New York și Paris. După ce pun în cumpănă toate amintirile și sentimentele, aleg, cu inima, Parisul. Ce anume înclină balanța? Poate și condiția mea de ins care și-a petrecut primii treizeci și cinci de ani de viață într-o țară ca o închisoare și care visa la Orașul Luminilor, încredințat fiind că nu-i va fi dat niciodată să pășească pe străzile lui, căci era de neînchipuit să călătorești liber. Îl aleg poate și fiindcă pentru mine acest oraș are o poezie unică și răvășitoare, care rezonează perfect cu simțirea mea. Și sigur, sigur, e neapărat de precizat: pentru mine, Parisul are sute de chipuri diferite, în funcție de anotimp și de ceasul zilei, de intensitatea luminii, de starea mea sufletească, de persoana alături de care hălăduiesc pe străzile sale, sute de chipuri diferite, dar fiecare plin de o strălucire fără egal, care-mi dă certitudinea că omul e capabil să conceapă și să făurească paradisul pe pământ.