Ne este cunoscută acea pildă formidabilă din înțelepciunea hassidică, grație căreia înțelegem că tot ce e mai important pentru om se află la doi pași de el și nu trebuie să bată coclaurile pentru a-l găsi. Dar… În parabola respectivă este vorba de un rabin din Cracovia care, având un vis repetat de trei ori, capătă astfel îndrumarea de a pleca la Praga, fiindcă acolo, la baza podului ce duce spre palatul regal, se află îngropată o comoară uirașă. Rabinul nu mai stă pe gânduri și pleacă. Ajuns la Praga constată că podul este strașnic păzit și deci nu se poate apropia prea mult. Dând totuși târcoale locului este observat de comandantul gărzii. Acestuia îi explică motivul aflării sale în respectivul loc. Atunci militarul începe să râdă și-i spune că nu are rost să se încreadă în toate năzbâtiile, fiindcă și lui i s-a întâmplat ceva similar, a avut un vis în care i se spunea să meargă în Cracovia unde, în casa unui rabin, mai exact în spatele sobei din cameră, se află îngropată tot o comoară uriașă. Auzind acestea, rabinul nostru n-a mai stat pe gânduri, i-a mulțumit din suflet căpitanului care nu prea înțelegea bucuria semenului său, și a întins-o spre casă. Acolo s-a dus unde primise indicația, exact în spatele sobei, a săpat și a găsit comoara după care bătuse sute de kilometri. Ce e de înțeles din această poveste uluitoare? Aceea că tezaurul atât material, cât și spiritual după care jinduim, se află, cum am spus, la doi pași de noi. Doar că acum intervine conjuncția adversativă, „dar“, care pune lucrurile într-o ecuație diferită față de ceea ce ni se pare la o primă vedere. Ca să afli că bogăția e sub nasul tău, trebuie să faci o călătorie lungă. Și, de asemenea, să întâlnești pe cineva străin care va ști să-ți deschidă ochii. Așa s-a întâmplat cu rabinul și de fapt așa stau lucrurile cu fiecare din noi.
În fond, ce e comoara asta? Ce reprezintă? Ce simbolizează? Comoara este bunul cel mai de preț al persoanei noastre, este esența a ceea ce cunoaștem și a ceea ce iubim, este, în cele din urmă, însăși împărăția cerurilor. În evanghelie se spune negru pe alb că mai întâi pe aceasta trebuie s-o cauți, iar toate celelalte vor veni ulterior. E foarte simplu așadar. Comoara îngropată sau comoara ascunsă sunt în inima noastră sau sunt chiar inima pe care eliberând-o din pasivitate, letargie, latență, facem din ea un adevărat vehicol de foc, grație căruia ne putem reforma întreaga viață. Nu bunurile secundare care de multe ori sunt de natură materială trebuie să capete întâietate, ci ceea ce este impalpabil și inefabil, ceea ce, de regulă, este ignorat și nebăgat în seamă.
Rabinul a dobândit înțelepciunea iar apoi monezile de aur, aceasta după ce a crezut într-un vis. Visul nu e neapărat ceva din domeniul oniric, visul este și un semn pe care-l primim în stare de trezie, dar de care nu ținem cont. Suntem grăbiți, neatenți, dezordonați. Suntem, ce mai tura-vura, analfabeți și nu avem acces la teribila scriere a semnelor. Nu există coincidențe, asta trebuie să știm, ci numai potriviri, veritabile chei pentru a deschide porțile altei lumi. Rabinul a crezut și a primit, militarul nu a crezut și a persiflat. În ce categorie intrăm până la urmă? A rabinului sau a militarului? Părerea mea este aceea că la ora actuală în ființa noastră militarul ocupă un procent de mai bine de nouăzeci la sută. Prea suntem tentați să luăm totul în derâdere, să ne considerăm deștepți când suntem de fapt proști, avem o ușurință inexplicabilă de-a nu da atenție semnelor care ne înconjoară și mai că nu ne trag de mânecă ca să ne spună: Sunt aici, nu mă vezi? Dar, firesc, vine întrebarea: Ce e? Cine e? Cine mă imploră să fiu atent? Fug de cuvinte mari, deși ele nu mă lasă în pace. Dar ceea ce e la un pas de mine este o Prezență. A cui nu știu și nici nu-mi dau cu presupusul. Prezența însă e tot ce combate absența. Dacă lumea acum se află într-un hal grozav de absență și de uitu ceală, nu degeaba lordul Allzheimer face ravagii, atunci când, pentru a se salva, are nevoie de o Prezență vie, luminoasă, milostivă. Mintea rabinului nu a moțăit. El a fost teribil de atent la ce-i spunea ambianța. A fost, altfel spus, prezent. Militarul în schimb a fost absent. Și el a avut visul care trebuia citit cum se cuvine, dar l-a tratat superficial. E un caz tipic de ceea ce numim acum analfabetism funcțional. Citesc și recitesc această poveste. Din păcate, rămân cu cititul. Aștept în zadar acel vis care m-ar elibera pe mine de mine însumi.