Până de curând considerată anonimă, piesa Arden din Faversham, capodoperă a teatrului elisabetan, tradusă întâia oară de Leon Levițchi în Teatrul Renașterii engleze, 2 vol., E.L.U., 1964, s-a bucurat de succes și în România, având la activ patru montări, semnate de regizori importanți: Andrei Șerban – la Piatra Neamț (1967), Aureliu Manea – la Ploiești (1978), Mihai Măniuțiu – la Cluj (1987) și Dragoș Galgoțiu – la Teatrul Odeon (2003). Voi explica, în cele ce urmează, de ce am optat, în calitate de coordonator al seriei „Contemporanii lui Shakespeare“, pentru includerea acestui text în Volumul 2 al Operelor lui Christopher Marlowe, în curs de apariție la Editura Tracus Arte.
Studiile de paternitate a textelor anonime și a apocrifelor reprezintă un domeniu fascinant. Contribuțiile unor cărturari luminați, adunate în timp, duc, în cele din urmă, la un consens în ceea ce privește paternitatea unui text, fie acesta scris de un unic autor sau de mai mulți colaboratori. Acest tip de studii a reconfigurat în timp canonul shakespearian; celor 36 de piese inițial publicate în 1623 în prima ediție in-folio li s-au adăugat noi și noi titluri (Doi veri de stirpe aleasă, Eduard al III-lea, Sir Thomas More); de asemenea, în cazul unor piese, a fost detectată prezența unor coautori precum Thomas Kyd, Thomas Nashe, George Peele, Robert Greene, John Fletcher, Thomas Middleton, George Peele și… Marlowe, acesta din urmă ca participant la realizarea unor importante secvențe dramatice din trilogia Henric al VI-lea (scenele dedicate Ioanei d’Arc în prima parte, răscoalei lui Jack Cade în a doua parte sau Actul I din a treia parte – așadar, celebra replică Let’s kill the lawyers first și la fel de celebra sintagmă licence to kill au fost zămislite de pana lui Kit Marlowe).
În cazul lui Arden din Faversham, lucrurile stau exact pe dos decât ne-am aștepta. Atribuită, timp de secole, în mod tacit, colaborării dintre Kyd, Marlowe și Shakespeare, această piesă a devenit un măr al discordiei ce a generat nenumărate opinii contradictorii, cuvântul de ordine, în cazul său, fiind harababura ipotezelor și rezultatelor „științifice“ la care au ajuns nume grele ale studiilor elisabetane.
Dacă, în cazul lui William Spalding (1837 – prima ipoteză privind colaborarea dintre Fletcher și Shakespeare la scrierea celor Doi veri de stirpe aleasă) și James Spedding (1850 – prima ipoteză privind colaborarea dintre aceiași dramaturgi la scrierea piesei Henric al VIII-lea), cercetările ulterioare, tot mai diversificate și mai sofisticate, au validat justețea ipotezelor inițiale, Arden a pro vocat, de-a lungul timpului, polemici interminabile, ce se continuă și în zilele noastre. Să trecem în revistă câteva dintre acestea:
F. W. Moorman se contrazice singur atunci când, în 1910, detectează „sonorități shakespeariene“ în replici întregi din piesa care, „în faimoasa scenă a disputei dintre Alice Arden și Mosbie, relevă o cunoaștere a sufletului omenesc pe care Shakespeare cel de la 1592 ar fi invidiat-o.“1 Ce să înțelegem de aici: că Scena 8 este scrisă de tânărul Shakespeare aflat într-o viguroasă ascensiune la 1591 sau că-i aparține unui autor superior artistic tânărului Shakespeare?
Mai recent, Andrew Sanders, în Scurta istorie Oxford a literaturii engleze, este de părere că desemnarea lui Shakespeare ca autor al piesei reprezintă un gest pripit din partea unor istorici literari2. Și totuși, Arden din Faversham apare în New Oxford Shakespeare (2016), deoarece Scenele 4-9 (cred Gary Taylor și MacDonald P. Jackson) ar fi fost scrise de către Shakespeare3. Criteriul de atribuire al paternității îl constituie frecvența unor n-grame (grupuri de două, trei… n cuvinte sudate care se regăsesc în piesa supusă testului și în alte texte din canonul autorului suspectat de a o fi scris). Contribuția lui Shakespeare este restrânsă de Maria Tarlinskaia la Scenele 4-8, pe baza unor teste de natură prozodică (bazate pe variațiunile de accentuare dinlăuntrul pentametrului iambic folosit ca vehicul lingvistic)4. În fine, Jonathan Bate și Eric Rasmussen, îngrijitorii ediției a doua RSC a Operelor lui Shakespeare (2013), consideră că Shakespeare este doar autorul Scenei 8.
Cât de „științifică“ este metoda n-gramelor, fie că vorbim de tri-grame, tetra-grame etc. etc., ne putem da seama constatând că una și aceeași metodă generează rezultate radical diferite: contestând opțiunile oxfordienilor, Sir Brian Vickers îl propune ca unic autor al piesei pe Thomas Kyd5. După cum am relatat în Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian, Gary Taylor, s-a făcut de râs în 1986, când a inclus în canonul shakespearian minora poezioară „Shall I Die?“ Cât de credibile sunt, în aceste condiții, rezultatele lui, veșnic anunțate cu surle și trâmbițe, urmărind glorificarea propriei sale persoane? Mult mai credibil prin prisma carierei sale de până acum, Vickers combate senzaționalismul taylorian făcând din Marlowe o victimă colaterală. Și asta în ciuda faptului că unul dintre cei mai avizați experți pe probleme de paternitate a textelor shakespeariene, Jonathan Hope, a ajuns la concluzia că „piesa, în întregul ei, nu pare să fi fost scrisă de Shakespeare, iar modul de întrebuințare a pronumelor relative îl indică pe Marlowe drept posibil autor“, ca și în cazul altei piese anonime de mare succes, Locrine, recent (provizoriu) atribuită lui Robert Greene. De asemenea, „modul de utilizare a verbului auxiliar do pledează împotriva paternității lui Shakespeare“6. Spre deosebire de n-grame, a căror prezență în operele tuturor contemporanilor lui Marlowe și Shakespeare ne demonstrează doar că, așa cum ne învăța cu secole în urmă Simion Ștefan, „cuvintele umblă ca banii“, metoda de detecție socio-lingvistică a lui Hope se bazează pe modul în care diverși autori utilizează, de pildă, pronumele relative sau verbul auxiliar do într-o perioadă de mari transformări morfologice ale limbii engleze. Mânuirea gramaticii de către X sau Y este mult mai greu de plagiat decât nivelul lexical.
Războiul dintre Taylor și Vickers a atins o fază acută în data de 2 aprilie 2018, când, într-un articol din ziarul „The Guardian“, Vickers s-a plâns că trei mari edituri (Cambridge University Press, Manchester University Press și Bloomsbury) îi boicotează publicarea unei ediții a integralei Thomas Kyd care să includă și Arden din Faversham. Ulterior, unul dintre susținătorii lui Vickers, Darren Freebury-Jones, a anunțat că „o echipă alcătuită din zece experți a decis că dovezile adunate“ în favoarea paternității lui Kyd sunt irefutabile și că piesa va face parte din integrala Kyd în curs de apariție la Editura Boydell & Brewer7.
Pentru a complica și mai mult lucrurile, Gary Taylor a inițiat o serie de teste care atestă faptul că, de pildă, Scena 10 poartă clar amprenta stilistică a lui Thomas Watson8. (Despre Watson se știe că a fost un apropiat al lui Marlowe, o figură de mentor pentru autorul Doctorului Faustus.) Demersul lui Taylor are un efect de bumerang, numeroasele n-grame atribuite lui Watson regăsindu-se și în scrierile lui Kyd, Nashe (coautor al lui Marlowe și Shakespeare) și însuși Marlowe. În cazul acestuia din urmă, unele „coincidențe“ apar în texte ce antedatează Arden din Faversham, iar altele apar în piese ulterioare, precum Eduard al II-lea și Masacrul de la Paris. Este greu de crezut că Marlowe a tras cu ochiul la Watson; mai probabil este să-și fi reciclat propriile ticuri verbale, așa cum avea să procedeze și Shakespeare.
Principalul aliat al lui Taylor, MacDonald P. Jackson înalță o altă perdea de fum anti-Kyd, aducând în discuție numele lui Samuel Rowley: într-o piesă de la 1599 a acestui autor, reapare personajul… Black Will, ucigașul năimit, cu aceleași înjurături și ticuri verbale, cu aceeași fanfaronadă cu care ne obișnuise în Arden din Faversham. În acest din urmă caz, după cum recunoaște și Jackson, cel care împrumută este Rowley, care, la data tipăririi piesei-sursă, avea vârsta de șaptesprezece ani9. Ce omite să ne spună Jackson este că Rowley era un bun cunoscător și, probabil, un admirator al operei dramatice a lui Marlowe, căci el este unul dintre cei doi dramaturgi desemnați de Philip Henslowe, la 1602, să scrie adăugirile ce aveau să apară în ediția din 1616 a Doctorului Faustus10.
nimeni n-a sesizat că n-gramele invocate de Taylor și Jackson reapar în texte shakespeariene scrise după Arden; de parcă Shakespeare și-ar fi făcut debutul în forță, cu o capodoperă, iar apoi a reluat o serie de cuvinte, sintagme, locuțiuni, expresii în piese net inferioare. Reiau în acest punct, din monografia Întoarcerea la Marele Will, mesajul pe care mi l-a transmis Richard Proudfoot, coordonatorul seriei „The Arden Shakespeare“, în anul 2017:
„Arden din Faversham are, de bună seamă, nevoie de o ediție românească – dar sper că te vei împotrivi dorinței actuale a altora de a-l introduce pe Shakespeare în ea (acum ferm instalată în The New Oxford Shakespeare). Este singura chestiune majoră în care nu sunt de acord cu Mac Jackson. Dacă Shakespeare a fost capabil să scrie cea mai bună scenă din Arden în jurul anilor 1590-1591 (cea mai târzie datare compatibilă cu publicarea ei în 1592), de ce anume ar fi fost capabil în 1593-1594? Presupun că Arden ar putea fi rezultatul unei colaborări, deși eu, unul, nu am sesizat niciodată simptomele cooperării, însă publicarea ei în anul 1592 exclude posibilitatea oricărei revizuiri ulterioare. Cea mai bună mostră de scepticism se găsește în cartea lui Lukas Erne dedicată lui Kyd, Beyond «The Spanish Tragedy» (Dincolo de «Tragedia spaniolă», Manchester University Press, 2001). (…) Desigur, procesul traducerii îți va oferi cea mai puternică poziție posibilă din care să judeci paternitatea piesei. Patrick Juola, expert în studiile de paternitate, a făcut cândva un experiment, folosind pentru Arden 17 teste de paternitate diferite – rezultatul fiind un vot în mod covârșitor favorabil lui Marlowe ca autor și, implicit, un vot de neîncredere față de teste (raportate acum zece-doisprezece ani Forumului Londonez pentru Studii de Paternitate).“11 Să mai adăugăm: Juola, profesor la Universitatea Duquesne, este cel care, în cinci minute, a identificat-o pe J. K. Rowling drept autoare a unei cărți semnate cu un pseudonim.
Și, dacă Catherine Richardson, îngrijitoarea recentei ediții Arden, nu face decât să regurgiteze în mod servil „descoperirile“ lui Gary Taylor12, nu același lucru se poate spune despre Martin Wiggins. Încercând să creeze un profil al autorului anonim, Wiggins afirmă că acesta „avea o educație clasică peste medie“. În Scena 1, el pune în gura unui gentilom rural un pasaj din Amores de Ovidiu (ciclu tradus în engleză de către cine altul decât Marlowe) – același pasaj fiind citat în latină în Doctor Faustus după ce, anterior, fusese parafrazat în Didona, regina Cartaginei. De asemenea, autorul anonim cunoștea foarte bine comitatul Kent, topografia și condițiile pedo-climatice ale ținutului, esențiale în desfășurarea acțiunii, or, Marlowe se născuse la Canterbury, în Kent, la câteva mile distanță de Faversham. Arden nu are stilul luxuriant, flamboaiant al pieselor dedicate lui Tamerlan și Faustus, dar amintește de stilul „cenușiu“ al pieselor târzii, Masacrul de la Paris și Eduard al II-lea. Între Arden și aceste două piese există și „coincidențe“ lexicale, n-grame, pasaje pe care cu greu am accepta că Marlowe le-a „împrumutat“ din piesa altcuiva13.
Surprinzător, Wiggins face o voltă și încearcă să ne convingă că nu Marlowe este autorul piesei, ci un amator, naiv, lipsit de experiență, din afara cercului de dramaturgi profesioniști ai epocii. De ce? Fiindcă, în loc să marcheze intrările în scenă prin didascalia „Intră X“, autorul folosește formula „Aici intră X“. Înclin să cred că aceste stângăcii nu aparțin autorului sau coautorilor, ci, fie unui copist aflat la început de drum în colaborarea cu o trupă de teatru, fie unui ucenic tipograf care nu mai culesese nicicând vreo piesă. Autorul anonim, crede Wiggins, comite o gravă eroare de compoziție când Greene îl trimite pe Bradshaw cu o scrisoare adresată lui Alice (Scena 8) în care, de fapt, nu are ce să-i raporteze, deoarece tranzacția cu asasinii plătiți se consumă abia după plecarea mesagerului. Asemenea erori apar frecvent în epocă, inclusiv în piesele lui Shakespeare; ele pot semnala neatenția unui coautor care uită sau nu ține cont de schema propusă de inițiatorul colaborării (așa cum se întâmplă și în Doi veri de stirpe aleasă, unde Fletcher deviază de la caracterizarea personajelor propusă de Shakespeare). Este, așadar, posibil, ca „autorul anonim“ să fie, de fapt, doi sau mai mulți coautori, dintre care unul, cel puțin în scenele esențiale, 1 și 14, este Marlowe. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că Marlowe a fost coautorul-șef în raport cu Shakespeare (cel din scenele 4-8) sau alți coautori (fie aceștia Kyd, Watson sau alții). Prin analogie, în colaborările Shakespeare-Fletcher primele și ultimele scene sunt scrise de autorul mai experimentat.
În fine, încă o eroare, în inventarul lui Wiggins, ar consta în faptul că în scena omorului (Scena 14) asasinii (cinci-șase la număr) târăsc afară cadavrul lui Arden, iar Alice rămâne singură pe scenă, fără să facă ori să spună ceva. Subliniez: acest tip de „eroare“ este cultivat de Marlowe și în Doctor Faustus, unde protagonistul rămâne de mai multe ori singur, fără a rosti vreun monolog, atunci când este temporar părăsit de Mefistofel, plecat să-i îndeplinească diferite porunci… Asemenea momente le oferă actorilor cu personalitate șansa de a umple golul din text prin improvizații măiestre.
concluzia lui Wiggins este cea a unui sceptic pentru care, „deși nu este o piesă rea, Arden din Faversham cu siguranță n-a fost scrisă de Marlowe cel aflat la jumătatea carierei, nici de un Shakespeare aflat la prima tentativă de a trece de la actorie la dramaturgie, nici de Kyd, nici de Greene, nici de Peele sau orice alt dramaturg experimentat (…), ci de un amator entuziast“14.
În 1926, E.H.C. Oliphant era cel dintâi care sugera cu argumente concrete că Marlowe poate fi considerat coautor al lui Arden15. Pe vremea aceea, paralele lexicale se întocmeau cu răbdare, acribie; nu se inventaseră nici calculatoarele, nici softurile, nici n-gramele. Oliphant stabilește zeci de paralele între Arden, pe de o parte, și Eduard al II-lea de Marlowe și Soliman și Perseda de Kyd, pe de alta, ajungând la concluzia că piesa este rodul colaborării dintre cei doi autori. Astfel, repetatele ecouri din Arden detectabile în Eduard al II-lea nu sunt mostre de plagiat marlovian, căci aceasta din urmă conține și numeroase ecouri din celelalte piese ale lui Marlowe. Frapează imaginea „șerpilor negrei Tisifona“ (Scena 14), reluată în Eduard al II-lea; sau declarația de dragoste a lui Alice, „Eu pe Mosby-l / Iubesc, iar el iubirea mi-o uzurpă, / Că, deh, cică suntem căsătoriți“ și „Inima mea-i a ta“ (Scena 1), asemănătoare cu cea a ducesei de Guise, „Inima mea-i a lui, / Iar Guise doar o uzurpă, că-i sunt soață“ (Masacrul de la Paris, Scena 15). Forma arhaică a conjuncției since – seeing – apare de șapte ori în Arden și de nouă ori în Eduard al II-lea. De asemenea, Oliphant era convins că Scena 8, cu dialogul dintre Alice și Mosby, era cu mult peste posibilitățile artistice ale lui Kyd și Shakespeare. Articolul îl plasa pe Marlowe într-o nouă lumină, în ipostaza de coautor și de creator de scene comice, cu Black Will și Shakebag în prim-plan. Spre a da greutate ipotezei lui Oliphant, adaug că tot el i-a atribuit cel dintâi paternitatea piesei The Revenger’s Tragedy (Tragedia răzbunătorului) lui Thomas Middleton, după ce, timp de secole, piesa îi fusese atribuită lui Cyril Tourneur – decizie astăzi unanim acceptată de specialiști16.
într-o monografie de la 1940, Frederick S. Boas depista în Arden pasaje „ce poartă amprenta distinctă a lui Marlowe“17, dar în 1942 John Bakeless se îndoia de faptul că „pe Marlowe l-ar interesa tragedia domestică“ și, „deși versurile aduc adeseori cu cele ale lui Marlowe și le sunt superioare celor ale lui Kyd“, se proclama adeptul influenței marloviene și atât18. Mult mai recent, Elliott și Greatley-Hirsch, pe baza unui test al cuvintelor rare, au stabilit că mai multe scene din Arden, inclusiv scena omorului (Scena 14), sunt create de Marlowe19.
Acceptarea de către G. Taylor a lui Marlowe în canonul shakespearian, prin colaborarea la trilogia Henric al VI-lea are, drept preț, deposedarea de statutul său de autor sau coautor al lui Arden; sau, după cum arată Roslyn L. Knutson, „dacă e să-l percepem pe Marlowe ca ocazional autor al unei scene, al unei intrigi secundare sau al unui personaj, asta fie îi scade reputația până la nivelul trepădușilor din jurnalul lui Henslowe, puși să scrie cot la cot, fie ridică prestigiul acestora și al pieselor compuse în echipă“20; altfel spus, în cazul lui Marlowe este vizibil „sindromul Ioan Botezătorul, dar până și această poziție îi este amenințată de studiile care tind să-l eleveze pe tânărul Shakespeare, periclitând tot mai mult pretențiile lui Marlowe la întâietate și superioritate în branșă“21.
Faptul că mi-am permis să intervin în polemicile generate de paternitatea lui Arden și, în ultimă instanță, să decid includerea piesei în canonul marlovian, contrar tendințelor din spațiul anglo-saxon (căci nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce decide Gary Taylor e literă de lege), ar putea fi considerat un exemplu de hybris, dar Michael Dobson, directorul Institutului Shakespeare și succesorul lui Stanley Wells la președinția fundației Shakespeare Birthplace Trust menționa, într-o scrisoare de recomandare datată 2018, că, în disputele pe marginea pieselor cu paternitate incertă, are „mai mare încredere în deciziile lui Volceanov decât în cele ale tuturor calculatoarelor de la Oxford“. Scripta manent…
_ _ _ _
1 F. W. Moorman, „Plays of Uncertain Authorship Attributed to Shakespeare”, în The Cambridge History of English Literature (1910), Vol. 5, Cambridge University Press, Cambridge, 1970, p. 242.
2 Andrew Sanders, The Short Oxford History of English Literature (1994) / O scurtă istorie a literaturii engleze, Editura Univers, București, 1997, trad. rom. de Mihaela Anghelescu-Irimia.
3 Gary Taylor, R. Loughnane, „The canon and chronolgy of Shakespeare’s works”, în G. Taylor, G. Egan ed., The New Oxford Shakespeare: Authorship Companion, O.U.P., Oxford, 2017, pp. 417-602.
4 Maria Tarlinskaia, Shakespeare and the Versification of the English Drama, 1561–1642, Ashgate, Farnham, 2014.
5 Brian Vickers, „Thomas Kyd: Secret Sharer”, Times Literary Supplement, 18 April 2008, pp. 13-15; „No Shakespeare to be found”, Times Literary Supplement, 24 April 2015, pp. 9-11.
6 Jonathan Hope, The Authorship of Shakespeare’s Plays, C. U. P., Cambridge, 1994, p. 153. V. și pp. 160, 172.
7 Darren Freebury-Jones, „Unique Phrases and the Canon of Thomas Kyd”, Notes and Queries, Vol. 67, June 2020, pp. 220-223.
8 Gary Taylor, „Finding anonymous in the digital archives: The problem of Arden of Faversham“, Digital Scholarship in Humanities, Vol. 34, No. 4, 2019, pp. 855-873
9 MacDonald P. Jackson, „How Many Playwrights Wrote Arden of Faversham? The Samuel Rowley Connection”, Notes and Queries, Vol. 67, June 2020, pp. 223-230.
10 V. prefața din acest volum la Doctor Faustus.
11 Richard Proudfoot, comunicare personală, e-mail datat 30 noiembrie 2017.
12 Catherine Richardson, op. cit., pp. 38-53.
13 Martin Wiggins, ed., Appendix 1, „The Unknown Author of Arden of Faversham”, în A Woman Killed with Kindness and Other Domestic Plays, O. U. P., Oxford, 2008, pp. 284-285.
14 Ibidem, p. 286.
15 E. H. C. Oliphant, „Marlowe’s Hand in Arden of Faversham: A Problem for Critics”, The New Criterion, Vol. IV, No. 1, pp. 76-93.
16 Cf. Gary Taylor, op. cit., p. 855.
17 F. S. Boas, Christopher Marlowe: A Biographical and Critical Study, Clarendon Press, Oxford, 1940, p. 199.
18 John Bakeless, The Tragical History of Christopher Marlowe, 2 vol., Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, Vol. 2, pp. 286-290.
19 Jack Elliott, Brett Greatley-Hirsch, „Arden of Faversham, Shakespearean Authorship and the Print of Many”, în G. Taylor, G. Egan, ed., op. cit., pp. 139-181.
20 Roslyn L. Knutson, „Christopher Marlowe and a Mashup of Stylometry and Theatre History”, Stylometry, 2020, p. 154.
21 Ibidem, p. 155.