S-a împlinit în luna martie un secol de la promulgarea primei Constituții a României întregite. Evenimentul a fost dezbătut în câteva publicații, ceea ce a fost cu atât mai util, cu cât astăzi nu se mai știu multe despre acest act fondator al țării noastre în calitate de stat victorios în urma conflictului mondial și de stat european cu statut onorabil. Pe măsură ce anii au trecut, dar mai ales pe măsură ce dictatura comunistă se instala tot mai ferm, vechea Constituție din 1923 căpăta treptat o aură legendară, luând proporțiile unui ultim act de guvernare civilizată a României. De aceea, după decembrie 1989, s-a și propus revenirea, pur și simplu, la Constituția din 1923, care ar fi trebuit doar ușor amendată („în punctele esențiale“).
Era o himeră, fără îndoială! Iar oamenii uitaseră, probabil, ce a adus cu adevărat extraordinar legea fundamentală din 1923 – și anume consfințirea împroprietăririi țăranilor, operațiune cu accente eroice desfășurată în Principatele Române pe parcursul unui secol aproape.
Situația țăranilor devenise unul dintre principalele subiecte de discuție încă de la începutul secolului al XIX-lea. Din toate pro gramele reformatoare apărute în prima jumătate a acelui secol, ea nu a putut lipsi. În fine, Comisia Proprietății, înființată de Guvernul Provizoriu de la Bucu rești în zilele Revoluției din 1848, a avut o semnificație simbolică spectaculoasă: pentru prima oară emanciparea și împro prietărirea țăranilor era recu noscută drept necesitate politică, pentru prima oară reprezentanții părților interesate, boierii și țăranii, se așezau la aceeași masă și începeau tratative propriu-zise.
Câțiva ani mai târziu, după Unirea de la 1859, spiritul ce animase Proclamația de la Islaz și Revoluția din Muntenia a continuat să-i inspire pe noul Domn al Principatelor Unite și pe reprezentanții partidei liberale. Reforma agrară a lui Cuza nu numai că a continuat eforturile începute cu decenii în urmă, dar a și jucat un rol de pionierat la nivelul întregului continent european. Au trebuit să treacă alte decenii pentru ca unele țări europene să ia, cu întârziere, măsuri echivalente celor decise la noi prin reforma lui Cuza.
Ajungem la punctul centenarului. Diverse legi promulgate în anii 1919, 1920 și 1921 au expropriat și împărțit țăranilor marile moșii. Peste patru milioane de hectare în întreaga țară a revenit astfel celor care nu avuseseră până atunci niciodată pământ sau îl pierduseră de-a lungul secolelor. Să subliniem că împărțirea pământului s-a făcut fără favorizarea românilor în raport cu celelalte naționalități: țăranii maghiari, germani, ruteni sau ruși, locuitori ai României, au fost cu toții beneficiarii reformei. Una dintre cele mai cuprinzătoare și mai radicale împroprietăriri se realiza astfel în România întregită, ca punct final al unui efort istoric.
Rezultat imediat: boierii ajung să dețină, în 1923, doar 9% din terenul arabil al țării, după ce cu câțiva ani înainte deținuseră 60%; iar reprezentantul politic al clasei boierești, Partidul Conservator, dispare de pe scena politică a României.
Pentru a înțelege semnificația majoră a ceea ce s-a petrecut atunci în România, să amintim că problema persistenței marilor latifundii a reprezentat o dificultate nerezolvată în multe țări europene. În Polonia, Serbia, Ungaria etc., existența latifundiilor continuate din Evul Mediu a grevat evoluția acestor țări până la Al Doilea Război Mondial. În Portugalia și în Spania – la fel. Faptul că România soluționase problema încă din anii 1920 a facilitat dezvoltarea noastră globală, menținându-ne, până la ultimul război, printre marii exportatori de cereale ai lumii.
Impunerea comunismului de tip sovietic în toate țările ocupate de ruși a modificat și organi zarea lor agrară: indiferent de nivelul la care reformele ajunseseră în fiecare țară, confis carea proprietăților țărănești de către stat și colectivizarea lor forțată a dat o lovitură mortală satelor. Transformarea, în doar câțiva ani, a unor țări cândva mari exportatoare de produse agricole (România și Rusia) în țări importatoare de hrană a arătat, mai clar decât orice, lipsa totală de eficiență a agriculturii în care țăranii nu-și mai munceau propriul pământ.
Numai că împroprietărirea de la începutul anilor 1920 a lăsat o urmă adâncă nu doar în obiceiurile, ci și în mentalitatea țăranilor noștri. Pentru prima oară proprietari ai pământului pe care îl lucrau, ei s-au atașat visceral de ogorul lor. Chiar spoliați, obligați să intre în colectivă, chiar atunci când revenirea la normalitate nu mai părea posibilă, țăranii au păstrat cu îndârjire, bine ascunse, actele de proprietate prin care statul le recunoscuse cândva drepturile.
Așa s-a făcut că, în cei mai dificili ani, actele care confirmau oamenilor posesiunea pământului n-au dispărut, ci au ieșit ca prin minune la iveală din ascunzători imediat după sfârșitul anului 1989.
S-a văzut încă o dată că, și la sate, speranța moare ultima.