Care vi se pare cel mai frumos loc în care ați fost vreodată?

Adrian ALUI GHEORGHE

Nu un loc caut, ci o stare

Am să încep oarecum previzibil: în locul cel mai frumos încă nu am fost. Și spun aceasta, pentru că descopăr mereu că lumea este plină de locuri care îți taie respirația, care te îndeamnă să spui că viața este scurtă, pe când frumusețea lumii pare infinită. Apoi, dacă vrei să realizezi topuri personale, începi să elimini, cu inima strânsă, loc după loc văzut, până când rămâi cu o mână de impresii, cu un buchet de imagini, cu imaginația în alertă, cu memoria răvășită. În final, descoperi că acolo unde ești, unde trăiești de o viață, este de fapt unul din punctele nodale ale omenirii, că există un acasă la care te întorci ca la acel loc, care este „cel mai frumos“. În topul personal, sunt câteva locuri care intră în această categorie, care au rămas în memoria afectivă. Deși, după ce am călătorit mai mult, am avut tot mai limpede sentimentul că sunt român prin predestinare, că nu aș mai putea să mă adaptez acum în altă limbă, în altă țară. Pentru că țara este expresia limbii, o pot demonstra. Te simți bine acolo unde îți imaginezi că dacă te îngropi sau vei fi îngropat, te aștepți la o înviere, cândva. Sau că nu mori chiar definitiv. Mi-a plăcut o zonă mai latinească a Germaniei, pe Valea Rinului, unde este acolo un orășel, Ahrweiller, în care m-am imaginat trăind și sfârșind. În Franța mi-a plăcut partea de sud, sunt niște sate în preajma Nisei, pe străduțele cărora am mai trecut parcă, oarecând. Nu m-am văzut trăind în Italia, deși latinul din mine a tresărit în trecere pe acolo. Un orășel din Portugalia, Óbidos, care mai este cunoscut și sub denumirea Vila das Rainhas – Orașul Reginelor, pentru că a fost oferit cadou de nuntă, succesiv, de regi consoartelor lor, m-a făcut să visez colorat. Nu pare de pe lumea asta, așa de impregnat de poveste este. La Lisabona, cu Cartea neliniștirii în mână, în traducerea „empatică“ a lui Dinu Flămând, am refăcut drumurile lui Pessoa, de acasă până la malul mării, de acasă până acasă, pe drumeagurile întortocheate, am recunoscut toate locurile mitizate de cuvântul poetului. În Grecia, am revenit de câteva ori pe Insula Evia. În general, omului îi place să revadă un loc, chiar mai mult decât să descopere locuri noi. Redescoperind un loc pe care îl cunoști deja, ai impresia că te-ai ajuns tu pe tine însuți din urmă, că te redescoperi. Sper ca pensiunea lui Apostolis să mai fie deschisă, ca vânzătorul de pește să strige dimineața la poartă, ca măslinele să atârne în copac, să mănânci smochine direct din smochin și să mergi la băile cu apă sulfuroasă de la Edipsos, acolo unde romanii au pus eticheta, cu două mii de ani în urmă, că e locul în care se află și se obține lesne tinerețea fără bătrânețe. Un loc care m-a lăsat fără aer a fost Ierusalimul. Am avut senzația ieșirii din timp, încărcătura simbolică este copleșitoare, nu trebuie să aparții neapărat creștinismului ca să simți acel loc, am citit numeroase impresii lăsate/ scrise de indivizi care aparțineau altor religii. Pe Marele Zid Chinezesc am avut imaginea imensei frici a omului în confruntarea cu el însuși, dar și a măreției gândului care s-a făcut piatră. La Efes, într-o admirabilă adunare de poeți, am ascultat muzica pietrei. De fapt, nu un loc caut pe lumea aceasta, ci o stare. Ieșind în dimineața aceasta din blocul în care locuiesc, mergând pe o străduță destul de anodină de altfel, când am ridicat privirea am văzut Muntele Pietricica, cerul se lăsase nu știu cum parcă pe o parte și scotea scântei multicolore la contactul cu piatra muntelui și am exclamat, cu sufletul plin: O, Doamne…!

 

Angela BACIU

Pe spatele fotografiei scrie: aprilie 1889

În Orașul celor patru faruri timpul parcă s-a oprit în loc. În zi sfântă de duminică, oamenii s-au adunat la un parastas pentru pirații necunoscuți. Femeile aduc flori, lumânări, cățuie pentru ars tămâie și câte un pachet pentru pomană. „Să-i fie țărâna ușoară!“ În 1886 s-a construit acest loc de odihnă pentru toți marinarii, pescarii și pirații lumii. „Ghiorghios Kontoguris (piratul) născut în Kefalonia la 14 octombrie 1838 și-a dat sufletul la Domnul la 25 martie 1871“, citesc pe mormânt. Și bătrâna Annushka îmi povestește cum piratul ăsta grec jefuia pe vremuri navele și lua de la bogați și dădea la săraci. O ascult, dând uneori din cap. Nu îndrăznesc să o întrerup. „Știi, maică, când vin eu în zori să ud mormântul, pe craniul ăsta cu două oase încrucișate parcă se întâmplă ceva, parcă e cineva aiși, da’ nu mi-e frică!“. Atâtea istorii și povești. Mă mut de la un mormânt la altul. Acum ceva vreme am scris: „pe crucea albă / din stânga scrie / dunaef filimon / 1909-1998 // cioara sălbatică /mănâncă / din lemnul / scorojit / mort și el // în spate / ușatencu și brăileanu / sunt vecini / își împart / somnul de veci / și ouăle vopsite / rămase de la Paște“… Iată și o statuie cu doi copii. Legenda spune că au fost doi frați: băiețelul Gherasimos și sora mai mică, Ana, ce au murit înecați. Alții spun că erau două surori… alții…

Viața de dincolo și viața de aici… O lume uitată! Pe terasă la Jean Bart e puțină lume acum. Câțiva marinari veniți pentru puțin timp acasă, pescarii ce s-au întors din larg și un cerșetor. „Avem pește proaspăt, duduie, nu cumperi?“ Și se adună pe rând pahare cu vodcă și rom. Cerșetorul pare de pe altă lume. „Pești vorbitori care împlinesc dorințe!“, zice și mușcă dintr-o bucată de pâine. Alături o sticlă de spirt goală pe jumătate. Străzile nu au nume, doar cifre. Poate că e mai bine așa. Să nu te rătăcești. Se aude clopotul bisericii, oamenii își fac cruce. Oameni cu frica lui Dumnezeu. „Cine a mai murit?“ aud în spatele meu. Turnul de Apă stă neclinitit. În Insula Păsărilor viața nu se oprește. Cheamă, cântă și Dunărea se varsă iar și iar în Marea Neagră. „Nea Dima de pe Strada a II-a, era bătrân și n-a mai vrut să trăiască, Dumnezeu să-l odihnească!“. Fiecare se cunoaște cu fiecare. Mă salut cu vânzătorul de la tarabă, cu doctorul și popa, cu farmacista și barcagiul Cristi. Parcă o văd și pe Ernestina, Garson Marcu și Cecilia Klaar, chiar dacă încă se văd foarte clar numele lor pe morminte… „Garson Marcu împușcat de răufăcători la 7 martie 1901“. Sunt cu toții aici. Viii cu viii și morții cu morții, zice o vorbă! Și Petea și Agap Iacoblev au mai fost aici. Cu nevestele și copiii lor. Veneau pescarii ba de la Tulcea, Galați și Brăila, din Jurilovca sau Babadag. Pe vremuri, purtau rubașcă, cizme înalte și ciorapi de lână. Femeile, mândre și zdravene, cu kicika pe cap, creșteau copiii, întindeau rufele la uscat și frământau cele mai bune gogoși. Tanti Viorica mă așteaptă de ieri să mâncăm pește, scordolea, o porție zdravănă de ponchiki și, firește, colțunași cu brânză. „Noi pregătim colțunașii în săptămâna brânzei, adică cu o săptămână înaintea Paștelui.“ Întreb de mai multe ori cum se numesc felurile de mâncare. Și numele oamenilor și ale satelor din Deltă. Despre dunele de nisip, caii sălbatici și stejarii din Pădurea Letea. Nu vreau să uit nimic…

În Insula K, asfințitul își face de lucru. Pelicani, egrete, pescăruși, cormorani și alte păsări venite de nicăieri își ocupă locurile deja rezervate. Începe spectacolul lumii. În fiecare seară, altul. Niciunul nu seamănă cu celălalt. Fără regizor. Fără păpușar. Și viața o ia de la capăt. Pe spatele fotografiei scrie: aprilie 1889. Și peștii din Kefalonia vorbesc pe limba lor. Epava navei Turgut S. stă nemișcată. Nu va pleca decât atunci când un marinar va veni să își caute mireasa și s-o ducă departe peste mări și țări…

Mă întorc spre cimitirul cosmopolit. Alături, Farul Vechi stă la fel de semeț, dar bătrânețea l-a împuținat. Nu mai vede așa bine, nu mai aude, nu mai poate să meargă… Taraba cu suveniruri te îmbie cu mici corăbii, imagini cu orașul vechi, ancore, sticluțe pline de nisip și mesaje venite, poate, din Insula Ada Kaleh, cine știe! Vânzătorul mi-a așezat pe cap o pălărie de pirat.

Click! Blitzul aparatului foto m-a orbit pentru o clipă. Imagine alb-negru: pe faleza din Sulina, corăbii, oameni plimbându-se, copii blonzi, piratul Ghiorghios Kontoguris și eu, purtând o fustă neagră până în pământ, o pălărie de pirat și o tavă cu baclavale… Pe spatele fotografiei scrie: aprilie 1889… „Pești vorbitori care împlinesc dorințe!“… îngână iar cerșetorul de la Jean Bart.

 

Adrian BODNARU

Nu-mi dau seama nici azi dacă nu cumva sunam din greșeală

Pe vremea telefoanelor Nokia și a minutelor mai scumpe ca zăpezile de altădată am primit de la o domnișoară emoționantă un SMS rupt ca bătaia inimii din rai: „Ce mai faci?“ Atunci, pus în fața faptului și a făpturii mele împlinite, am tastat grațios ca-ntr-o noapte vieneză pe un Strauss tatăl, fiul, mama, cu un zâmbet pe buze abia fertil pentru doamna din fața mea: „În tren. Aștept un loc frumos de unde să te sun!“

Sigur că orele treceau de la București la Timișoara și, odată cu ele, exigența mea legată de gara din Craiova (încă cea cunoscută pentru mine în epocă), de apele Dunării sau de crengile ce înverzeau vagoanele la Herculane se transforma în asprime. Una la care puneau umărul și a doua cafea, și a nu mai știu a câta țigară în vagonul restaurant. (Iar aici fac o paranteză, fiindcă tocmai îmi amintesc de o vizită la Păltiniș, ca licean terminal, în compania unui bun prieten fascinat de Noica: după ce am coborît din autobuzul care ne urcase de la Sibiu în creierii Jurnalului (era prin 1987-88), într-o vară toridă la șes, plăcută la munte, după primele guri de aer tare și clătiri ale ochilor prin munți și văi la amiază, am întrebat, pe cât de timid, pe atât de ferm, un ceea ce-mi părea a fi localnic: „Unde e cel mai apropiat bar pe aici?“) Dar să revin.

La Caransebeș am terminat cu privitul sticlelor din barul vagonului, am cerut repede 100 de grame și mi-am împlântat privirea-n fereastră. Trebuia să găsesc ceva, domnișoara nu putea rămâne în așteptare, nesunată de pe proaspătul meu Nokia 1100. Dar nici de oriunde – îi promisesem un loc frumos și binemerita asta. Panica însă devenea sinonimă cu Lugojul, iar plecarea din orașul Bredicenilor m-a făcut să privesc de-a dreptul la cer, implorând amurgul să coboare pe pământ și să-l înfrumusețeze, cum numai el știe, pentru o clipă. Clipita în care să apăs pe tasta verde, fiindcă aveam în față de trei gări degeaba numele ei.

Și dintr-o dată răbdarea mea de Monet – dar de partea opusă impresiei, răsărit de soare – părea că e răsplătită. Un avion semănând cu o cruce definitivă, de marmură, trăgea în piept ultimele raze ale asfințitului și trimitea rotocoale de lumină, printre ale mele, de fum de țigară, spre grâul ce respira ca o rochie fără spate.

Nu mi-am dat seama că pe ecranul telefonului scria deja „Se apelează“ și nici că tușesc ușor ca pentru un „Eu sunt“ cât mai limpede. Cum nu-mi dau seama nici azi dacă nu cumva sunam din greșeală. Sau chiar din cel mai frumos loc în care am fost.

 

Hanna BOTA

Frumusețea ca stare de spirit

Pentru a ierarhiza și a alege „cel mai frumos loc văzut“, sunt la întrecere multe locuri în care am fost. Chiar și criteriile pe baza cărora aș alege „se luptă“, pentru că peisajele urbane, splendorile construite de mâna omului, spațiile care conțin creativitate și artă pe fiecare centimetru pătrat, presupun criterii diferite de ierarhizare, în raport cu frumusețile naturii, cu maiestuozitatea unor peisaje care îți taie răsuflarea.

Prin urmare, am permis unor norme de clasificare… ilogică să le surclaseze pe cele estetice sau raționale, renunțând astfel la frumusețea care și-ar avea locul într-un atlas, expoziție, compendiu sau colecție.

*

Era un câmp la baza unui deal. Privind de jos spre vârful dealului, părea că cerul, de un albastru ireal, fără niciun nor, se tolănise pe spinarea sa, odihnindu-se. Era unul din acele momente în care ochiul vede culorile mult mai intens, irizate ca într-o transă extatică. Iarba mare dăduse în floare. De un verde scânteietor, era atât de înaltă, încât, măsurând-o, îmi ajungea până la frunte: aveam vreo 5 ani. Întinsă pe spate în dogoarea soarelui, privind cerul imens printre firele de iarbă, simțeam umezeala de la roua aburindă care adăsta încă neabsorbită de raze. Mirosea a crud, a reavăn, a început de vară, a flori de câmp, a iarbă proaspăt tăiată, căci, mai spre deal, bărbații ieșiți la coasă tăiau brazde groase: coasele lor hâșâiau, culcând la pământ snopii de iarbă. Am început, deasupra mea, să leg între ele capetele înflorite ale firelor înalte. Se făcuse un cort vegetal, verde și umbros, iar eu priveam soarele prin mănunchiul plantar. Întinsă cum eram, una cu pământul, una cu iarba, una cu cerul, părea că nu mă mai încăpeam în trupul de fetiță, că îmi ieșisem din corp; atunci am „trăit frumusețea“, am trăit o anume stare de plenitudine, de bine definitiv, fără început, fără sfârșit, fără întrebări. Am știut că viața pe pământ e frumoasă, am primit această înștiințare dintr-o zonă a metamentalului care nu avea nimic de a face cu mintea mea de copil.

Am descris cele de mai sus ca fiind locul cel mai frumos, fără să fie neapărat un loc, încercând să transmit bine-cunoscuta butadă că frumusețea e în ochii privitorului, că o iei cu tine peste tot. Trăirea aceea de la 5 ani e prima dintr-un lung șir de momente: de unele îmi aduc aminte (deși se poate să le fi trăit și mai devreme, dar ele se amestecă în cronologia lor) și chiar aș putea să le introduc în clasamentul propus de anchetă. Pentru că locurile frumoase, pentru mine, înseamnă stări de frumusețe, de plenitudine, de „bine de trăit pe lumea asta“, care nu țin atât de mult de ceea ce se află în exterior, ci reprezintă corespondența dintre cele două spații: lăuntrul și preajma, vecinătatea. Uneori, aceste frumuseți vin ca o revelație fulgerătoare, alteori se construiesc din aproape în aproape, dezvelindu-se cu prețiozitate, cerându-mi răbdare și „ochi deschiși“. De aceea, cred că „cel mai frumos loc“ încă urmează să fie văzut. Lista nu se oprește, ci se tot adaugă, se construiește înlăuntrul meu, căci omnia mea mecum porto.

 

Leo BUTNARU

Impactul șocului cu șoapta ghiocului

Mi s-a întâmplat să editez două tomuri cu jurnale de călătorie. Prima mea ieșire peste hotarele unui imperiu, ce răsufla deja gâfâit a pieire, a fost în iunie 1989. Poposeam – unde credeți? – în Mongolia. Astăzi, trecând cu privirea peste cuprinsul acelor reportaje-eseuri-proze, în devălmășie de gen(uri), cum mi s-au deschis conștiinței, înțelegerii, îmi dau seama că singularul din interogație (cel mai frumos loc) e… sufocant (!). Cum ar fi să aleg între magnificele priveliști pe care ți le deschide ochiului și inimii Parisul sau Roma, între culmea Partenonului și potecile misterioase de la Delphi, ce duc de la Izvorul Castaliei (al inspirației!) spre muntele-tron al poeziei, Parnas? Cum să ai o singură opțiune între Smirna, Pergamul și Efesul cu panta rei heraclitiană și scrisorile apostolului Pavel? Poți alege între ușoara glacialitate lucidă a Stockholmului, oglindit în fiordurile cu depănări de rune și chipurile scalzilor, vikingilor? Fermecătoarea Dunăre, în care se reflectă (și… reflectează!) Viena cu unduiri ce ar reproduce, parcă, ritmuri din celebrele ei valsuri, Belgradul, Budapesta și atâta frumusețe de România, de la Porțile de Fier până în imensitățile Deltei! Cum să optezi între arhitectura italo-franțuzească a Sankt Petersburgului și pagodele Beijingului cu „orașul interzis“, care, de la un timp, și-a deschis larg porțile pentru vizitatori de pe întregul mapamond? De acolo spre nord, primii pași pe care i-ai făcut pe nisipul torid al Pustiului Gobi se multiplică, imaginar, prin zăpezile siberiene și clipocitul spumei falnicului fluviu Amur, cu zvâcnitorii somoni… Kievul cu Lavra Pecerska și tiparnița trimisă de Petru Movilă la Iași. Niprul zbuciumat și Volga cu Kazanul tătărăsc căzut sub ruși, împilat. Moscova cu Lenin cel definitiv mort, însă declarat „veșnic viu“ și ținut în peștera mausoleului.

Munții Carpați, Alpi, Parnas, Ural, Pamir, Altai, Ararat, Caucaz, Munții Crimeii… Mările Neagră, Caspică, Adriatică, Tireniană, Egee, Marmara, Ionică… Fluvii, lacuri, păduri, taiga, stepele herghelegiilor și ale iurtelor, podișurile crescătorilor de iaci, dunele cu caravane de cămile, câmpurile de bumbac… Floră și faună în fascinantă diversitate…

Iar dinspre salba de capitale baltice, Varșovia, Riga, Vilnius, Tallinn, memorabile însemne de locuri și jocuri ale imaginației o iau oarecum spre Orientul Depărtat, apoi spre cel Mijlociu și Transcaucazia, de la Ulan Bator – spre Tașkent, Samarkand, Dushanbe, Baku, Erevan, „revenind“ la Stambulul cu Cornul de Aur și Ankara cu vestigiile hitiților, de acolo – spre Balcic, Constanța și Crimeea… Dar și spre salba de cetăți de la Nistru – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Chilia…

Gări, hoteluri, cabane, corturi… Trenuri, avioane, autocare, vapoare… – din acele spații tehnicizate, „alergătoare“ prin spații naturale, în diferite registre sonore (re)aud ca și cum alerta clipocire pe claviatură a note-book-ului, (re)simt digitația pe ecranul „tabletei“, neliniștea înfiorată a pixului alunecând pe filele blocnotesului. Cuvinte „inițiatice“, întru ținere de minte, lăsate pe tichete de avion, de tren sau autocar, prospecte procurate pentru a te dumiri într-un oraș sau altul, pagini informative tipărite și puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, șervețele…

Vremurile și modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoțiilor, plusând ceva mai mult raționament, stil „neutru“, abilități tehnicist-scripturale, structurale, digitale, electronice, internautice, virtuale, fotografice… – de mai mult timp, s-au schimbat multe în lume și în firea omului-călătorului! Iar când îți scrii impresiile de pribegie, benevolă și inspiratoare, la un moment dat pari a fi în situația unui… genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor admirative. De la augmentare treci la o potolită argumentare. Ceea ce îmbină impactul șocului cu șoapta ghiocului. Șoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare despre frumusețile lumii, în miezul cărora nicidecum nu poate fi vorba de cel mai frumos loc, ci doar de caleidoscopul priveliștilor nenumărate ca spațiu în care viețuiește, trudește și admiră omul, pământeanul, vecinul tău de peste hotarele politice; omul, vecinul cu care vă întâlniți, în vis sau aievea, în libertățile realității și fanteziei, geografiei și poeziei.

 

Ion BUZAȘI

Loc și timp

Mie însumi mi se pare că încep să mă repet – așa cum zicea un stihuitor din veacul trecut. Dar sinceritatea și anumite indelebile amintiri mă îndeamnă să spun că pentru mine cel mai frumos loc a fost și rămâne Salva din mândra Țară a Năsăudului, satul bunicilor dinspre mamă, unde mi-am petrecut o parte a copilăriei fericite, sau cu un „clișeu literar“, raiul copilăriei.

Ca să motivez de ce era cel mai frumos loc, trebuie să vorbesc de timpul pe care-l evoc, de vârsta mea, de puținele mele drumeții, de lecturile adolescenței. Pentru mine, Salva rămâne cel mai frumos loc pentru că l-am cunoscut în anii copilăriei și „din copilărie avem icoane, nu amintiri“ (Vasile Ghica). Dostoievski spunea în romanul Frații Karamazov că o vorbă frumoasă adresată nouă într-o anumită împrejurare, un peisaj frumos, văzut într-o stare adecvată poate să constituie un tonic sufletesc ce ne ajută să depășim dificultățile vieții. Când am citit această cugetare a marelui scriitor creștin rus, m-am gândit evident la acele icoane din îndepărtata mea copilărie.

Eu percep locul atât geografic, cât, mai ales, cultural. Un loc frumos, cel mai frumos este pentru mine locul în care pitorescul dealurilor și râurilor este potențat de literatură, de poezie. Este cea mai convingătoare explicație a faptului că pentru mine Salva este cel mai frumos loc în care am fost: locul unde auzeam vorbindu-se ca de glorii locale, de oameni, nu neapărat școliți sau cărturari, ci oameni simpli, de țărani. Știam că pe aici și-au purtat pașii Ion Pop Reteganul, neîntrecutul povestaș de „povești ardelenești“, Liviu Rebreanu cu romanul său Ion ce înfățișează personaje cu tragic destin, și mai ales Coșbuc – care se școlise o vreme chiar în Salva, și despre care îmi vorbea și bunicul că l-ar fi cunoscut numai din vedere, dar tot era ceva. Salva de atunci, din anii 50-60 ai veacului trecut, era „coșbuciană“. Avea dreptate Ioan Alexandru, el însuși un admirator al poetului năsăudean, că pe Coșbuc îl știm înainte de a-l învăța la școală. Sălăuța era o apă curată, nepoluată; de aceea versurile „Cu cofița pe-ndelete/ Vin neveste de la râu“ erau aspecte pe care le trăiam aievea. Așa cum, lângă podurile apropiate de peste Someș sau unde Sălăuța se vărsa în Someș, se țineau hore, iar în minte la vederea acestora și răsăreau versurile „Ce fete dragi, dar ce comori/ Pe rochii lungi, țesute-n flori/ Iar hainele de pe feciori/ Sclipeau de-argint“. Frumusețea locului era potențată de frumusețea cântecelor pe care le interpretau tinerele, pe-atunci, Maria Butaciu, Maria Peter și Valeria Peter Predescu, cântărețe cu rădăcini sălăuane.

Când ne apuca, după o mai lungă drumeție, înserarea în păduri din preajma satului, peisajul ne șoptea versurile: „Zările de farmec pline/ Strălucesc în luminiș/ Și din codri noaptea vine pe furiș“.

Mai târziu mi-am dat seama că imaginea, despre satul de atunci era una idilică – era numai icoană. Dar icoana aceasta a satului începea să fie întunecată; se auzea de colectivizare, de întovărășiri, de cote și tot ca în literatură răsărea din mijlocul poporului un haiduc luptător pentru dreptate și răzbunător pentru nedreptățile suferite. Cu imaginația populară și apoi cu imaginația mea, imaginea acestui „haiduc“ (am reținut și numele Grigore Boșotă) căpăta dimensiuni legendare.

Dar imaginile acestea întunecate nu puteau stărui multă vreme în sufletul unui copil, pentru care scăldatul în Sălăuța, drumeția pe jos sau cu bicicleta la Hordou (nu e potrivită în cazul acestor localități înlocuirea toponimică cu numele scriitorilor. Hordou se cuvine să rămână tot Hordou, nu Coșbuc, la fel Ipotești, nu Eminescu, la fel Humulești, nu Ion Creangă) sau alte plăceri oferite de acest loc, care în amintirea mea rămâne cel mai frumos.

 

Liviu CAPȘA

Un loc al Omului

Locul despre care vreau să scriu nu este un peisaj cu o natură mirifică, fremătând sub un răsărit și apus de soare tutelare, nici un oraș ce cucerește prin piețe largi, monumente și clădiri semețe. Nu este niciun țărm de mare, în care bat neostoite valuri, cu misterioasa lor putere regeneratoare, și nici măcar un vârf de munte, care, cu neclintita sa dăruire, îți așază cerul pe umeri. Nimic din toate acestea, deși toate au însemnele unor locuri minunate..

Locul meu de neuitat este un muzeu, dar nu unul care adăpostește opere ce „deconspiră“ geniul creator al marilor artiști ai lumii, acele lucrări în fața cărora înmărmurești și de lângă care nu te dai dus, deși altele și altele își așteaptă rândul spre uimită contemplare. „Cosmocaixa“ se numește muzeul despre care sunt aceste rânduri , și se află în nu mai puțin fascinanta și solara Barcelona, oraș ce ar putea constitui, el însuși, subiect pentru această anchetă. Pentru acest muzeu am lăsat deoparte și La Ribera (faleza), și La Barceloneta ( Mica Barcelonă, cu plaja sa superbă), precum și Las Golondrinas (ambarcațiunile-lebede), așa cum nu o să amintesc nici despre La Rambla, celebrul bulevard pietonal, cu Boqueria (piața) sa multicoloră, nici despre Barri Gotic, cel mai vechi cartier al orașului, în care stilurile arhitecturale gotic, romanic și renascentist, îți „îmblânzesc“ privirea după șocul modernismelor lui Gaudi. Voi trece cu vederea chiar și strania Sagrada Familia, cu istoria sa trudnică, nici acum sfârșită, vizând o „perfecțiune utopică“, sau Museu del Futbol Club Barcelona, al acestei echipe de fotbal-instituție a Cataluniei.

În „traducere“ liberă, Cosmocaixa înseamnă muzeul de științe ale naturii, dar pe mine m-a impresionat, în primul rând, dimensiunea sa umană, adică urmele și lucrările omului, din cele mai îndepărtate timpuri, cum se spune, și până în zilele noastre. Un muzeu care nu are orgoliul dialogului cu marile creații ale omenirii sau cu fantasmele istoriei, el se mulțumește doar să umanizeze trecerea timpului și să o prezinte pe măsura înțelegerii fiecăruia.

Ineditul său constă în mai multe „componente“ alcătuitoare, care, fără nicio îndoială, îl singularizează printre celelalte muzee ale lumii. Dispus pe mai multe etaje, îmbină spațiile închise cu cele în aer liber, în funcție de secțiunile etalate, de la geologia globului, prin Zidul Geologic, și prima prezență umană din epoca primitivă, la Planetariul Balon, cu astronomia sa pentru copii, de la Piața Științei, în care vizitatorii participă nemijlocit la experimente științifice mai mult sau mai puțin complicate, la pădurea amazoniană, sau Pădurea Inundată, prima expunere de acest gen într-un muzeu, în care vegetația luxuriantă, clima și ploaia caldă specifice zonei, precum și animalele, din care nu lipsește straniul pește-șarpe arapaima, dau viață acestui straniu biotop.

Dispunerea „în scară“, pe verticală, a exponatelor conferă spațiului o consistență studiată. Nimic nu este obositor, vizitatorul și spațiul se află într-o relație comodă și încurajatoare.

Toată această polivalență cuceritoare, pe care am expus-o rezumativ, dau locului o încărcătură extraordinară, de istorie, știință și artă, cu o impresionantă forță germinativă pentru imaginația vizitatorilor. Totodată, nu poți să nu remarci abilitatea cu care ești „introdus în cadru“, plăcerea jocului și a contemplației alternând într-o fluență firească. O atitudine flexibilă, între etaje, pereți și spații în aer liber, care privilegiază diversitatea, risipind monotonia muzeelor clasice.

Din aceste motive, eu am văzut în Cosmocaixa un loc situat în relație diacronică cu istoria omului, un act revelator pentru mersul naturii și al umanității, interesant-îmbogățitor, dar și frumos prin semnificația sa multiplă.

 

Gabriel COȘOVEANU

Câștigă bătălia, din nou, Napoleon

Întrebarea, pe cât de cordială, pe atât de generoasă, declanșează o mulțime de coliziuni frontale între sertarele intime cu ierarhii valorice și sufletești. Clasamentele legate de un locus amoenus s-au tot schimbat cu vârsta, cu lecturile, cu, normal, călătoriile, destul de multe, pentru mine, extrem de puține și instructive în raport cu marii exploratori, curajoși cu adevărat, „imprudenți“, gata de sacrificiu. Mai întâi, ca, probabil, mulți copii, după frecventarea cărților cu impunători călători (sau cu aventurieri fără voie, ca în Jules Verne), am ales locuri care-ți „taie răsuflarea“ la simpla vedere a imaginii: Machu Picchu, Insula Paștelui, Cascadele Niagara sau Angel, peisajele având la orizont The Rocky Mountains, spăimosul Everest etc.

Apoi, m-a atras natura atinsă de factorul antropic: grădini de palate (cu Versailles și Luxembourg în frunte), parcuri cu heleștee (desigur, de tip Kensington), rezervații naturale bine protejate, de fapt responsabil păzite, gen Yellowstone.

Mai târziu, și mă apropii de respectarea concreteței întrebării, care nu implică proiecții, ci un clar perfect compus, am văzut lucrurile preponderent prin sensibilitatea mea de citadin. Nu e niciun merit în asta, să fii nevoit să apelezi la modele livrești atunci când aveam, pe vremuri, ca temă pentru română, „cum mi-am petrecut vacanța de vară la țară“. E o explicație de o tristețe pe care nu insist: s-au ocupat de asta, să „nu ai țară“, adică de confiscări, deportări și decimări de familii, comuniștii, cărora le păstrez o vie amintire. Se înțelege, în parte, de ce opțiunile mele, indiferent de subiect, vor merge spre Occident.

Prin urmare, după o dispută acerbă pe terenul amintirilor pline de detalii, pentru a nu răspunde cu pluralul, cum m-ar îndemna pachetele de senzații acumulate, indic drept supremă experiență estetică Parisul. Oricum, dacă ar fi fost vorba de trei alegeri, să spunem, adăugam Londra și New Yorkul. Prin urmare, musai ca locul „ales“ să fie metropolă, plină de istorie, muzee, biblioteci, librării, și, cum știu bine cei care au văzut orașele antemenționate, printre „condiționările“ personale figurează și o cantitate mare de verde. Bulevarde, străzi ori alei pitorești (mai anevoios, acestea, de parcurs, căci pline de turiști deversând de decibeli), flancate de copaci, parcuri mari în fiecare cartier, în fine, să fie și înlesnirile civilizației, toate, de la transportul riguros la dotarea și eficacitatea școlilor și spitalelor, dar și perspectiva vieții netrepidante. Am găsit, fără efort detectivistic, oaze de liniște în Manhattan, și nu numai în Central Park, cum nu am depistat în „Arcadia“ natală, aceea exaltată, și ieri, și azi, din păcate, de naționaliști pentru frumusețe (reală!), cu criza de amnezie aferentă, de asemenea atemporală, legată de sincopa logică dintre locul ofertant turistic și modalitatea decentă de a ajunge acolo. Dar boxele care emană manele ajung.

Poate aș fi înclinat spre Londra, ca anglofil din junețe, dar atracțiile ei nu sunt chiar „grupate“. Prin Paris, în schimb, poți flana, cât reziști până la stadiul formării bășicilor, din frumusețe în frumusețe. Plus deschiderile „piețelor“ și ale rutelor principale. Nu mă refer doar, să zicem, la Place de la Concorde, sau, respectiv, la Champs-Élysées, ci și la un grund istoric, legat de o geometrizare și o eficiență cu origine în gândirea strategică.

De aici și admirația dintotdeauna pentru Napoleon (aici e „de vină“ și André Castelot, cu monografia sa despre împărat, tradusă, la noi, în anii când diverși adolescenți s-au putut înflăcăra în fața forței civilizatoare a unui singur om). Știm ce păcate prea-omenești a avut corsicanul, însă eu am reținut ce lecturi bine asimilate avea din clasici, cum aprecia lecțiile generalilor romani, că a scris el însuși literatură (mai mult în secret, în vreme ce alți conducători de mari teritorii scriu ordine de exterminare a unor populații) și că mândria lui cea mare era să fie printre oamenii de știință și să discute, à bâtons rompus, cu elita intelectuală a capitalei sale. L-am crezut, și, de aceea – Parisul.

 

Petre CRĂCIUN

Țara de dincolo de Curcubeu

Cel mai frumos loc din lume pe care l-am văzut a fost Țara de dincolo de Curcubeu. Am vizitat-o de mult de tot, când vrăjitoarele ieșiseră la pensie pe caz de boală, iar zmeii cei aprigi nu-și mai găseau locul în distribuțiile postmoderne. Am ajuns acolo mergând pe Drumul Curcubeului și țin minte că am oprit calul pentru a mă juca cu stelele care îmi atingeau picioarele. Tare mult mi-a plăcut drumul, mai ales că acesta lega Țara de Aici de Țara de Acolo printr-un „simplu“ covor compus din nori, flori albastre și cuvinte rostite pentru prima data. Niciodată nu a existat un drum mai rezistent, dovadă că nu s-a năruit nici atunci când au dat năvală cohortele care fugeau de fisc, de neveste sau de propria conștiință.

Când am ajuns în Țara de dincolo de Curcubeu era luni, pe la prânz. Păsările dormeau, iar florile își testau culorile pe pânzele unor pictori îngăduitori. Se auzea pretutindeni o muzică sacră, cântată de o fetiță care tocmai evadase dintr-un trandafir regal.

– Începe călătoria în numele iubirii, cânta fetița, iar păsările se trezeau și ele, inspirate mai mult de muzică decât de cuvinte.

M-am trezit singur, pentru că bunul meu cal m-a trădat, fugind să pască de pe pășunea unde creștea o iarbă-substitut pentru jăraticul din basme.

Cerul a luat culoarea unor păsări albastre, care fugeau spre curtea regală, pentru a prinde masa de prânz. Apoi mi-am dat seama că albastrul din aripile lor se scursese peste case, peste pământ, peste tot. Toată țara devenise albastră și odată cu ea și sângele nostru căpătase o noblețe regală.

– Sunt în ziua mea liberă și nu am să te mușc, îmi spune un câine (tot albastru), care se uita la mine cu regret. Te așteaptă Măria Sa la palat. Vezi să nu întârzii, nu-i place asta!

Am plecat spre palat, deși nu știam unde se află. Din toate curțile ieșeau oameni care doreau să îmi vândă povești albastre. O femeie mai în vârstă m-a convins și am cumpărat una a cărei narațiune mi-a plăcut mai mult. Când am ajuns la palat, povestea s-a dat de trei ori peste cap și a devenit o prințesă frumoasă, dar puțin tristă.

– Tată, l-am adus în fața ta pe acest pământean rătăcit.

Iar împăratul cu mantie de culoarea cerului mi-a pus mâna pe față și mi-a deschis ochii pentru prima dată. Albastrul a explodat într-o mulțime de culori, florile și-au ițit spre mine petalele, păsările au început să zboare jos de tot, printre pisicile pestrițe, iar fluturii să bată cu aripile gândurile cele mai ascunse. Am simțit că toate ceasurile bat ora exactă și că țara aceea era cel mai frumos loc. Apoi, păsările au început să zboare sus, tot mai sus, până aproape de Călcâiul Domnului.

Totul era atât de frumos, încât m-am grăbit să cer viză de ședere în acest Regat al Poveștilor.

Cel de la ghișeu m-a privit insistent și mi-a spus:

– Pentru viză, vă trebuie trei cărți și câte două recenzii în reviste agreate de Consiliul de validare din Țara de dincolo de Curcubeu.

Le aveam, așa că am rămas acolo. Nu mă așteptați!

 

Ion CRISTOFOR

Alte locuri, alte călătorii

Deși nu am văzut atât de multe orașe, câte enumeră Mircea Cărtărescu în splendidul său poem intitulat Occidentul („am văzut New-Yorkul și Parisul, San-Francisco și Frankfurt / am fost unde n-am visat să merg vreodată“), deși nu „am mestecat bomboane cu scorțișoară în prima mea dimineață în Washington / cu aparatul foto de gât, în frigul pieței Dupont“, am văzut și eu suficient de multe orașe din lumea asta mare, pentru ca să regret că nu am scris impresii de călătorie, eventual poeme foind de detalii sau veritabile jurnale de călătorie. Mă mulțumesc, din când în când, să caut prin albumele cu fotografii pe care le mai am, constatând cu o anume tristețe că tânărul călător din fața unei catedrale sau a unei statui nu prea mai seamănă cu mine, cel de acum. Și de fiecare dată îmi aduc aminte de splendidele orașe, de peisajele care îți tăiau răsuflarea cu frumusețea lor. Și totuși, locul cel mai emoționant în care am fost nu e nici Ierusalimul sau Parisul, nici Madridul, Nisa, Barcelona, Avignon, Montrealul sau Tel Avivul, orașe pline de frumuseți, de splendoare și de civilizație. Indiscutabil, toate au lăsat în inima mea dâre luminoase de încântare. Sunt recunoscător proniei care a îngăduit ca, de-a lungul vieții, să văd atâtea peisaje, munți, lacuri, mărețe fluvii, păduri și orașe fermecătoare, să întâlnesc atâția oameni frumoși, dintre care unii mi-au devenit prieteni pe vecie.

Poate că un om care poartă numele sfântului ce este patronul automobiliștilor și al călătorilor ar fi dorit să vadă mai multe. Dar eu, care nu sunt „călător de profesie“, sunt încântat că am putut descoperi, cu toată sărăcia vremurilor, atâtea locuri frumoase. Dar cel mai mulțumit sunt că Domnul, „în marea lui bunătate“, ca să-l citez pe Ion Mureșan, a făcut să mă nasc într-un loc ce e pentru mine un soi de paradis terestru. Poate e o afirmație greu de acceptat pentru cei care știu că, în anii copilăriei, Geaca, comuna mea natală, era un sat scufundat în noroaie. Copil fiind, mi-am pierdut un papuc la câteva sute de metri de școală și m-am întors acasă desculț la un picior. A fost ziua în care tata mi-a confecționat o splendidă pereche de catalige, cu care să răzbat vitezește, prin noroaiele drumului. Vara, aceleași drumuri erau pline de praf, o pulbere caldă, atât de plăcută tălpilor copilului desculț care eram. Și care, cu inocența specifică vârstei, nu înțelegea deloc de ce tatăl său îi aștepta zilnic pe americani. La fiecare bătaie în ușă, speram că, în sfârșit, au venit americanii. Dar mereu se dovedea că cei ce băteau brutal la ușă nu-s americanii, ci doar figuri ale unor siniștri activiști („de la Raion“) care ne forțau să intrăm în colhoz. Altă dată era perceptorul care amenința cu sechestrarea bunurilor din casă dacă nu achitam pe loc impozitele și cotele pentru stat. Alteori, în lumina ușii întredeschise, se zărea umbra unui om sărac ce venea să ceară pomană de la alți oameni săraci. Nu am dus-o deloc pe roze, dar satul acesta – care lupta, în vremea copilăriei mele, cu sărăcia, cu malaria, cu mesagerii siniștri ai comunismului, s-a fixat pe retina memoriei ca un veritabil paradis pierdut. „Cel mai frumos loc în care am fost“ este satul în care dorm toți ai mei, locul în care mi-am petrecut copilăria, singurul loc în care m-am simțit acasă și unde, într-o zi, mă voi întoarce și eu definitiv, printre corcodușii și prunii înfloriți ai cimitirului din deal. Dar până atunci visăm la alte călătorii, la alte locuri în care ne iluzionăm că am putea fi fericiți. Deși cred că primul pas spre fericire începe, cu adevărat, doar din pragul casei părintești.

 

Gellu DORIAN

Acolo unde sufletul vibrează cu adevărat

Greu de spus. Depinde ce înseamnă cel mai frumos loc. Fiecare are o preferinţă anume, ce ţine fie de un vis împlinit (de a ajunge undeva, într-o zonă a lumii), fie de a găsi în acel loc liniştea sufletească, totală, cea la care tinzi să ajungi, fugind dintr-o lume din ce în ce mai urîtă. Însă cel mai frumos loc în care aş fi vrut să ajung este cel din sufletul prietenilor. Nimic nu este mai liniştitor decît acest reper al frumuseţii fără margini. Dostoievski cînd a spus că „frumseţea va cuceri lumea“ s-a gîndit la acest lucru, nici într-un caz la frumuseţea unei femei, ori la frumuseţea unui peisaj din natură, unui loc în care să stea şi să admire ceva palpabil. Aşa cum cineva fiind întrebat, cînd a fost descoperit că stătea nemişcat de ceva vreme în faţa unui peisaj de munte, la ce se uită, acesta a răspuns că se uită la Dumnezeu, că stă de vorbă cu Dumnezeu. Acolo, în acel loc, unde-l poţi privi pe Dumnezeu în toată splendoarea lui, în afara ta sau în tine, acolo este cel mai frumos loc în care trebuie să ajungi. Am ajuns şi încă mai ajung în acel loc, din sufletul prietenilor, cînd mă întîlnesc cu prietenii din grupul din care fac parte şi cu care mă văd periodic de treizeci de ani. Ne întîlnim în locurile frumoase ale munţilor, fie la Durău, în Munţii Neamţului, fie în Munţii Bucovinei, acolo unde sufletele noastre rezonează la unison. Atunci, în acele perioade de cîteva zile, trăiesc momentele de maximă împlinire sufletească, aşa cum trăiam atunci cînd, plecat mult timp de acasă, departe, la şcoli, şi mă întorceam, fie iarna, primăvara, vara în vacanţe, la vederea acelor locuri ale copilăriei de departe atît de frumoase precum cele prin care am fost, sufletul meu vibra, se împlinea de ceea ce definea cu adevărat frumuseţea. Apoi, cu timpul, descoperind alte locuri, alte perspective de viaţă, am căutat să-mi aflu acel loc, altul decît cel al copilăriei mele, în care să pot trăi la aceeaşi vibraţie clipele de împlinire sufletească.

Am fost mai peste tot în România, de la şesul şi dealurile în preajma cărora am trăit, la munţii noştri atît de frumoşi, la mare, în deltă – peste tot aflînd cîte un loc pe care l-am decretat imediat ca fiind cel mai frumos. Nu aş putea alege unul acum. Să fi fost acel loc în Munţii Rarău, pe acolo pe unde rătăcesc umbrele călugărilor veşnici, unde încă mai ard flăcările Rugului Aprins şi se simte respiraţia lui Daniel Sandu Tudor? Să fi fost Munţii Neamţului, acolo sub Ceahlău, în curtea cabanei în care ne adunam toţi prietenii şi nu ştiam ce e aia mîndrie, vanitate, ce e orgoliu, ce sunt visele de mărire şi de parvenire? Poate chiar locul de sus, de pe Toaca, după ce urcam 936 de trepte de lemn, scîlciate, şi priveam din „sălbatica spledoare“ spinările munţilor sprijinind cerul, norii cei bucălaţi, îndepărtările? Poate! Poate că acolo să fi fost cel mai frumos loc în care am fost, dacă nu acolo s-ar fi consumat cîteva stări nervoase, care au urîţit unele suflete! Poate Maramureşul, un paradox al frumuseţii şi încordării sufletului. Ori Păltinişul, în Vila 13, acolo unde C. Noica a încercat să schimbe lumea cu cîţiva învăţăcei, care s-au rătăcit apoi pe căile cîştigului? Dar n-a reuşit. Nici acolo. Poate la Borca, pe Valea Sabasei, acolo unde a trăit Aurel Dumitraşcu, în raiul suferinţelor sale, acolo pe unde am colindat Munţii Sabasei dimpreună cu Radu Florescu. În Deltă. Poate. Da, dacă nu aş fi ştiut că sub apele acelea tulburi s-au pierdut vieţile nevinovate ale unor oameni care au văzut frumuseţea murind în ochii lor chinuiţi. Braşovul! Da, acolo cred că am văzut fiinţînd cel mai frumos loc din România, dacă n-ar fi existat un altul, cel privit de la etajul douăzeci al unui hotel din Slănic Moldova, locul cu cel mai curat aer din România. Dar şi acolo părea că tristeţea nu-mi putea fi alungată din suflet de frumuseţea naturii. Borsec – un dezatru, o bătaie de joc. Sovata! Da, Sovata ar fi trebuit păstrată ca loc de destinaţie şi odihnă pentru scriitori, în acea vilă în care s-au depănat multe poveşti scriitoriceşti. Aşa cum şi la Valea Vinului, în Munţii Rodnei, unde scriitorii se întîlneau vara ca în rai, în raiul de pe pămînt.

Clar, nu pot alege un loc anume. Aşa cum nu pot alege între Parcul Fordham din New York, cu arbori imenşi de magnolii, peste 300 de specii, ori insula Symi din Grecia, cu cele mai ciudate şi frumoase locuinţe cocoţate pe stînci. Poate parcul terasat din Sanssouci, pe unde s-a plimbat Eminescu cu frumoasa Mily. Poate grădinile şi palatul de la Peterhoff, dacă de acolo nu ar fi pornit toate relele care au dat peste noi şi ne ameninţă şi acum. Nu, sigur, nu!

Mă întorc de orinde aş merge, unde pot fi cele mai frumoase locuri din lume, tot acolo unde sufletul meu vibrează ca în copilărie, cînd mă întorceam din frumuseţile nesfîrşite şi semeţe ale munţilor în blîndele şesuri şi dealuri pline de flori ale Coşulii, acolo unde acum trăiesc finalurile de săptămînă în cel mai frumos loc din lume. Acolo! Da, poate că numai acolo!

 

Ovidiu DUNĂREANU

Muntele Fericirii

Prima călătorie mai importantă am făcut-o la treisprezece ani. A fost o excursie pentru elevi, de trei săptămâni, în circuit cu trenul și cu dese opriri pe Valea Prahovei, la Predeal, apoi la Brașov și Sibiu. Era recompensa părinților mei pentru că luasem examenul de admitere la liceu.

La întoarcere, pe Valea Oltului, în marginea orășelului forestier Brezoi, ne-am oprit o zi și o noapte într-o tabără improvizată în corturi sub coasta muntelui. Până aici, excursia pentru mine decursese normal. O ușoară oboseală după atâta drum începuse să se instaleze în fiecare. Încântați de ceea ce se petrecea cu noi, nu o luam în seamă. Firească mi s-a părut chiar și fapta mea de „vitejie“ de a trece Oltul înot, printr-un loc despre care muntenii povesteau întâmplări tragice, spre stupoarea celorlalți și îngrijorarea paralizantă a profesorilor care ne conduceau. Eram însă ocrotit de privirea scormonitoare, adumbrită de „gene lungi, nepământene“, a bunei mele colege Mia și-mi era de ajuns. Doar nu traversasem eu de atâtea și atâtea ori Dunărea înot! Și unde?! Între Dervent – Păcuiul lui Soare și Balta Țării, porțiune în care luciul apei are aproape un kilometru lățime și este răsucit ca o vârtelniță nebună de anafoarele de la Cetate. Ei, cum se putea să mă las impresionat, cu una, cu două, de firicelul acela modest de apă, care nici măcar pe sfertul-sfertului fluviului meu nu era?! Nefiresc mi s-a părut în schimb Lotrul. Cel mai frumos râu văzut de mine vreodată. Cobora ca o nălucă dintr-un vis albastru, purtând dinspre obârșiile lui, asemenea unor măiastre vietăți acvatice, mii și mii de pietre multicolore, cât pumnul, șlefuite după legile unei estetici numai de el știută.

Spre seară m-am rupt de toți ceilalți și, fără să fiu observat, ducând cu mine una dintre acele pietre fosforescente, am urcat într-un suflet, pieptiș, pe culmea din vecinătatea taberei. Mă împinsese acolo sus o pornire greu de explicat, motivată poate de dorința de a ascunde într-un loc tainic acel „talisman“ care, credeam eu atunci ca orice adolescent, avea să-mi poarte cu puterea lui magică noroc. Dar mă mai suisem și pentru a face în intimitatea unei singurătăți și prospețimi amețitoare un legământ tainic cu mine însumi (nici acum nu știu de unde îmi venise acea idee!): de a lupta și învinge obstacolele vieții și de a mă reîntoarce triumfător peste ani, când aveam să fiu matur și cu visurile împlinite, pe vârful muntelui, fiindcă prea mult îmi plăcuse locul, prea mult mă tulburaseră cutezanța și vraja lui.

Libertatea absolută, apropierea cerului, brazii scânteind, măreția amurgului îmi dădeau senzația că trecusem pe un tărâm fermecat unde orice dorință, orice gând puteau fi îndeplinite. Pradă clipelor de extaz, deșteptate în adâncul ființei mele, nici nu am băgat de seamă când s-a făcut întuneric. Un întuneric umed, vâscos, greu. Nimic nu se mai putea distinge prin el. În imensitatea răvășită de neliniște, rămă ­sesem, pe nepregătite, doar eu și Muntele! Ceva de sălbăticiune tânără, lipsită de apărare, s-a zbătut crunt în mine și am început să retrăiesc puternic aceeași stare de teamă și de pândă, ca atunci când mă prindea noaptea sub malurile Dunării în josul Ostrovului. Auzeam în schimb aproape de tot o răsuflare amplă, profundă. Pe dată mi-am recăpătat stăpânirea de sine. Muntele! Muntele, ca și Fluviul meu, era viu și se pregătea să-mi vorbească!

Și-n seara aceea de început de vară și de sfârșit de copilărie, pe creasta lui pierdută în cer, răzbit de fiorul veșniciei, trăiam sentimentul fără seamăn că descoperisem Muntele Fericirii din poveste.

 

Mihai FIRICĂ

Oriunde, dar să fiu cu ai mei

Mi-am dorit să călătoresc mai mult decât am făcut-o până acum. Cu toate acestea, în țară sau în străinătate, am văzut zeci de locuri care mi-au mers direct la inimă. Însă tot s-au adunat aproape 20 de țări europene. Uneori, ca într-un joc, mă ispiteam cu gândul că, dacă ar fi să aleg un loc în care să mă stabilesc, aș alege o mare capitală europeană. Visez să mă pierd într-o metropolă, într-un loc din acelea în care anonimatul să fie protector precum o pelerină de ploaie. Nu într-un mic sătuc de pe Valea Loarei ori în vreun palat din Bavaria, așa cum tot auzeam în jurul meu de la diverși prieteni, ci într-un stup cu milioane de locuitori. Nu îmi este ușor să aleg. Sunt tentat să așez Salzburg deasupra marilor capitale europene vizitate, splendidul oraș austriac depășind farmecul grădinilor și atracțiile muzeale pariziene sau londoneze. Cochetul burg austriac te face să vibrezi aidoma muzicii lui Mozart, să cauți cu privirea un trecător care să te convingă că sunetele sunt aievea, nu doar în mintea ta. Nici nu caut explicația de ce Salzburg a rămas în sufletul meu mai mult decât măreția copleșitoare a piramidelor, a Luxorului sau a misterioasei Văi a Regilor. Sau de ce nu Cracovia, cu piața sa de chihlimbar, Castelul Wawel, cartierul evreiesc sau figura Papei Ioan Paul al II-lea care apărea în orice loc al orașului, impregnat pe ziduri, desenat pe tricouri, pus în vitrine sau în spații comemorative închinate lui. Am fost tentat să mă opresc la Cracovia drept răspuns la anchetă. Aleg Salzburg și nu Luxemburg, Viena, München sau Bruxelles. Probabil din simplul motiv că aici mi-am dorit cu ardoare să revin. Depășind provocarea, îmi dau seama că în multe locuri m-am simțit bine pentru că am fost alături de familie. Fie peisaje spectaculoase, muzee, catedrale, piețe, parcuri de distracții sau grădini, nimic din toate acestea nu le-aș fi îndrăgit dacă le parcurgeam singur. Așadar, nu un singur loc, ci o stare de bine. Oriunde, dar să fiu cu ai mei.

 

Horia GÂRBEA

Cel mai frumos loc din lume?

Am fost în multe locuri frumoase și foarte frumoase. În unele am stat poate prea puțin ca să le observ întreaga frumusețe. Uneori, frumusețea aparține naturii și am fost în două locuri considerate minuni ale lumii, ca priveliști din natură: Golful Ha Long, în Vietnam și Munții Yang Dang din China. Le alătur Lacul de Vest, tot din China. Alteori frumoase sînt ansamblurile realizate de om, care vin cu încărcătură istorică și culturală. Astfel m-au uimit și bucurat Veneția, Bergamo (Cittá Alta), Centrul Pragăi și al Romei, Alhambra, ca și unele uimitoare construcții sau ansambluri: San Pietro, Piața San Marco, Domul din Florența, grădinile Baha’i din Haifa, Ansamblul Getty din Los Angeles, centrul vechi, cu ziduri de incintă intacte, al orașului Xi’An și, în vecinătate, armata de teracotă. Aș putea enumera și alte locuri frumoase, impresionante, mai mici sau mai mari, uneori extinse la un oraș întreg. Dificultatea e să-l aleg pe cel mai frumos. Oricum, nu aș alege un oraș, pentru că el cuprinde și părți lipsite de frumusețe. N-aș putea numi cu superlativul acesta Paris sau Roma, nici chiar Veneția, ba nici Pompei. Nu aș alege nici un monument, oricît de emoționant, precum Catedrala din Toledo sau Domul din Milano, Schönbrunn, Castelul Bran etc. Fiecare din ele este oarecum unul dintr-o serie de edificii similare. De aceea voi alege Tam Çoc, un parc natural din Vietnam, care fără să aibă celebritatea golfului Ha Long sau a munților Yang Dang, este după mine mai frumos, mai insolit, superb și pentru că e mai retras, în provincia Ninh Binh. Stînci imense în formă de ogivă se ridică dintr-o cîmpie joasă, inundată. Călătorul trebuie să se deplaseze cu bărci mici, de una sau două persoane, pe canale șerpuitoare, printre stînci sau chiar pe sub ele, traversînd grote joase. Vîslești ghemuit sau culcat pe spate. Bogăția și diversitatea floriei tropicale sînt copleșitoare. Mirosul florilor și ierburilor e inegalabil. Iar cuvintele nu pot descrie totul. Călătoria în zona accesibilă durează cu totul doar 3-4 ore, dar e de neuitat. Acesta e locul cel mai frumos unde am fost vreodată.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Luminile Italiei

Am fost în destule locuri frumoase din Europa și îmi este greu să numesc unul singur. Aș putea alege, totuși, o singură țară: Italia. Dacă aș crede în reîncarnare, aș socoti că am trăit cândva acolo, datorită sentimentului de „acasă“.

În Italia iubesc ruinele încăpățânate, în care doarme istoria antică, palatele vechi, patinate de vreme, care te lasă, ca niște bătrâne aristocrate, să le ghicești măreția de altădată, casele decrepite, încă impunătoare, cu tot aerul lor mucegăit, în fine, imensul patrimoniu arhitectural și artistic, ascuns în legiunile de muzee de pretutindeni. Îmi plac bulevardele largi, imperiale, dar și străzile pietruite și înguste, labirinturile venețiene misterioase, terasele minuscule și intime, cu doi-trei convivi, piețele maiestuoase, pline de arome și de glasuri zglobii, sau, dimpotrivă, piațetele dosite și tăcute, în care timpul se expandează ca un balon. Mă liniștesc dealurile unduitoare și înverzite ale Toscanei, mă înviorează căsuțele colorate ca-n basme de pe coasta amalfitană, mă melancolizează plutirea languroasă pe canalele din Veneția și imaginea lui Gustav von Aschenbach, muribund, pe plaja din Lido. Tot pe o plajă, îl descopăr pe Marcello Mastroianni în La Dolce Vita, stând în genunchi și vorbind mai mult prin semne cu o fetiță zâmbitoare. Mă pomenesc, la orele prânzului, într-un Torino pustiu, cu umbrele și angoasele din pânzele lui De Chirico. E primul oraș occidental în care, în centrul istoric, simt efluvii puternice de parfum în atmosferă. Mă plimb nu numai prin Roma de azi, alungită parcă sub soarele dogoritor, ci și prin Roma lui Fellini și a lui Sorrentino, mă înfiorează țipetele sfâșietoare ale pescărușilor în noapte, privesc carele triumfale cu prăzi de război și mă zăpăcesc strigătele din Colosseum, ca și cum mă aflu într-un vârtej de praf și de sânge. În Florența mă întâlnesc în fața Signoriei cu Lorenzo de Medici, iar în Grădinile Boboli mă îmbăt cu splendoarea naturii. Cu un click al imaginației, îi teleportez aici pe Dante și pe Beatrice, gândindu-mă că așa ar trebui să arate Paradisul. Apoi contemplu domul din depărtare și mi se pare că-l zăresc în vârful cupolei pe Brunelleschi. Urc spirala ca un osândit, fluxul de turiști din spate mă constrânge să nu mă opresc, când tavanul se curbează, mă cocoșez și tremur de teamă, dar priveliștea de sus îți taie respirația. O suprapun altor vederi de la înălțime, din San Pietro sau din Mole Antonelliana. Mă întorc în atelierul lui Michelangelo, care sculptează concentrat, cu tâmplele asudate și cu barba ca o vată de zahăr, torsul musculos al lui David. În stradă, îl aud pe Savonarola blestemând și afurisind, cu chipul schimonosit. La Milano, văd aievea Cina cea de taină, cu ochii lui Leonardo. Mă pierd printre studenți, în Piazza Maggiore din Bologna. La Pompei, urlu de groază privind lava Vezuviului. Rufele întinse la uscat pe fațadele clădirilor din Napoli și zarva citadină mă proiectează în Balcani. În Italia, trăiesc, deopotrivă, în prezent și în trecut, în istorie și în mit, în realitate și în ficțiune. O carte îmbrățișează o altă carte, o secvență trece pe o peliculă, și pelicula se varsă discret în alt film, iar filmul se continuă în cinematograful interior, cu alte povești și închipuiri, și tot așa, la nesfârșit.

Poate cel mai mult ador în Italia lumina, cu toate metamorfozele ei. O lumină blândă, care dezmiardă lucrurile și oamenii, îi purifică și îi aduce într-o stare de transparență lichidă. O lumină amețitoare, narcotizantă, care fierbe sângele și întărâtă spiritele, creând o agitație violentă. O lumină putredă, crepusculară, care înnămolește cugetele, precum un opiaceu, umplându-le de torpoare. O lumină sprințară, aurorală, care întinerește firea, trezind setea de viață și de vin. O lumină arzătoare, grea ca mierea, care șterge contururile și aruncă un văl auriu peste lume, muzeificând-o. Împletesc toate luminile Italiei într-un leagăn de vis, la un țărm de mare, ca un ponte vecchio între amintire și jind.

 

Dan GULEA

Uteral

Conștiința omului modern a căutat întotdeauna locuri de evaziune, de la exotismul lui Voltaire la rescrierile concentraționare inaugurate de Orwell (cum poți fugi din lumea lui Big Brother?), cu parabola lui Iona în varianta cunoscută a lui Marin Sorescu, autohtonizare a lui O mie nouă sute optzeci și patru (a se citi: șaizeci și opt, cu flower-power, cu Sorbona în luna mai, când De Gaule vizita fabricile lui Ceaușescu, cu revoluția de catifea, din august): ele spun mereu același lucru, povestea insului prins între două lumi, între două sau mai multe existențe, virtualități – oricum le-am defini, din fața cărora dorește să se retragă, pe care vrea să le depășească. Aici pot fi identificate alte și alte siluete: Vineri al lui Tournier și paradoxalu-i sălaș în care se retrage, în adâncurile pământului, într-un mod neinfernal, noneroic, a-orfic (dacă ar fi să inventăm un cuvânt), „ochii mari, bătând închiși“ ai fetei de împărat – și exemplele pot continua, în funcție de credințe, de confesiuni. Din punctul de vedere al criticii literare, cea mai bună formulare o are Mircea Anghelescu, a felului în care își definea profesiunea, începând din anii 1980: „a înțelege opera unui scriitor […] presupune putința noastră de a o plasa din nou, fie și numai pentru o clipă, în apele amniotice [s.m., D.G.] din care acesta s-a născut; simplul contact cu textul nu este suficient“. Și nu doar în sensul unei coborâri în timp, al unei refaceri de epocă sau de așteptări, ci și în sens sincronic, al unei definiții a actualității, unde opera se naște, având nevoie așadar de un anumit tip de înțelegere, dincolo de simpla contextualizare, de simpla istorie literară.

Iar ceea ce s-ar putea numi „lectura amniotică“ (teorie & critică) este o altă sugestie a locului ideal – astfel se citește „cel mai frumos“ din întrebarea de mai sus.

În acest sens, cel mai frumos loc în care am fost este ad uterus: nu cred că se poate, la urma urmei, dori altceva, oriunde te-ai duce. Firește, este un loc al inconștientului – dar el se regăsește mereu în lumea conștientă, conștientizată, acolo sau acolo, în apele Mării, în zgomotul de apă curgătoare pe care îl fac frunzele unei păduri întinse pe mai multe văi, cerând să îi afli poate nu originea, ci măcar locul, albia, vadul acelui izvor, în valurile care brăzdează suprafața rectangulară a marelui bazin unde regii înscenau bătălii navale, în paginile (de internet) pe care le răsfoim, navigând acum…

 

Emilian IACHIMOVSKI

Mușa

1. Am văzut multe locuri frumoase, locuri mici ca o unghie, ca o bucățică de epidermă roz-aurie, ca un solz de pește; sau locuri șezând în peisaj, așezate cumva în busolă, în misterioase geografii.

Nu vreau să vorbesc despre frumusețea peisagistică de carte poștală, sau de pliant turistic. Acele locuri mult prea frumoase sunt prea cuminți în frumusețea lor și nu mi s-au întipărit în memoria retinei sau în memoria afectivă. Sau poate să am aplecare eu spre locuri nu neapărat pitorești, ci mai cu precădere înspre locuri sau clipe fulgerătoare, când timpul devine spațiu; timpul creează un spațiu miraculos și rămâi martor marcat definitiv cu sigiliul incandescent al irepetabilului.

Voi povesti despre locul de departe, aflat la marginea de nord a Orașului, un loc ce devenea, primăvara, loc sacru de pelerinaj păgân, un Ierusalim al copiilor, unde ajungeam obosiți și bezmetici ca fluturii abia născuți, înfometați, mâncând din ghiozdănașele de tablă, triunghiuri plictisite de brânză topită; alergând ca nebunii, ca iezii nebuni, eram mai mulți ca fluturii!

Veneam acolo să culegem florile primăverii…

Am urcat Dealul Viilor, al oamenilor vii sau al podgoriei, de multe ori sau în diverse companii. Cu clasa, cu educatoarea, cu învățătoarea… Eu am avut învățător. Domnul Apreotesoaiei! – și, iată, Numele devine multiplu loc caligrafic, semantic, etimologic, teologic, etc., e…t…c…

2. Mărișori, apoi mari, băietani, băiețani pelerinam acest camino păgân ce azi nu mai există, singuri. Dealul Viilor a murit cu vii și cu viile, cu oamenii și cu strugurii, și cu rieslingul auriu din pahare. Pelerinam în grupuri mici, frății. Câte unul se spurcase deja cu tabac sau cu bere. Berea de Severin înaltă, în verde ca un castel sau cu vreun lichior de caisă șparlit dintr-o cămară.

În fiecare an, de fiecare dată, ne ridicam mai sus privirile din iarbă și din fluturi, descoperind împrejurări, împrejurimi. Târziu, și mai târziu, în tinerețea însingurată, mergeam doar câte doi, mergeam doar unul singur. Fântâna cumpănită mai că era secată. Din niciun basm nu ajunsese nimeni s-o sleiască, să o primenească. Dar clipa, clipa aceea ce creează spațiu era acolo. O simțeam!

Alți ani trecură, eram deja adolescent bătrân, aflat la începutul însingurării ce îmi va încercui viitorul. Dar nu știam. Urcasem singur dealul. Stăteam cu tălpile murate de rouă. Din tenișii mei decolorați ieșeau aburi în dimineața acelui april. Poate că aveam și-o națională fumegândă în colțul gurii. Nu mai știu. Dar dacă da, înseamnă că trecuse iarna lui 1974, când mă apucasem să fumez, ca să scap de lehamitea și de ochii dați peste cap ai găștii fumătoare. Oricum trecusem, trecusem de fântâna cumpănită, cu ochii strânși înlăcrimați de fumul aspru de mahorcă și, brusc, eu m-am oprit.

3. Am stat în loc. Cu un picior în aer, înmărmurit și nemișcat, și țeapăn, precum un câine de aret, ce-ascultă în secret sub Cer, Stăpânul! Sub ochii mei uimiți, poiana nemișcată ca și mine, stătea-n lumina udă în sfârșit de-april, într-un asediu moale de puf ouat de îngeri. Ou lângă ou, lângă ou înflorit, bulgări albi în sfiala tăcerii virgine! Și mărgele de rouă pe fire de păianjen legau globurile de păpădie în niște misterioase instalații infraelectrice. Nici fluturii nu îndrăzneau să zboare!

4. Mulți ani apoi, memoria mea a stat cu un picior în aer, neîndrăznind să calce acea clipă, să nu strivesc uimirea sinelui meu tânăr. Fumam de toate acum. Carpațuri, mărășeșturi, naționale. Crescusem gri pe lângă zidul cu-n coș paralelipipedic lipit de el, descoperit abia într-o descindere de iarnă. Nebun. Fără slănină, fără foc, pe Mușa nimeni nu urca.

Eu am aflat cum am aflat, dar nu știu să v-o spun acum cum; cum… Acolo era un crematoriu de hârtie… Pe ce golgotă mă dusese clipa? Ce litere mânjise o bidinea pe zid? În Kiriat. Nu pricepeam nimic. De cine? – și de ce? nu scria închiriat.

Și-acum îmi las picioru-n iarbă. În altă iarbă și în alte zile prea puțin bogate în uimiri. Sunt o memorie de aret ce pot să văd acum aceeași Clipă ce creează spațiu. Văd chiar poiana verde-gras, din spatele casei de piatră, unde prietenul meu cel mai bun, care mi-e fiu și tată în același timp, doarme răstignit ca o cruce cu fața în sus, pe această golgotă orizontală unde eu îl privesc fără să știu că va muri, fără să știe că va învia… Și totul e adevărat!

 

Vasile IGNA

Temperamental, sunt un sedentar solitar

Nu am călătorit destul, în orice caz nu cât aș fi dorit, pentru a avea suficienți și edificatori termeni de comparație. Temperamental, sunt un sedentar solitar, care se simte bine acolo unde cunoaște locul, împrejurimile și capriciile meteorolgiei. Nu cred, de pildă, că aș putea trăi de bunăvoie într-o savană din Africa, într-un pustiu din Australia sau într-o pădure din Amazonia. Deoarece nu am deloc instincte de sinucigaș, sunt convins că nu aș putea rămâne acolo mai mult decât câteva ore, întrucât eu simt nevoia unui loc în care pot să fiu cât mai multă vreme singur. Singur, dar nu în nesiguranță. Nesiguranța îmi induce panica, în timp ce singurătatea mă multiplică fără a mă înstrăina, mă detașează de contingent, dar nu mă desolidarizează de cei care-mi sunt în preajmă și, cu atât mai puțin, de cei care sunt departe. E un fel de solidaritate prin absența prezenței, un mod de a viețui în rezonanță cu mersul general al lumii de azi, efectul sau consecința, mai mult sau mai puțin perverse, ale unei anomii cu un insidios substrat ecologico-wokist. Până când nu se va trezi cine știe ce congregație, ONG sau sectă să ne spună ce trebuie și ce nu trebuie să ne placă sau să admirăm, mă mulțumesc să mă raportez doar la propria-mi sensibilitate sau memorie culturală și să admir ceea ce prețuiesc, și să prețuiesc ceea ce aleg singur, nu ceea ce se cuvine.

Din fericire, frumusețea (pe care dvs. o evocați în titlul anchetei) nu are de a face mare lucru cu confortul și nici perenitatea cu volatilitatea gustului, dar, în ce mă privește, este indisolubil legată de starea sufletească, de capacitatea momentului contemplării de a-și sincroniza durata cu meandrele memoriei culturale, făcând din dispoziția circumstanțială una de durată, eventual transformarea ei în reper. Ceea ce, pentru mine, nu înseamnă altceva decât de a avea nu doar prilejul pentru a arunca o privire, ci îndeosebi de a avea răgazul pentru a citi locul, a-i descifra lumina, reflexele și noima. Precum în viața de toate zilele, dragostea la prima vedere arde cu flacără mare, dar, cel mai adesea, se stinge pe neașteptate și lasă multă cenușă. Dar nici prea multă „pregătire prealabilă“ nu e bună, deoarece ea naște așteptări și face deziluziile mai frustrante. Altfel spus, e mai înțelept să lăsăm deoparte vânătoarea de „superlative“ și să ne mulțumim cu ceea ce ne scoate în față norocul și mijloacele bănești, dar care se pliază pe dispoziția afectivă a momentului, aspirând să facă din contemplare atașament și din clipă durată.

Presupun că atunci când, în întrebarea dvs., vă referiți la un loc anume, nu vă gândiți doar la orașe, țări, peisaje, monumente etc., ci și la vecinătățile memorabile, la legăturile subterane dintre trăit și citit.

Așa încât: dacă e vorba de țări, spun Italia; dacă e vorba de orașe, spun Paris; dacă e vorba de provincii, spun Toscana; dacă e vorba de insule, spun Rhodos; dacă e vorba de mări, spun Marea Moartă; dacă e vorba de munți, spun Jungfraujoch; dacă e vorba de România, spun Valea Căprioarei; dacă, în sfârșit, e vorba de un loc anume (cel mai „frumos“), acela e Capela Sixtină! În unele din aceste locuri am locuit, în altele am zăbovit, pe altele le-am văzut și re-re-văzut. Singurul dintre ele în care ( dacă, prin absurd, mi s-ar fi ivit ocazia), aș fi refuzat să rămân peste noapte ar fi Capela Sixtină. Iar dacă nu aș fi tentat să văd în gestul papei Francesco și altceva decât bunăcuviință, aș înțelege mai ușor de ce apartamentul/dormitorul papal nu este așezat în vecinătatea Capelei Sixtine. Frumusețea artistică, lucrările geniului (atunci când ele nu sunt expresia ori consecința voinței nemijlocite a Creatorului, precum, să spunem: peisajul, apusul sau răsăritul soarelui, cerul înstelat etc.) le concurează pe cele ale Duhului, linia și culoarea tind să se substituie Cuvântului, iar vecinătatea apropiată devine stânjenitoare, copleșitoare, neliniștitoare, poate chiar agresivă. Nu ne alegem locurile, ci ne lăsăm aleși de ele. Singure naturalia non sunt turpia.

 

Nicolae JINGA

Anacapri

Văzută din afara atmosferei prin hublourile navelor cosmice, Terra însăşi e o grandioasă nestemată a Coroanei: un uriaş safir cu irizări smaraldine. Lista locurilor-belvedere din ţară şi de pe întreg pământul e nesfârşită. În puţinele mele călătorii prin spaţiul european şi prin Orientul Mijlociu, am ajuns în locuri magnifice. Mi-au plăcut dintotdeauna promontoriile. Am un şir lung de peisaje care nu mi se şterg din memorie. O emoţie puternică mi-au transmis în copilărie „Fierbătorile“ (Vulcanii Noroioşi din zona Berca) pe care, pentru a le vedea era de ajuns să trec dealul – 4-5 kilometri distanţă. Era un peisaj care-mi trezea inaginaţia. Intram în atmosfera selenară… De la fereastra casei părinteşti, vedeam peisajul de pe Valea Slănicului până departe spre vârful Penteleului. Încă am un adevărat cult pentru apa şi prundul Slănicului. Înainte de căderea comunismului, n-am avut paşaport. Nu aveam bani şi nici timp pentru călătorii. Prima şi ultima ieşire din ţară înainte de ’90 a fost în Bulgaria, la Vidin. În octombrie 1990 am făcut prima călătorie în Franţa. Aveam certificat d’hebergement. Am traversat Serbia, Croaţia, Slovenia, Italia, Franţa. Am avut un şoc nemaipomenit. De sus, de pe înălţimea care fixează frontiera dintre Slovenia şi Italia, Triestul oferă o panoramă superbă. Întâlnirea cu Veneţia a fost amuţitoare, deşi o ştiam din albume şi cărţi. Am încercat sâcâitoarea senzaţie că mai fusesem pe-acolo. Apoi autostrăzile şi lungile tuneluri alpine din zona Genova. La Spezia, Trevizo, Savona, Monaco, Monte Carlo, Cannes, Saint-Raphael, Menton, Nisa. O grandioasă armonie a naturii şi o impecabilă încadrare arhitecturală în peisaj. Mai departe: Marsilia, Aix-en-Provence, Avignon, Arles, Salon (Nostradamus), Carcassonne şi mult mai departe Tarbes. Am stat în Lourdes două săptămâni. Am mai văzut atunci Oceanul Atlantic la Biarritz, o plajă celebră şi localitatea din apropiere, Saint-Jean-de-Luz. Al doilea sejur în Franţa, 1992, l-am făcut pe traseul Ungaria, Austria, Italia (intrare pe la Treviso). De data aceasta, cantonamentul a fost în mica localitate Pouyastruc de lângă Tarbes. În Grecia am văzut Tesalonicul, Insula Evia, Atena şi Patras (Peninsula Peloponez). De pe Acropole ţi se oferă o panoramă de excepţie. În cele două pelerinaje de la Muntele Athos (Aghion Oros), la schiturile româneşti Prodromu şi Lacu, am întâlnit valori materiale şi spirituale copleşitoare. Un loc aparte e capătul istmului Athos, numit Actium. În Israel am făcut două pelerinaje. În a doua jumătate a lui august 2016, sejur în Italia: via Ungaria, Austria, Germania. Am vizitat Verona, Florenţa, Siena, Milano, Roma, Pompei, Sorrento, Insula Capri. Am dat roată Columnei. Pinii Romei exercită asupra mea o mare şi inexplicabilă fascinaţie. De sus de tot, din cupola Bazilicii Sfântul Petru poţi admira peisajul, jur împrejur, pe o mare distanţă. Sejur în Ungaria, Cehia şi Slovacia. În Praga: podul cu statui de peste Vltava. Bratislava: punctul-belvedere de peste albia Dunării. Sejur în Egipt, la Hurghada – staţiune la Marea Roşie. Am vizitat Valea Regilor. Am văzut piramidele şi am urcat în piramida lui Keops până sus, în camera sarcofagului. În 2015, la al doilea sejur în Anglia, am vizitat complexul megalitic de la Stonehenge (Erich von Daniken). Stonehenge-ul e situat pe un platou cu imensă deschidere spre nord-vest. Dacă ar fi să aleg cel mai frumos loc din lume în care am fost şi în care mi-ar fi plăcut să rămân, acesta ar fi cel din Anacapri – capătul muntos al Insulei Capri, în imediata vecinătate a fostei proprietăţi a lui Axel Munthe, complexul San Michele, deasupra prelungului şi abruptului povârniş care duce în mare.

 

KOCSIS Francisko

Locul cel mai impresionant şi ozeneul

Aş putea să mă prefac relativ uşor că nu v-aţi gândit neapărat la un loc geografic concret şi să vă povestesc cea mai fabuloasă călătorie cu cartea, într-un loc splendid, miraculos, scăldat în culori intense cum şi le pot imagina numai orbii cărora li se descrie curcubeul, cerul, marea, pădurea, pământul cel mai negru după arătură, lanul de grâu pârguit ori câmpul cu maci, aşa cum l-am auzit pe un prieten nevăzător aşezând în epitete raiul nevăzut. Niciun văzător n-ar putea deosebi atât de multe nuanţe ca acest prieten al meu, care întindea degetele şi pipăia culorile mai cunoscător decât ochii mei. Dar nu vreau să mă prefac, am vrut numai să amintesc de acest prieten al meu şi de acuitatea cu care un handicap e compensat de celelalte simţuri şi de imaginaţie.

La fel i se poate întâmpla şi omului cu toate simţurile în bună rânduială, să treacă fără să vadă pe lângă frumuseţi uluitoare, iar altele, nu chiar ieşite din comun, să-i producă impresii copleşitoare. Şi cred că nu sunt singurul păţit. Când am citit titlul, mintea a făcut o fulgerătoare trecere în revistă a acestor locuri şi am constatat cât de mult contează şi prospeţimea impresiilor, şi nu m-am mirat deloc că pe primele două locuri s-au instalat celebra peşteră cu apă termală şi nu mai puţin celebra Coloană a infinitului a lui Brâncuşi. Am optat pentru coloană dintr-un motiv care mi-a dat frisoane cum rar am avut.

A fost în 31 mai 2022 la Tg-Jiu. În ziua şi seara anterioare am participat la decernarea premiilor anuale ale Uniunii Scriitorilor, prenumărându-mă printre aleşi, iar a doua zi am ţinut neapărat să mă duc lângă coloană şi să-mi înalţ gândul pe modelul ei cât mai sus posibil, până la „azurul ochiului cosmic“. M-am dus la Tg-Jiu cu prietenul Káli István, am fost cazaţi la acelaşi hotel şi urma să ne întoarcem împreună, dar l-am rugat să aibă răbdare cu mine până mă duc la coloană. A avut nu numai răbdare, ci m-a şi însoţit. Am zărit coloana de departe şi cu fiecare pas care mă apropia de ea simţeam o stranie dorinţă de a merge încet, tot mai încet şi tăcut. Asemenea şi prietenul meu, astfel că am traversat parcul în tăcere şi ne-am oprit la capătul aleii cu porii larg deschişi, într-o tăcere mai grăitoare decât un strigăt. Apoi, când ne-am recăpătat graiul, am făcut câteva fotografii şi ne-am imaginat şi ascultat Acele gâze de piatră, acele/ păsări de piatră, acele/ păsări de lemn şi de piatră,/ acele idei de lemn şi de piatră,/ acea linişte de lemn şi de piatră/… Pe-acel cioplitor care a sculptat/ şi un cer de piatră/ deasupra celorlalte înfăţişări de lemn/ şi de piatră ale ideii (Lászlóffy Aladár), ştiind şi simţind că ne aflăm în spaţiul din care nu lipseşte şi nu va lipsi niciodată. Cu gândul acesta mi-am înălţat privirea spre azur. Şi-atunci, de sus, din înaltul pe care nu-l pot măsura, m-a săgetat un licăr tăios venind de foarte de sus, de lângă axa coloanei. O clipă am crezut că-i o iluzie. Dar strălucirea aceea era acolo şi-şi schimba intensitatea, de parcă o imensă mână nevăzută ar ţine între degete o fabuloasă monedă de argint în bătaia soarelui. Am coborât privirea spre verdele intens al ierbii, ca să şterg de pe retină imaginea înaltului, apoi am ridicat din nou ochii spre locul în care am zărit acel focar luminos. Era acolo. Am făcut repede două fotografii, apoi am întors aparatul şi mi-am făcut o fotografie cu spatele la coloană, încercând să prind în obiectiv obiectul strălucitor. Apoi m-am întors şi l-am căutat deasupra coloanei. Am mai apucat să-i zăresc o ultimă sclipire alungită ca de lamă de cuţit, după care a dispărut, n-a plecat într-o direcţie anume, ci s-a absorbit, pur şi simplu, în cer. Nu i-am spus nimic prietenului meu, nu am obiceiul de a povesti mirajele. Uneori, ele sunt fenomene la fel de intime ca iubirea.

Ajuns acasă, am descărcat fotografiile. Pe primele două, în care trebuia să fie coloana şi obiectul, nu se vedea nimic, doar coloana. Dar când am deschis fotografia pe care mi-am făcut-o cu spatele la coloană, deasupra, sus de tot, se vede obiectul zburător neidentificat, un cerc negru în azurul intens din spatele norilor pufoşi. Am făcut fotografia la ora 9.44. Acolo sus a fost, este cineva.

 

Adrian LESENCIUC

Marea Egee. În mintea mea din ea se naște Paradisul

Există locuri care au o putere stranie asupra mea. Două dintre ele sunt cel în care m-am născut și cel în care trăiesc, adică Bucovina și Brașovul. Dar în afara lor există un spațiu a cărui frumusețe vine tocmai din felul în care se pliază pe bătăile inimii. Acest loc e Marea Egee. Chiar dacă nu are strălucirea marilor capitale, Marea Egee poartă în ea căldura civilizației. Pe țărmul ei, Atena mi-a pătruns atât de puternic în minte, încât pot să îi ghidez pe alții (iar acest lucru mi s-a mai întâmplat doar în Lisabona), dar capitala Greciei e doar unul dintre locurile pe care le-am vizitat de pe țărmul uriașului lac turcoaz, închis între țărmurile Traciei, Tessaliei, coborând prin Attica spre Peloponez, apoi ale Cretei și Asiei Mici. Nu știu dacă frumusețea fizică a Egeei sau respirația ei m-au apropiat, dacă faptul că ochii mei au putut să privească ceea ce seamănă cel mai mult cu Paradisul închipuit sau dacă inima mea a bătut în sincron cu inima locului. În Arhaia Agora din Atena am găsit inima lumii. Și tot în Egeea am aflat că se adăpostesc mintea și sufletul ei, credința și pacea. Ceea ce văd ochii în acest peisaj turcoaz al calmului și desăvârșirii e ceea ce proiectează sufletul pe orizontala democrației și pe verticala credinței.

Fie că ești pe insule sau pe țărm, fie că îndrăznești să urci Olimpul ori, mai întâi în tine, Athosul credinței pentru a te reîntâlni cândva în rugăciune pe Sf. Munte, fie că privești de pe plajă sau din întinderea cutremurător de frumoasă a apelor blânda încremenire a timpului, simți respirația locului. Din Marea Egee se nasc poveștile lumii, dar aceste povești nu își au sensul decât dacă această respirație a Mării Egee n-a fost cu adevărat simțită, dacă în ea nu ai auzit și vocea lui Socrate adresată tribunalului și umanității deopotrivă, și cea a Sf. Petru adresată areopagiților și istoriei, și zbaterea mării, și gâlgâitul limbii grecești acompaniate de gâlgâitul mandolinei. Dacă respirația aceasta nu poartă desfășurate și epistolele pauline, și irepetabilitatea heracliteană, și continuu aceeași poveste a căderii cetății troiene în rostirea înserată a Marelui Orb, înseamnă că nu ai simțit cu adevărat locul.

Cel mai frumos loc din lume e cel în care ritmurile tale vitale și ritmurile lui sunt în armonie, e locul în care plimbarea devine dezbatere peripatetică și în care convingerea cu care te desparți de el e că niciun exces nu ar putea știrbi frumusețea și rotundul valorilor lui. Cel mai frumos loc din lume e acela pe care îl vezi nu numai în cochilia sa de piatră, ci în adâncimea istoriei, ca și cum în transparența timpului i-ai putea simți și pulsurile inimii, și circuitele memoriei. Când vei citi semnele trecerii lumii prin locul acela, vei înțelege că îi aparții. Când vei putea să spui că vizitând un loc ai vizitat nu străzi, ori stânci, ori clădiri sau țărmuri, ci libertatea, democrația, credința, înseamnă că acel loc a fost cu adevărat vizitat. Când fără să cunoști limba locului vei putea spune cu convingere, precum Odysseas Elytis, „singura-mi grijă limba mea pe țărmurile lui Homer“, înseamnă că vei fi pătruns deja în respirația Mării Egee, care se cuibărește în formă de fetus în pântecul cald al țărmului, gata să se nască și să nască deopotrivă toate frumusețile lumii. Priviți Egeea din avion, sau măcar pe o hartă, și veți avea, probabil, aceeași perspectivă.

Azi, când scriu acest text, mă uit cu nostalgie la fotografiile dintr-o îndepărtată în timp destinație, Dubrovnik. Trec prin mintea mea alte asemenea locuri, Marseille, Cartagena, Napoli, Istanbul. Și ele poartă, cumva, poveștile umanității și frumusețea lumii. Când nu sunt restrictiv, cel mai frumos loc din lume pentru mine e Mediterana. Iar când îmi fac planuri o spun cu convingere: când o să fiu mare o să mă fac grec.

 

Nicolae OPREA

Florenţa lui Dante şi Michelangelo

Renunțând la locurile frumoase din țară, pe care le pot revedea oricând (sper!), mi-am trezit din memorie imaginile frumuseților miraculoase, revelate în călătorii de cunoaștere, în trei țări: Grecia, Italia și China. Locuri pe care e posibil să le vezi doar o dată în viață. Mi-a fost greu să aleg între sacra fortăreață Acropole din Atena și Orașul Interzis din Beijing. Așa că mi-am îndreptat privirea admirativă spre spațiul spiritual italian. Mai mult decât Roma, la città del fiore a fost una dintre țintele preferate în călătoriile mele imaginare, de student la Română-Italiană. Antica cetate romană Fiorenza, devenită centru cultural și politic de anvergură europeană din timpul ducatului condus de familia de Medici, mă atrăgea și datorită genezei limbii italiene literare pe temeiul dialectului florentin. Florența părea cu atât mai fascinantă cu cât ajunsesem să-mi închipui că pășesc, străbătând-o agale, pe urmele lui Dante Alighieri, întemeietorul limbii literare; urmat de Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Sandro Botticelli, Galileo Galilei, Angelo Poliziano, Rafael ș.a..

Ajuns în Orașul florii, în dimineața primei zile florentine, călăuzit de Turnul lui Giotto, am ajuns la confluența celor două piețe, Piazza del Duomo și Piazza di San Giovanni care alcătuiesc centrul religios al orașului, cu cele trei monumente impunătoare: Biserica Sfintei Maria a Florii, Clopotnița lui Giotto și Batisteriul. Privirea este izbită de imensitatea Domului gotic, una dintre cele mai mari catedrale din lume, care-și înalță spre ceruri cupola proiectată de Brunelleschi. Văzut în reproducere grafică, domul are conformația simbolică a unei cruci, cu baza în turn. Am poposit mai târziu în Piazza della Signoria, considerată multă vreme fieful puterii politice din Florența, începând cu Cosimo I. Monumentul ecvestru al acestuia este plasat în centrul pieței, lângă o fântână uriașă în jurul statuii lui Neptun, înconjurat de nimfe și satiri. Palatul Vechi (Palazzo dei Priori) care domină ansamblul a fost sediul Parlamentului italian, când străvechiul oraș devine, pentru scurt timp, capitala Italiei. Ca testimoniu de arhitectură medievală, pe treptele ce conduc spre palat sunt postate statui celebre, realizate de maeștri. Începând cu Marzocco al lui Donatello, simbolul orașului, leul uriaș fiind reprodus în miniatură pe stema Florenței. Privirea-mi admirativă își pierde intensitatea când ajung la David al lui Michelangelo, în copie multiplicată în tot orașul.

Galleria dell’ Accademia a fost proiectată inițial ca laborator de formare pentru studenții de la Academia de Arte din vecinătate. Prima dintre cele nouă săli expoziționale reunește, în consecință, opere de școală florentină din perioada Renașterii, cu subiect religios. Din Sala Florentină, se remarcă o serie de Madonna și operele de tinerețe ale lui Botticelli: Madona cu fiul și Sfântul Ioan și doi îngeri. Privirea este atrasă, apoi, de Răpirea Sabinelor a lui Giambologna și picturile ori sculpturile din sălile următoare: de artă bizantină. Din galeria propriu-zisă, cele mai expresive sunt sculpturile neterminate ale lui Michelangelo, un fel de eboșe în marmură, îndeosebi seria de prizonieri și sclavi. În adâncul galeriei, așezată pe o tribună neoclasică construită mai târziu, se proiectează în spațiu statuia grandioasă a lui David, de peste patru metri înălțime. Subiectul a fost ales de Michelangelo ca emblemă a orașului Florența, simbolizând istețimea care învinge forța. Statuia din marmură a fost modelată de renascentistul genial în jurul vârstei de 25 de ani (1501-1504). Frumusețea atletică a statuii este pusă în evidență de lumina irizată prin cupola-vitraliu multicoloră de deasupra. În chip semnificativ, lângă Complexul monumental Santa Croce se înalță maiestuoasă statuia lui Dante Alighieri, realizată în 1865.

Casa di Dante am găsit-o abia în ultima zi, pe o stradă nu prea departe de centru. Am pășit cu emoție abia reținută peste pragul ușii masive a unei clădiri cu zidurile pietruite, care arată ca o fortăreață pe verticală. Casa di Dante a fost reconstruită în secolul al XIX-lea, în stil medieval, și reunește în cele trei niveluri ale edificiului documente grafice și iconografice din orașul Florența dantesc (până în anul exilării poetului, 1302). La primul nivel este desfășurat pe un perete arborele genealogic al familiei, iar în vitrine sunt expuse diverse obiecte folositoare de epocă. Impresionantă este masca funerară, care-mi amintește de masca lui Eminescu de la Ipotești. La al doilea nivel este reconstituită camera austeră a lui Dante, protejată de o ușă-geam. Îmi atrage atenția o frescă de Brunetto Latini intitulată „Maestrul Dante Alighieri/ Infern“. Dintre edițiile expuse, se remarcă una foarte bogată în miniaturi din al doilea sfert al secolului al XVI-lea, alături de manuscrisul „Palatino 313“ cu fragmente din Infernul. Impresionantă este și o ediție in-folio, realizată la Bergamo în 1921, însoțită de semnătura ștampilată în decorațiune. Parcă-l aud pe poetul întemeietor de limbă literară: „Nell mezzo del camin di nostra vita/ mi ritrovai per una selva oscura/ che la diritta via era smarita“. Deși guelful Dante a fost exilat de ghibelini, din Florența la Ravenna, cu opt ani înainte să înceapă a scrie Divina Comedie.

 

Toma PAVEL

Un meleag, un tablou

Cel mai frumos loc în care am fost? Lumea e mare, plină de locuri plăcute și atrăgătoare, munți, văi, râuri, mări și oceane, sate, orașe, castele, palate, muzee, statui, biserici, catedrale, fiecare având frumusețea lor, diferită de a celorlalte. Cum să le compar, cum să decid, ca atunci când se decernează premiul întâi pentru cărți sau filme? Și nu un simplu premiu anual, ci un mare premiu, valabil pentru toată viața unicului membru al juriului, eu?

Ca să nu mai vorbesc de ce poate să însemne „cel mai frumos.“ Frumos, frumoasă poate fi felul cum arată o ființă umană, un peisaj, o pictură, lângă care dorești să rămâi, să te desfeți privindu-le, să le îndrăgești. Alteori, frumos înseamnă reușit, izbutit: o clădire frumoasă, o statuie frumoasă, o purtare frumoasă ne fac să ne bucurăm că suntem pe lume, ca martori ai acestei reușite.

Curaj, îmi spun, nu ezita!

Cel mai frumos loc, deci, cel pe care l-am îndrăgit la prima (și singura) vedere, a fost, pentru mine, Maramureșul vizitat de mult, cu școala, în anii cincizeci, când nu cunoșteam încă decât Bucureștiul (iubit) și valea Prahovei. Înconjurat de munți împăduriți, cu văi acoperite de covoare de iarbă, satele lui liniștite, bisericile de lemn cu clopotnițe înguste înfipte în cer, oamenii prietenoși vorbind pe atunci o românească blândă, greu de înțeles, trenulețul care trecea încetișor din sat în sat păreau să fie o imagine a raiului pe pământ. Aș fi dorit să rămân acolo, departe, dincolo de lumea unde trăiam, dar, bineînțeles, nu aveam cum.

Al doilea loc minunat, găsit mult mai târziu și pe care îl vizitez de câte ori mă aflu în apropierea lui, este cel reprezentat într-un tablou de Poussin, Adorația vițelului de aur, la intrarea Galeriei Naționale din Londra. El reprezintă o legendă biblică care s-ar fi întâmplat cu zeci de secole de ani în urmă, dar în fața lui am sentimentul că a prins mai bine ca orice fotografie sau reportaj adevărul lumii în care ne aflăm acum. Vițelul de aur, sus pe un altar clădit într-o strâmtoare împădurită, e înconjurat de adoratori tineri și arătoși, care sau dansează în jurul lui, sau stau în genunchi cu mâinile întinse spre el, sau îl adoră de departe, cu brațele spre cer. Oare cât va dura fericirea lor? De pe muntele din partea stângă, se coboară, mic, abia vizibil, un bărbat care ridică, amenințător, tabla celor zece porunci, iar lângă el, un alt bărbat, și el mic, greu de observat, ține în mâna dreaptă un bici. Idolul pe care îl adorați este aurul? par ei să întrebe mulțimea extaziată. Ați uitat adevărata lege, ați uitat pedeapsa care s-ar putea să vă aștepte?

De câte ori mă aflu în fața acestui tablou, nu pot să nu doresc ca adoratorii aurului să se trezească și să întrezărească, să întrezărim cu toții, adevărata față a lumii în care trăim.

 

Marta PETREU

Într-o primăvară din mileniul trecut

Place Vendôme, în amurg, într-o primăvară din mileniul trecut, cînd sărbătoarea pascală a căzut, ca anul acesta, în aprilie… Eram la a doua mea călătorie în străinătate și pentru prima dată în Franța, la o lectură organizată de dl Țepeneag la Centrul Pompidou. Eram singură și cam năucă. Iar la ceas de amurg am ajuns, nu din întîmplare, în locul acela perfect și pustiu, zarva orașului nu pătrundea pînă acolo decît ca o rumoare liniștitoare, ca un semn că da, mai sînt pe lume oameni, chiar dacă nici unul deodată cu mine în vastul octogon. Mă uitam la coloana din centru și mă roteam încetișor să cuprind geometria ideală a locului, armonia clădirilor, și fără voia mea mi-au venit în minte versurile lui Kavafis: „Cînd unul din Ei traversează agora/ Seleuciei, la ora înserării…“ Nimerisem într-adevăr într-un loc perfect, la o oră numai bună pentru o asemenea întîlnire – pentru că, atunci cînd se adună în armonie atît de multe coincidențe, nici transcendentul arătîndu-se pe pămînt nu poate fi, în principiu, exclus. Asta, chiar și dacă te-ndoiești că transcendentul există. Cîtă vreme am stat eu acolo, visînd, nici un om n-a intrat în piață. Era ca și cum locul ar fi fost vrăjit și păstrat pentru unul din Ei – dacă ar fi fost după capul meu, pentru Hermes. Pustietatea miraculoasă a pieței și splendoarea ei la ceas de asfințit m-au făcut să gîndesc, pentru prima dată în viață, că lumea poate să fie și frumoasă.

Am mai văzut după aceea și alte locuri frumoase, și toate au fost piețe. De pildă, Piața Roșie, mare cît o ogradă a zeilor nordici. Piazza dei Signori din Vicenza, unde, de la atîta frumusețe, cu greu mi-am stăpînit pornirea de-a mă întinde pe lespezi, să aud, de jos, de la nivelul unde au fost cîndva, pașii lui Palladio.

Și-apoi Piazza del Campidoglio din Roma, alt loc perfect, unde am ajuns noaptea și l-am putut saluta pe Marcus Aurelius la lumina galbenă a becurilor, înveselită la gîndul că nu este puțin lucru să văd un filosof călare. Am avut acolo nu numai un frison de recunoștință că soarta mi-a adus în cale alt loc perfect, ci și o undă de invidie amestecată cu durere. Ia te uită, mi-am spus, e o piață desenată de Michelangelo, și-a rămas pînă acum!, iar dacă umblu pe-aici e ca și cum m-aș plimba prin gîndul lui Michelangelo! Ia te uită, unele nații își păstrează trecutul și merg prin el în prezent, și trăiesc astfel, zi de zi, în două timpuri deodată, iar asta precis are urmări asupra oamenilor, precis îi face să simtă și să gîndească într-un fel pe care eu nici măcar nu mi-l pot închipui. Căci eu vin dintr-o țară unde bate fără oprire vîntul distrugerii și al pustiirii, oare de ce? Și n-am știut să-mi răspund.

 

Monica PILLAT

Pe pagina de hârtie

Am avut bucuria să mă aflu în multe locuri de neuitat, în peisajele cu dealuri domoale şi cu păduri de mesteceni, vibrând în dangătele de seară ale clopotelor de la mânăstirea Văratec, am suit pe munţii Bucegi, printre norii subţiri ai dimineţilor de vară, am ascultat cu ochii duşi în larg vuirea Mării Negre, m-a cutremurat uriaşul clocot al oceanului Pacific, m-a bufnit plânsul în apropierea incomparabilei Catedrale de la Chartres, am amuţit sub rotirea unui stol de berze într-o poiană din Ardeal, am simţit cum mi se sfinţesc paşii pe drumul către biserica din Stratford-upon-Avon, unde a fost botezat şi la urmă înmormântat William Shakespeare, m-a fermecat melancolia canalelor veneţiene pe care se unduiau gondolele, am avut revelaţia nemuririi în Moscheea Albastră din Istanbul, mi-a încremenit sufletul în faţa piramidelor mayaşe din Mexic.

Totuşi, cel mai frumos loc dintre toate nu l-am găsit acasă ori în lumea largă, ci pe pagina de hârtie ori pe ecranul alb al calculatorului, pe care scriu de atâta vreme. Acolo, cele văzute şi nevăzute, cele trăite şi cele imaginate se împletesc pentru a plămădi un ţinut al infinitelor nuanţe. Pentru a ajunge pe acest tărâm, m-am antrenat încă din copilărie când, mai întâi noaptea, înainte să adorm, îmi născoceam în gând o insulă pe care nu naufragiam, ca Robinson, ci pe care mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu realitatea şi închipuirea.

După aceea, în timpul dimineţilor, am început să mă furişez sub biroul bunicului poet, la care lucra tata. Îmi adunam alături, pe podea, mai multe lucruşoare şi murmuram o incantaţie: „Cutia de chibrituri e coliba mea, bucata din blana de urs e codrul, oglinjoara e marea, călimara e corabia de unde aduc cele trebuitoare, scoica e pluta şi tocul cu peniţă – vâsla.“ Puterea cuvintelor rostite era atât de mare, încât micul spaţiu, ocrotit de mobila masivă, prindea să se întindă în lung şi în lat, auzeam dintr-odată foşnirea valurilor, de după arborii imenşi întrezăream ochii jivinelor care se apropiaseră curioase.

După un timp, când mi-am trecut jocul acesta pe caiet, m-am minunat de câte mi se arătau şi m-a cuprins incandescenţa libertăţii de a crea în scris privelişti fără seamăn. Mult mai târziu, am înţeles că dorul meu de a compune din cuvinte refugiul ideal nu vine din capriciu ludic, ci dintr-o veche nostalgie nu doar a mea, ci şi a voastră, după gura de rai.

 

Ion POP

Locul din locuri

Despre „locul cel mai frumos“ va trebui să vorbesc de mai multe ori, căci mai multe au fost, de fapt, locurile care mi-au provocat stări de entuziasm, pe care nu le mai cunoscusem. Cel dintâi – la Atena – colina Parthenonului, cu Agora ei, la început de aprilie 1976, când am avut ocazia să ajung în Grecia de la Paris, unde fusesem angajat ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3. Am notat atunci, sub un titlu dublu-exclamativ, Grecia! Grecia!, câteva impresii sumare ce încercau să aproximeze, cât de cât, inefabilul. Nişte rânduri fugare sună aşa: „Pe măsură ce mă apropiu de uriaşele prezenţe de piatră, sunt din ce în ce mai intimidat; o stare pe care n-o pot descrie, în care e şi entuziasm, şi melancolie, şi încântare şi tumult de voci lăuntrice, ca şi o mare muţenie pe care doar sublimul ţi-o poate provoca. Alcătuirea de piatră e copleşitoare. După Propilee – ce orizont, cu soare în asfinţit prin capetele de coloane aliniate solemn şi definitiv! – se deschide, în pantă, viziunea Parthenonului. N-am mai văzut niciodată ceva echivalent în grandoare! Pe stânca vălurită, sălbatică, creşte aceeaşi geometrie sigură, de neclintit, înspăimântător de durabilă“… Dar acea spaimă, cvasimistică, a fost tandru îmblânzită în altă zi, când am întârziat ore în şir, mai întreg ca niciodată, printre ruinele Agorei, printre fragmentele de coloane cu capiteluri şi lauri înfloriţi sub zumzete de albine solare, cu chiparoşi, lângă templul Theseion, proiectaţi solemn pe cerul fără nori. S-a prelungit starea asta de minunată transfigurare, şi pe înălţimile de la Delphi, lângă alte geometrii şi voci rămase în marmură, când în apropierea tâmplelor mele fierbinţi a trecut un nor, da, chiar aşa, am fost şi o dată cu capul în nori! Apa, acum un pârâiaş subţire, de sub Parnas, a Castaliei curgea prin apropiere, dar murmura şi prin mine, purificându-mă. Am avut, în zilele călătoriei prin geografia mitologică a Peloponezului, şi o foarte semnificativă, aş zice, dezamăgire: un cuplu tânăr de prin Québecul canadian, lângă care stăteam alături în autocar, privea comentând dezabuzat peisajul, cu nimic în memoria culturală. Mi-l amintesc cu tristeţe, regăsindu-l acum în prea multe situaţii din imediata apropiere, cu atâta lume pentru care pietrele sfinte de odinioară nu mai sunt, din ignoranţă, decât foarte prozaice pietre, lipsite de orice aură.

O întâlnire mirabilă (dar nu numai una) a fost şi cea cu Italia, mai ales din Toscana, cu cipreşii contemplativi de pe colinele însorite, pe care i-am comparat odată cu plopii noştri tremurători de lângă atâtea ape ale Vavilonului dar, de fapt, toată uluitoarea peninsulă, pinii Romei, alte ruine, frescele şi pânzele renascentiste, Umbria Sfântului Francisc din Assisi, Giotto de la Padova, Piero della Francesca de la Arezzo, şi atâtea alte locuri concentrate pentru mine în embleme nemuritoare. Sunt fericit că şi „locul“ grecesc, şi cel italian au lăsat urme luminoase în scrisul meu liric, de poet, nu-i aşa, „livresc“, căruia i s-a dăruit marele privilegiu de a adăuga micii sale vieţi asemenea fragmente de splendidă, exemplară geografie.

 

Savu POPA

Geometrie și blândețe

Cum una dintre pasiunile mele este călătoria, fiecare loc vizitat devine special, în măsura în care ajung să îl înțeleg, dar, mai ales, să îi descopăr unicitatea sau alteritatea. Sf. Augustin spunea că „lumea este o carte și cei care nu călătoresc citesc doar o pagină“.

Un loc în care m-aș întoarce oricând este Franța rurală cu aerul sau blândețea ei atemporală. Am vizitat de câteva ori zona Burgundiei și, de fiecare dată, am rămas fascinat de satele sale fortificate, în care patina unui trecut medieval persista în toată măreția ei inefabilă. Așezările datează cam din secolele XIII-XIX. Hoinăream, ori de câte ori programul îmi permitea, descoperind împrejurimile care mi se înfățișau sub forma unui univers pietrificat, nu și împietrit. De pretutindeni, mă întâmpinau ziduri, case, statui de piatră. Pavajul era, de asemenea, format din piatră cubică și, cu cât urcam mai mult străzile în pantă, universul acesta mă fascina, învăluindu-mă în faldurile unui suflu arhaic. Albul luminos conferea o anumită semeție pietrei, o înălța parcă pe un piedestal al mândriei zeiești și scăpăra scântei luminescente care aproape că mă orbeau. Mă făceau să mă simt insignifiant în raport cu măreția spațiului. Nu mă aflam în spațiul grecesc, înconjurat de acele statui de piatră, specifice universului elen. Cu toate acestea, piatra de la temelia ruralului francez avea, în ochii mei, o însemnătate cu totul aparte.

Cu cât mă îndepărtam de tabăra de tineret a Mănăstirii Taizé, care mustea sau clocotea de vitalitate sau entuziasm, cu atât universul cufundat într-o tăcere siderală al pietrei mă întâmpina, mă cucerea prin acel ceva, de negrăit, desprins dintr-un inefabil mitic și care conferea culoarea locală a regiunii. Ajungeam, la un moment dat, pe drumul vinului (la route de vins), străbăteam mai multe parcuri și locuri împădurite, alei lăsate pradă colților unei sălbăticii aspre, nesfârșite ca o barbă nepieptănată de uriaș îngropat în pământ. Susurul continuu, aproape șoptit al apelor unui pârâu ascuns ochilor mei de către cortina încinsă a vegetației pulsatile mă liniștea teribil.

Nu voi uita niciodată drumețiile mele, parcurgând kilometri întregi, pe malul vreunui lac ce nu se mai sfârșea, aroma ușor înțepătoare a vinului care se fabrica în preajmă și conferea aerului din jur o lentoare bahică, freamătul coloristic al apusurilor sau umbrele amiezii proiectate pe asfaltul încins. Parcă făcându-l să semene, ca aproape tot ceea ce se afla în jur, cu o plastilină ce urma să fie modelată de mâinile mult prea aspre ale țăranilor burgunzi. Aceștia, urmașii celor din vechime, se zăreau precum niște boabe de piper agitate pe câmpul care, dincolo de pielea ierbii, răsufla împăcat cu sine.

Și mai era ceva, singurătatea care mă aștepta în orice sat aș fi ajuns – Cormatin, Taizé, Mâcon, o singurătate dură și în același timp luminescentă precum piatra zidurilor sau a clădirilor din preajmă. Avea ceva, această singurătate, din foamea de invizibil a unui miraj. Însă, nu întâlneam pe nimeni. Unde se aflau toți ceilalți? Zăream, rar, câte un trecător grăbit pe o bicicletă, care transporta în spate sticle cu lapte sau coșuri cu legume. Mi se părea că singurătatea de aici conferea aspectul de muzeu împrejurimilor, un muzeu în care, dacă intrai, dădeai doar de aceste exponate, zidurile, străzile, casele, podurile de piatră, vegetația furibundă a unei naturi milenare, pătrunderea aerului prin urechile de ac ale unui timp tot mai copleșit de îmbătrânire și de ambianța milenară.

Un muzeu în aer liber, care se prelungea la nesfârșit. Dacă piatra conferea aspectul unei geometrii paradoxale, un amestec straniu de serenitate și rigiditate, neorânduiala, exhuberanța și viul cromatic al naturii dădeau, în schimb, senzația reiterării începuturilor lumești. Ce se putea ivi din îmbinarea celor două? Mă întrebam astfel în timp ce, cândva, ajunsesem pe un drum regional, intens circulat, iar o fabrică aflată la nici trei metri de mine își deschidea atunci porțile și un camion ieșea cu remorca plină cu asfalt proaspăt. Se asfalta un drum care poate că ieri fusese un teritoriu de piatră sau o potecă intens călită la focurile invizibile ale sălbăticiei. Cine îndrăznea să uniformizeze neuniformul, să îmblânzească apropierea tensionată dintre piatră și firul de iarbă, dintre geometrie și blândețe?

 

Adrian POPESCU

Locul unde ești așteptat

Cel mai frumos în care am fost? Cel mai frumos loc este locul unde ești așteptat. Sunt două, Rădăuții copilăriei și Umbria tinereții. Dar aș vrea să adaug și un al treilea loc, o localitate siciliană, acolo am fost așteptat de un prieten, profesorul univ. și criticul Nicola di Giralomo. L-am cunoscut la Festivalul internațional de Poezie de la Mazzara De Valo, 1984, pe coasta vestică siciliană, festival unde fuseseră invitați, printre alții, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Eta Boeriu, Ion Marin Almăjan, Al. Căprariu etc. Redau aici scrisoarea sa, extrasă din capitolul Scrisori siciliene (volumul Accademia de pe Gianicolo, C.R., 2008), cred că ea, scrisoarea lui, descrie, mai bine decât mine, locul minunat unde am fost, fără să fiu, efectiv. Iată, în traducere, fragmente din epistola prietenului.

Dragă Adrian,

Palermo, 20 august, 1990

Pentru Torretonda nu există un oficiu poștal, sunt foarte cunoscut la Polizzi și de aceea revista (trimisă de tine) mi-a fost păstrată, așteptându-mă, așa cum se întâmplă când am recomandate sau altele ce țin de poștă. Am găsit în revistă și scrisoarea ta foarte plăcută!….

Pentru tine ospitalitatea aici e perenă, mai ales într-o anumită perioadă, în iulie, când avem spațiu suficient și ziua e lungă… La prânz și seara suntem toți împreună la o uriașă masă de nuc. Am construit-o dintr-un nuc ce creștea pe o colină. Într-o plimbare vei vedea colina. Nucul fusese doborât și sortit putrezirii, pentru simplul motiv că noi nu reușeam să-l urnim… Lumea se uită acum la masa de nuc și mă întreabă: „De unde ai masa asta?“ Iar eu: „De sus!“ și le arăt dealul de unde a fost copacul tărât până aici.

Aici totul e frumos, mirabil. Gândește-te la satele din Umbria, cu cipreșii, pinii, frasinii, paltinii de acolo. Dar nu e pământul meu, proprietatea este a soției mele, nu am aici rădăcini, nu am amintiri de demult aici. Acelea erau din Mazzara, spun erau, deoarece era proprietatea lăsată de tatăl meu, dar am vândut-o după moartea lui, neputând s-o administrez…

Mă voi întoarce la Mazzara în septembrie, pentru o lună de mare. Va fi cald pe o plajă pe care Ion o cunoaște, găsești aici și o căsuță la vreo douăzeci de metri de mare, aproape de casa lui Giuseppe Canzonieri (alt prieten comun, vigile urbano). Zona se numește Tonnarella, aici mergeam în copilărie cu prietenii, pe biciclete, să ne bucurăm de plajele necontaminate, de marea caldă și de aricii de mare pe care-i pescuiam cu mâinile… apoi plonjam ca păsările ce vânau peștii. Retrăiesc în memoria mea afectivă amintiri dureroase până la sfâșiere, așa cum se întâmplă mereu când revăd la Mazzara lucrurile… „Sunt lacrimae rerem“, a afirmat Lucrețiu, sau „lucrurile au suflet“, sper ca latina să te ajute. Doar nu descinzi tu din romani? Nu te cheamă Adrian? Eh, e o divagație glumeață. Sper să-ți placă.

Nu-mi fac de obicei planuri, deoaece viața nu-mi aparține, este a Celui care poate să decidă, când va dori, să mi-o și ia. Vreau să zic simplu că pentru tine există în iulie mereu Torretonda și în septembrie Tonnarrella…

Am aici opera lui Platon, tot teatrul grec, alte volume, capodopere, scrierile de azi nu se pot compara cu ele. În general, acestea, de acum, mă deziluzionează și le abandonez după primele cincizeci de pagini – maculatură, comerț literar. În proză asistăm la narațiuni ludice, la impostura premiilor, acum în declin, false, mincinoase. Totul gravitează în jurul editurilor…

Peste câteva zile voi porni spre Mazzara. Inima mea deja tresare…

 

Andreea RĂSUCEANU

Lumina care nu are nimic melancolic

Întrebarea dumneavoastră a ajuns la mine când încă nu părăsisem Madridul, unde m-am aflat cu prilejul apariției în spaniolă a două dintre cărțile mele. Primul meu contact cu acest oraș, pe care l-am și văzut acum pentru întâia oară, s-a făcut prin cititorii mei, care au venit la Biblioteca Municipală „Ivan de Vargas“ pentru o discuție despre romanul Vântul, duhul, suflarea. A fost o senzație extraordinară că într-o capitală europeană, într-o țară cu o piață de carte enormă, ai un public, oameni care ți-au citit cartea și vor să intre în dialog cu tine. Am văzut de nenumărate ori Barcelona, convinsă că niciodată luminosul, strălucitorul Madrid nu va fi mai aproape de structura mea interioară decât gotica și misterioasa capitală a Catalunyei, dar lucrurile au stat cu totul altfel. În primul rând, orașul are partea lui de gotic și de mister, e un labirint surprinzător prin care fiecare își găsește propriul drum. Pe mine, drumul m-a dus întâi spre marile (și mai micile) muzee, spre Grădina desfătărilor a lui Bosch, pe care îmi doream s-o văd de mai mult de douăzeci de ani, când am descoperit-o într-un album alb-negru, de la Editura Meridiane, în timpul liceului. Spre Triumful morții al lui Bruegel, spre peisajele infinite ale lui Patinir, spre hieraticele și înspăimântătoarele siluete ale lui Cranach, spre „las negras“ lui Goya și „meninele“ lui Velásquez. Am ajuns apoi la mănăstirea „reginelor desculțe“ și la Monasterio de la Encarnación, cu încăperea-relicvariu unde se află sângele viu al Sfântului Pantaleon. Am simțit din plin la movida, vârtejul în care te cuprinde viața orașului, mereu în mișcare, la orice oră din zi și din noapte, mai ales în zonele lui centrale. Orașul pare să-ți spună că cine nu se mișcă nu există, nu trăiește, nu se integrează fluxului firesc al vieții care înseamnă soare, lumină – o anumită calitate a luminii aici, în Madrid, dă transparență și claritate lucrurilor. E o lumină care, deși ești înconjurat de atâtea semne ale trecutului, nu are nimic melancolic. Câteva colțuri ale Madridului, în general pe sub pinii curgători, sub brațele albe ale platanilor, în preajma castanilor și portocalilor înfloriți, rămân pentru totdeauna cu tine: zona Grădinilor Sabatini, piațetele de piatră albă din jurul mănăstirilor, cotloanele ferite ale marilor parcuri. Ca și librăriile, pe care le-am găsit mereu deschise, cu librari primitori și informați, mai ales că ne aflam în timpul Săptămânii cărților. Sunt tentată deci să spun că, cel puțin o vreme, pentru mine cel mai frumos loc din lume va rămâne Madridul, oraș al luminii, al cărților și al miracolelor bine păstrate dincolo de ziduri vechi de patru-cinci sute de ani.

 

Ileana ROMAN

Orşova Nouă

Aşa s-a numit când s-a reconstruit din temelii (în principal în 1967-1971) şi aşa a rămas până s-a învechit şi coclit în gurile „altor glasuri, altor încăperi“. Pentru mine, a rămas locul în care am trăit anul 1972 – cel mai neasemenea din viaţa mea de până acum. Iar faptul că a rămas prea nostalgic în inima mea, ulterior l-am făcut să se repete de încă o sută de ori sublim şi sublimat în o sută de zile, cu acest articol mai adăugându-i o zi.

Iată-ne în urmă cu vreo 50 de ani, de unde îmi vin acum amintiri ca de la nişte antipozi. Eu, în fostul regim, am avut belele greu de povestit, greu de crezut, dar şi noroace am avut spre a mai reuşi să evadez dintr-o lume concavă unde trebuia să pui mâna la gură şi când plângeai, şi când râdeai. Eu, după patru ani de schimbări cu serviciul şi după alţi doi ani de şomerat, în 1972 am fost trimisă la Orşova, pe un post de metodist la noua Casă de Cultură. Brusc m-am trezit atunci într-o altă lume, ca după potop. Un potop al Dunării care, barată de Hidrocentrala Porţile de Fier, înghiţise 12 sate şi oraşul Orşova. Acesta – reconstruit în numai 5 ani, cu arhitecturi îndrăzneţe şi de un pitoresc nebun, dacă avem în vedere clişeiformele construcţiei din acea vreme. Poate a fost şi graba în fudulia celor de după „dezgheţul politic“, dar şi locul era îndrăzneţ avântat pe versantul unui deal muntos, cu abrupturi ce au fost terasate spre a se forma un amfiteatru elansat cu faţa la Dunăre.

Eu am prins atunci construirea esplanadei, falezei şi insuliţei – în forma semnului întrebării cu răspunsul în el. Dar mai tare m-a sensibilizat ridicarea Catedralei Romano-Catolice, singura nou construită în România comunistă. Am prins-o de la ţăruş, se contura în apropiere de Casa de Cultură. În acel an 1972 am văzut aproape zi de zi zidirea unei capodopere – în formă de cort şi cu acoperişul în formă de cruce, un construct paradigmatic, cu elemente cosmopolite, nonconformiste, totuşi un unicat în Europa de atunci. A fost de mirare că s-a aprobat un astfel de proiect. Oricum, lăcaşul era strict necesar comunităţilor catolice din Clisura Dunării, ale căror biserici au rămas sub ape. Totodată, lucrarea a fost în întregime sponsorizată de Asociaţia Caritas din Feiburg şi realizată de IPROTIM, Timişoara, arhitect Hans Hackelmann, pictor Gabriel Popa. La inaugurare în 1976, cum şi ulterior, lumea se înghesuia să vadă fresca celor 14 scene cu Drumul Crucii lui Iisus, între figurile biblice apărând şi din cele actuale: Florin Piersic, Nadia Comăneci şi John Lennon – cu un surâs metafizic, dar şi figura lui Lenin – acesta plasat lângă Pilat din Pont.

În 1972, eu am fost reangajată la Severin, deşi cu greu m-am desprins de Orşova Nouă. Chiar şi naveta cu trenul era o desfătare pentru sufletul meu. Ulterior, ocupându-mă de mersul unui cenaclu literar, am reuşit să obţin de la Comitetul de educaţie şi cultură organizarea unor tabere de creaţie chiar la Orşova Nouă. Astfel, în 1980-1989, zece zile pe an le-am petrecut în oraşul cel mai plăcut inimii mele, de parcă eram de o seamă cu ferestrele sale şi cu foarte tinerele statui. Iar acum nu ştiu de ce mă mir retoric despre faptul că am reuşit să mă strecor printre verigile sistemului ce-mi risipea sau umilea curiozităţile. Şi am trăit încă o sută de zile orşovene chiar mai frenetic feerice, poate fiind în grup. Eram în jur de 20 de scriitori, cazaţi la hotel, dar am apucat şi alte locaţii, bunăoară una a fost mănăstirea lui Pamfil Şeicaru, atunci postmodernizată în terasa Căprioara. Ce m-a năucit aici a fost în primul rând barul aşezat chiar în altar. Ziua, la lumina soarelui transpărea conturul sfinţilor pe tavan, deşi fuseseră spoiţi cu var. Pentru noi, frumuseţea şi libertatea erau pe afară. De aici de sus nu te mai uiţi în sus, nu-ţi mai pasă de avioane şi de-or cădea. Pe la amiază, coboram pe lac cu bărcile, vedeam cerul pe apă gâdilat de peşti poetici şi cântam tare: Dar acum e cald şi bine.

Numai la Orşova am băut din vinul-divinul libertăţii suverane. Încât nici astăzi nu mă întreb cum şi de ce în cele zece „tabere de creaţie“ nu am scris nicio poezie.

 

Dan STANCA

Imposibila călătorie

Cel mai frumos loc unde am fost, în mod paradoxal, este acela în care nu am ajuns niciodată. Acela e cel mai frumos loc de pe pământ, care din capul locului nu e de găsit pe nicio hartă turistică. Pentru a ajunge aici, nu trebuie să-ţi faci rezervări şi să plăteşti nu ştiu câte sute sau de mii de euro. În acest loc nu ajungi fiindcă el, de fapt, nici nu există. Poate fi u-topos, aşadar utopia în care mulţi au crezut, dar plătind ulterior amarnic pentru naivitatea lor. Simt însă că merg cu gândul într-o direcţie greşită. Nu e vorba acum atât de un loc intangibil şi inaccesibil, cât de locul care se află la doi paşi de tine, dar eşti incapabil să-l descoperi. Poate întreaga viaţă ţi-o consumi în mod inutil, încercând cele mai riscante formule de existenţă, când de fapt totul e foarte simplu şi nu ai fi avut decât să deschizi ochi şi să vezi, cum se spune, la doi paşi. Până la urmă, aceasta şi este transfigurarea despre care se spun atâtea, dar puţini sunt cei care-i cunosc esenţa. De exemplu, drumul pe care-l faci zi de zi la piaţă, printr-un miracol, tot într-o zi ca toate celelalte ţi se va dezvălui şi-l vei vedea în cu totul altă lumină. Atunci vei spune cu mâna pe inimă că acesta este pentru tine cel mai frumos loc de pe pământ, care face mai mult decât un milion de insule exotice şi de paradisuri geografice. Ironia e aceea că despre acelaşi loc ai spus ani şi ani că e cel mai urât, că te-ai săturat să baţi mereu acelaşi drum, că nu mai suporţi monotonia. Dar călugăria adevărată asta şi înseamnă. Să-ţi asumi monotonia până la capăt, pentru ca într-un final să trăieşti fericirea transfigurării sau a schimbării la faţă. De aceea asemenea fiinţe pot cunoaşte împărăţia cerurilor, care ce-i altceva decât înfăţişarea într-o altă lumină a ceea ce până atunci păruse şters, anodin, nesemnficativ. Aşa că, dragi tovarăşi, nu mai fiţi turişti zeloşi şi nu mai bateţi coclaurile, rămâneţi la voi în faţa casei, precum ţăranii odinioară pe prispă, şi aici speraţi că poate odată şi odată veţi trăi ce au trăit apostolii în faţa Taborului. Şi dacă referirea la monahism nu convine, pot spune că şi în iubire lucrurile stau la fel. Femeia de care te-ai săturat şi de care zi de zi ai vrut să scapi, dar din comoditate te-ai complăcut în situaţia respectivă, ei bine, aceeaşi femeie, tot într-o zi ca toate celelalte, ţi se poate revela ca o veritabilă zeiţă în faţa căreia îngenunchezi şi te dai cu capul de pereţi că ai fost atâta vreme orb. Atunci, nu mai e niciun dubiu, ai descoperit cel mai frumos loc de pe pământ.

 

Liviu Ioan STOICIU

Un loc în care sunt puse în valoare cuvintele

Cred că orice loc pe care îl vizitez pentru prima oară (localitate sau vârf de munte), îmi place. Poate fi „cel mai frumos, cât de cât“. La a doua vizită îi găsesc oricărui loc tot felul de cusururi, probabil că frumusețea „la prima vedere“ mai obosește, o fi de vină memoria mea slabă. Asta înseamnă că locurile plăcute prima oară, pe care nu le-am revizitat, sunt cele mai frumoase? De exemplu, nu-mi iese din minte o preumblare, după Revoluție, printre portocali, mandarini și lămâi plini de fructe sau în floare, livezi dense nesfârșite în… Albania (habar nu aveam că în Albania cresc asemenea păduri cu pomi exotici fructiferi); totul era parfumat și, dintr-odată, m-am rătăcit de cel ce mă însoțise (eram venit din partea Uniunii Scriitorilor din România; nu s-a mai repetat, după ce am renunțat la funcția de redactor-șef la săptămânalul Contrapunct, să mai fiu „trimis“ undeva) și m-am trezit într-o poieniță cu iarbă înaltă și din iarbă a apărut o tânără îmbrăcată sumar, cu forme „apetisante“, dar… cu o figură nu tocmai pe gustul meu (nu știu cum să spun, să nu ating onoarea frumuseții feminine „corecte“), care m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, mi-a spus ceva în albaneză, cred (în ce altă limbă?), mi-a întins mâna, m-a mângâiat și m-a tras efectiv spre ea, lăsând-se în jos, gata să facă dragoste? Probabil. Așa, tam-nesam. Era clar că eram deja în Paradis – și unde, undeva într-o livadă din Albania! A fost ca într-un vis cu ochii deschiși. Norocul meu atunci a fost că m-a strigat și a venit după mine cel ce mă însoțise și care mă scăpase din ochi (eram mai mulți), îngrijorat, tânăra năbădăioasă dispărând atunci cum a apărut, „ca prin farmec“. Îmi imaginez că dacă dispăream cu tânăra albaneză (răpit, eventual; eu și așa nu știam drumul înapoi), în România s-ar fi anunțată că… Stoiciu a rămas în Albania! Sigur, trebuia să mă fi lăsat răpit, să ajung pe lumea cealaltă… Nu știu în ce loc anume eram în Albania (tot din Albania am în minte groaza trăită, ca niciodată, adus cu o mașină în viteză pe o șosea de munte cu o bandă pe sens, total fără parapete sau linii albe pe margine, fără copaci sau arbuști, numai pietriș, jos era marea, o secundă de neatenție a șoferului ne-ar fi aruncat pe o pantă de o mie, două mii de metri fără întoarcere; dar deja vorbesc de ceea ce nu mi-a plăcut și întrebarea era care e cel mai frumos loc…). Altfel, eu caut locuri sfințite. Aici e frumusețea. Subiectiv, nu atât scriitorul crede în puterea cuvintelor, cât călugărul. E vorba de cuvinte „care zidesc“, de rugăciuni neîntrerupte, de legătură și de mijlocire cu tot necunoscutul care ne controlează prin genă (ADN). Da, caut mănăstiri, acolo mă regăsesc, ele sunt un sprijin pentru suflet – acolo aprind o lumânare și-i pomenesc în gând pe ai mei (morți sau vii) și mă simt în siguranță cu mine însumi, e de ajuns să mă concentrez, senin, cu milă la mine, la condiția mea; sunt slab de înger. Dacă vi se pare a fi floare la ureche aflarea acestui loc, aflați că pentru mine aici este cel mai adevărat loc de meditație – și că e esențial să fiu bine primit în lumea celor ce pun aici în valoare cuvintele…

 

Florin TOMA

Harta personală

Din punct de vedere turistic, imaginea plăcerii de a mă fi aflat acolo unde locul este cel mai frumos din lume (din lumea mea, dacă am înțeles bine sensul adânc al întrebării?!) îmi pare asemănătoare – fără nicio legătură între asemănătoare și uzinele care azi nu mai sunt, deci, s-ar numi „A-semănătoarea“!! – deci, imaginea generică a turismului meu personal ar fi similară cu una de puzzle. În acest tablou, pot fi descoperite secvențe superbe din Roma, din La Vallettta, din Cefalù, din Saint-Malô, din Catania, din Viena, din Saint-Paul-de-Vence, din Medina, din Madrid, din Timișoara, din Èze, din Düsseldorf, din Atena, din Cannes, din Amsterdam, din Nice, din Brașov, din Göreme, din Menton, din New York, din Florența, din Veliko Tîrnovo, din Tampa, din Ankara, din Praga, din Montepulciano, din Istanbul, din Los Angeles, din Paris, din Chicago, din Rouen, din Sighișoara, din Palermo… și din nici eu nu mai știu de unde.

(NOTĂ: Mi-am imaginat odată o hartă personală, cu traseele tuturor drumurilor făcute de-a lungul vieții, începând cu cel zilnic, de la 5 ani, dus-întors, din strada Bucegi nr. 6 din Ploiești, unde locuiam, până la Căminul cu orar prelungit al Uzinelor „Ceramica“, aflat în Bariera Câmpinii, la 1,5 km depărtare și terminând, de pildă, cu cel, tot dus-întors, de la locuința mea la Mega din Piața Amzei… deci, o hartă cu liniile trasate imperceptibil pe glob de picioarele subsemnatului călător. Apoi, cred că ar fi interesant ca asta s-o facă, la rândul lui, fiecare îndrăgostit de Dromos, cândva, într-o imposibilă clipă de zăbavă a acestuia, nu-i așa?)

Din păcate, însă, imaginea în format puzzle este întotdeauna, dacă nu incompletă (un fel de opera aperta, cu scăpări adică), măcar confuză, amestecată și compozită. Din pricină că un fragment se vede mai bine, altul e neclar, fiindcă dioptriile nu mai sunt valabile, iar altul, ghinion! nu se vede deloc (ca un ciob lipsă dintr-o amforă antică!).

Sigur că, vrând să fie un pandant necesar la problema aflată în chestiune, m-am gândit că se poate spune câte ceva și despre locurile ale căror splendori n-au fost admirate niciodată (decât în poze, la National Geographic sau la… Paprika!). De ce să nu fim cinstiți și să ne amintim și de locurile în care am visat dintotdeauna să ajungem, locuri la fel de frumoase ca și cele văzute? Ce mi se pare interesant însă este că, pe sub pânza transparentă a regretului, normal la orice deces, se insinuează constanta cvasi-psihotică a credinței nestrămutate că acele locuri rămân acolo mult timp. Încă o eternitate. Firește, poleite de lumina optimistă a speranței: cine știe, poate vom ajunge și noi acolo!

La modul wishful thinking există locuri care au pe „vino-ncoa“, unele care te caută ele însele, te cheamă, te ademenesc. Fără pliante. Acelea sunt, după părerea mea, locurile princeps, unde spiritul se lasă îmbiat spre actul desăvârșit al „locuirii“ (un concept atât de complex, inventat de artistul Maxim Dumitraș). Locuirea în locul ales – act ce nu conține nicio fărâmă de aluzie imobiliară – este suprema strălucire pe care o emite un loc particular, un ambient personal, un spațiu protector (dacă n-aș fi tentat să spun chiar apotropaic!).

Tot astfel se întâmplă și cu drumurile până acolo, axele la capătul cărora se află locurile. Și care sunt la fel de importante, fiindcă ele reprezintă călăuza spre magnificență. Pe care o poți atinge cu văzul sau cu mâna doar dacă ai parcurs drumul. În întregime. Las’ că unii confundă splendoarea unui loc cu însuși drumul, Calea, dar asta e altă poveste. Într-o întrebare viitoare!!

Dar, așa cum notează undeva Octavian Paler, cu sagacitatea lui astenică, putem avea ghinion: Sunt drumuri ce ne caută de mult și-ajung la noi când noi suntem plecați în căutarea lor pe alte drumuri. La rigoare, se poate însă și invers, dacă ne ducem cu gândul la Blaga: …drumul întoarcerii nu-l mai știm / Elohim, Elohim!… Depinde în ce loc te afli!

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Schitul nostru românesc

Era cât pe-aci să scriu Veneția, m-am gândit și la Istanbul (cu tot cu Insulele Prinților) și la alte destinații: Monaco, Tesalonic, Roma, Florența, Amsterdam etc.. Apoi, mi-au venit în minte unele destinații exotice, începând cu câteva insule grecești, dar parcă tot nu mă puteam decide pentru că, în fapt, primul loc la care îmi pleca gândul, poate nu era/este cel mai frumos (în sensul turistic, în sensul de plăcut ochiului), poate nu este nici cel mai neobișnuit, astfel încât să fie foarte altfel de locurile în care îți derulezi ghemul vieții, dar era/este cel care se impune ori de câte ori mă gândesc la plecări, la ieșiri, la îmbrățișarea zărilor. E vorba despre Muntele Athos, Aghios Oros. El este (pentru mine) cel mai frumos, dar nu în sensul obișnuit, ci în sensul de frumusețe care înseamnă deplinătate, care înseamnă încărcătură care te cheamă. Acel kalos, reflexie a lui agathon. Athosul devine pentru cine a pătruns receptiv, deschis și smerit în el, un loc-ancoră, un spațiu dătător de identitate. De la prima întâlnire te faci, aproape fără să vrei, athonit, iar dorința de a reveni (în acest nou-vechi acasă, în acest nou-vechi loc natal) e aproape irepresibilă. Te faci ecou al acestui laborator de sfințenie, de devenire și, odată întors, regurgitezi filosofic și spiritual fiecare zi petrecută aici, iar asta te obligă la o reanalizare și o regăsire/regândire a așezării tale în propria viață. Redescoperi imperativul coerenței de sine, acea organicitate despre care scria Mircea Eliade și pe care, de fapt, o caută toți înțelepții. Ce poate fi mai frumos decât asta? Ce poate fi mai frumos decât să-ți lărgești sinea primind un loc în care se produce, atât de natural și de sincer, ruperea de nivel (Eliade)? Am fost în această republică monahală de patru ori și m-aș întoarce oricând, pentru că, în fiecare primăvară, atunci când înmugurește dorul de ducă, aud chemarea. Văd valurile din jurul țărmurilor și mă reîmbarc pe vas, la Uranopolis, iar odată ajuns la Dafni (portul), revăd cărările, mănăstirile și acareturile (dintre care cele mai vechi sunt de secol IX-X). Simt potirul sufletului plin și o bucurie fără seamăn. Aici ai și urcuș (în toate sensurile) și istorie, dar și (mai ales) netimp, eternitate. Ce e drept, primul meu hagialîc aici l-am făcut cum trebuie, după toate regulile pelerinajului. M-am rupt douăzeci și două de zile de lume și am bătut cu pasul drumul la toate cele douăzeci de cetăți ale mântuirii, câte mănăstiri are acest Munte Sfânt al Ortodoxiei. Plus, schitul nostru românesc Prodromu și alte câteva așezăminte mai mici. Da, acesta este cel mai frumos loc în care am fost, în care cumva, încă, sunt.

 

Lucian VASILIU

Toate la un loc?

De câteva zile, de când am primit invitația să răspund la această întrebare, nu mă mai țin locului!

Umblu de colo dincolo, de pe mal de Bahlui pe mal de Nistru, de pe mal de Sena pe mal de Gange!

Ba sunt în ograda duminicală a Vaticanului – unde abandonez total fumatul, ba mă trezesc socratizând în Agora ateniană.

Ba sunt cățărat pe coama Marelui Zid Chinezesc, ba înot în Mediterana insulei Santorini. Ba zbor călare pe un zmeu de hârtie japoneză, sfidând o rachetă nord-coreeană, ba beau o cană de lapte bătut într-un sat din Macedonia de Nord.

Ba mă aflu în urbea Cernăuți și aprind o lumânare în amintirea tatălui meu, student teolog odinioară, acolo, ba răsfoiesc Biblia lui Șerban Cantacuzino în biblioteca eruditului Paul Miron din Freiburg.

Ba sunt în Belgia, la un curs de management cultural și cânt cu Jacques Hustin într-o subterană, pe versuri de Villon, ba la Turnirul Poeților, în Spania lui Don Quijote de la Mancha.

Ba admir piața de pește din golful Marsiliei, ba sunt la Budapesta, pe mal dunărean, ascultând corul costobocilor migratori.

Ba în Viena studentului junimist Eminescu, ba în Central Park din New York, pe o bancă solară, cu Brâncuși.

Ba cu poetul Dan Laurențiu, blocați în port la Smirna, exclamând: „O, Izmir, cimitir al croazierei noastre!“, ba în Cimitirul Vesel din Săpânța, cu poetul Mihai Ursachi predicând: „Să gândim global, să acționăm local!“

Ba da, ba nu! Ba nu, ba da!

Cel mai bogat loc?

Cel mai sărac loc?

Cel mai fastuos loc?

Cel mai banal loc?

Cel mai frecventat loc?

Cel mai uitat loc?

Cel mai nelalocul lui loc?

*

* *

Toate la un loc?

– Pântecul mamei mele, preoteasa postbelică Elisabeta, care a așteptat să moară Stalin și apoi să mă sloboadă în lume! Pentru detalii poetice, vă recomand, smerit, volumul Fiul Omului, apărut la Editura Cartea Românească, Anul Domnului 1986. Lector Florin Mugur.

ERGO: Pântecul matern este cel mai frumos, indicibil, inefabil loc în care am fost!

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Voidokilia

Locuri frumoase, sumedenie. Dacă vorbim de astfel de locuri, ca priveliști (landscape, cum zic englezii, Landshaft, nemții), ele se înșiruie unul după altul de-a lungul și de-a latul vieții, cu întreaga lor frumusețe, cu aura lor de mister. Iată, într-un sumar aleatoriu, o anume înșiruire: locul ferit de pe Golcin, în Munții Cibinului, pe aleea molizilor auriți (unde n-am reușit decât o dată, ca geograf profesionist și fotograf amator, să scot o poză), Bretania de la Carnac și până la Cote Sauvage, în briza dulce-sărată a Atlanticului, o dimineață cețoasă de august pe Someș, la Uileac, pe Lacul de Vest la Hangzhou, în capitala mondială a mătăsii și a templelor de jad, dincolo de dunele înierbate, la Bergen, în lumina străvezie a Mării Nordului, creasta de ametist a Făgărașilor, dinspre Șerbota peste Custura Sărății către Tunsu Mare (mai cunoscut ca Negoiul), Parisul la pas, într-un februarie însorit, popasul pe malul lacului, în Dumbrava Sibiului, pe buturugă, cu bicicleta alături, acasă, în grădină, la masa rustică de sub uriașul măr înflorit, și atâtea altele.

Locul unic este însă acela care are o încărcătură mai greu de descris. Un astfel de loc își are locul de frunte în inimă nu doar pentru „frumusețea“ lui, ci pentru că l-ai încărcat, într-un moment fast al existenței tale , cu o putere aproape mistică și care te-a încărcat, la rându-i, cu o energie de dincolo de simțurile comune. Și asta datorită unui fapt atât de simplu: persoana iubită care te-a condus sau te-a însoțit sau te-a urmat în acel loc, cu care s-a identificat apoi pe de-a întregul, în toți anii care-au urmat. Un loc cu o încărcătură spirituală aparte. Acel loc este Voidokilia. Un golf în forma literei omega în sudul Peloponezului, aproape de capătul dinspre Mediterana al „degetului“ vestic al extremității Europei, înconjurat de catedralele munților, care nu-i lasă decât o infimă deschidere spre Marea Ionică. Un amfiteatru perfect, ascuns după o intrare îngustă, iar odată intrat în altă lume, ți se taie respirația. Plajă semisălbatică pustie, mărginită de smocuri de cimbru și oleandri, apă albastră și transparentă, departe de „facilitățile“ turistice moderne. Cumva ca într-un poem de Wallace Stevens, A likeness, one of the race of fathers: earth, and sea and air. O femeie și un bărbat, la amiaza vieții, înspăimântați de frumusețe, cu ochii țintă spre Grota regelui Nestor, aflată la o sută de metri înălțime în peretele muntelui sudic. Am locuit tot pe munte, spre nord, într-o livadă de măslini, la Tragana, aproape de vechiul Pylos, capitala Messeniei din vechea Eladă. Coborârea spre mare urma Petrohori și Hora, iar dincolo de golful Voidokiliei mergea spre laguna Gialovei, rezervație naturală pentru păsări, apoi spre noul port al Pylosului (ce mărginește marele golf Navarone), în trepte pe coasta muntelui, cu case albe între platani uriași și, mai departe, spre sud, către Methoni, cetate și pavăză venețiană la porțile continentului, strat mai nou peste straturile ce coboară până în cele mai vechi timpuri. Câțiva ani mai târziu, am așternut pe hârtie un fel de poem (a likeness, one of a race of poesy?), inedit până azi, și pentru că face trimitere la versurile altui poet pe care-l iubesc, Dylan Thomas (“And death shall have no dominion“): Ți-am amintit, privind amândoi vechea fotografie/ de la Voidokilia, din vara noastră de neuitat/ să nu te întristezi,/ cu noi sau fără de noi/ lumea merge oricum mai departe,/ însetată de frumusețe,/ dar vara noastră va rămâne.// Așezată pe nisip/ privești golful liniștit/ de sub stâncile înalte cât o catedrală./ Ești cu spatele la ochiul meu fotografic,/ cu părul împletit în briza/ caldă cu gust de sare și cimbru sălbatic.// Ți-am spus, privind amîndoi vechea imagine/ îngălbenită de vreme/ să nu-ți pară rău pentru nimic/ cu sau fără de noi/ carele vor urca pe munte/ trase de boi înjugați cu funii de aramă/ spre grota regelui din Pylos,/ iar vara noastră va rămâne.// Ți-am apus să-ți privești chipul cel ascuns,/ ochii strălucitori privind înspăimântați în larg/ spre marea de dincolo de stânci,/ să nu te întristezi,/ căci vara noastră va rămâne.//Ți-am spus,/ păstrează întreagă iubirea,/ ca să pot alina melancolia ta nepământeană,/ ca vara noastră să rămână,/ iar moartea nu va fi stăpână.

 

Gheorghe VIDICAN

Petidul – un imens poem – la care trudesc de când mă știu

Călătoria din punctul meu de vedere este o lăcomie a ființei umane de a ieși din propria piele, de a intra din cotidianul de care suntem plictisiți într-o lume a mirărilor, care ne duce spre necunoscut, unde frământările lăuntrice nasc întrebări, nasc temeri care ne poartă de la entuziasm la frică.

Călătoria e un spectacol în care de cele mai multe ori regizor este hazardul, iar în rolul de personaj principal este cu voia sau fără voia lui călătorul, aici nu e loc de târguieli, autorul scenariului este veșnicul regizor al cotidianului prin care mărșăluim – hazardul.

Din acest spectacol în care necunoscutul te plimbă pe tine actorul-călător de la trecutul trăit spre prezentul în care experimentezi noi trăiri, prezentul fiind un timp al mirărilor, al lăcomiei de cunoaștere și de ce nu al ispitei de a cocheta cu neprevăzutul spre viitorul în care vor fi date uitării micile întâmplări nefericite din celelalte călătorii, devenind de cele mai multe ori niște amintiri de care te amuzi copios.

Da, recunosc sunt de profesie un călător înrăit, sau mai bine un actor-călător înrăit care își asumă toate riscurile irealului pe care ni-l rezervă orice călătorie.

Nu v-o spun sub formă de fală sau ca să fiu invidiat de cineva, dar am brăzdat pământurile bătrânului nostru continent de la est la vest, de la nord la sud, trecând de la starea de uimire la cea de trăire care nu poate fi descrisă în cuvinte în fața spectacolului oferit de marile metropole europene precum Londra, Parisul, Barcelona, Moscova, Helsinki, Roma, Atena. Sunt experiențe unice fiecare luată în parte, experiențe care m-au făcut să înfrunt cu stoicism depărtările și oboseala, bucurându-mă de acest spectacol oferit cu generozitate de vechile culturi europene. Lăcomia mea de cunoaștere m-a împins să explorez și alte lumi, să mă minunez și la vederea frumuseților Americii precum metropolele NewYork, Chicago, Las Vegas, Los Angeles, Toronto, London(Canada), ori minunile dăruite nouă de divinitate – Grand Canyon, Niagara Falls. Sau minunile Asiei, vizitând Turcia sau Siamul (denumirea veche a Thailandei). Din toate aceste minunate peregrinări eu am devenit mai bogat sufletește și mai câștigat pe plan spiritual.

Dar există un dar, știm cu toții că ființa umană este cea mai complexă mașinărie a Terrei, oricât am uzita de proverbul: călătorului îi șade bine cu drumul – el, actorul-călător, închide un cerc al călătoriilor spre a deschide altul nou.

În cazul nostru, a călătorului român, situația se complică. Limba română are în portofoliul ei câteva cuvinte netraductibile în alte limbi, printre care și cuvântul DOR.

Da, dorul de casă e un viciu pe care-l moștenim, de la faimoșii noștri înaintași – dacii și romanii.

De acest viciu sufăr și eu. Mie nu mi-a fost dat să uit lacrimile cerului din Petidul natal, susurul Criștiorului, mirosul de pită proaspăt scoasă din cuptor, răcoarea stropilor de rouă sub tălpile noastre de copii neastâmpărați.

Nu pot să dau uitării că sunt primul băiat al Mitrii lui Ghiorghilaș și al Tiții Pupii (poreclele părinților mei) din Petid. Nu pot să uit poveștile pline de savoare ale bunicului meu, paznic la ferma de legume a colectivului, despre războiul din Serbia ca husar în armata austriacă.

Nu pot să uit potcovitul cailor în căuăcia (atelierul) Mitrii lui Ghiorgilaș, nu pot să dau uitării nicicând acești frumoși ani ai copilăriei, în care mama ne ferea de griji cu privirea ei plină de îngăduință.

Petidul e un poem la care trudesc de când mă știu.

 

Marcel VIȘA

După o scurtă oprire în Brașov

Cel mai frumos loc în care am fost e locul în care m-am întâlnit cu ea, după o vreme îndelungată în care, fiind amici doar, nu ne mai văzuserăm, deși păstram o legătură strânsă, discutând prin mesaje, vorbind zilnic la telefon, ore în șir, despre cărți, filme, diferite întâmplări din viețile noastre, sau pur și simplu tăcând, analizând fiecare respirația celuilalt.

În așteptarea momentului în care trenul ei trebuia să sosească, mă plimbam de unul singur pe străzile pline de forfotă, printre cupluri fericite, simțeam cum emoțiile cresc în intensitate, iar orele treceau din ce în ce mai lent. Scanam cu privirea tarabele pline cu suveniruri, mă holbam la reflexia mea în vitrine, îmi aranjam, vădit îngrijorat, hainele, freza, mi se părea că arăt atât de aiurea tocmai acum, când trebuia să mă întâlnesc cu fata aceasta de care începusem de la o vreme să mă îndrăgostesc în secret, amica mea de mai bine de șase ani, cu care mă împrietenisem în mediul virtual după ce ea îmi citise un poem share-uit intens pe rețelele de socializare, poem în care era vorba despre dragostea dintre un poet și o poetă. Mi-a trimis un mesaj, iar din acel moment convorbirile noastre au devenit tot mai dese, tot mai intense, nu au încetat decât la un moment dat, pentru puțin timp.

Ajunsesem, iată, după o scurtă oprire în Brașov, de unde trebuia să schimb trenul, unde mi-am omorât timpul stând în barul gării la o bere și ascultând poveștile celorlalți călători care au poposit aici, în micul orășel de pe Valea Prahovei, cu mult înaintea ei. Pregătisem camera de hotel, făcusem mici cumpărături de la supermarketul din apropiere, iar acum tot ce îmi rămânea era să aștept.

M-a sunat de îndată ce a plecat de acasă, din taxi, apoi iarăși, speriată teribil, deoarece trenul în care urcase părea că merge în altă direcție decât cea în care ar fi trebuit, însă asta s-a dovedit a fi o alarmă falsă, vagoanele fuseseră doar împinse puțin pentru a fi lipite de locomotivă. Am răsuflat ușurați, iar eu mi-am continuat periplul prin micul orășel, mai aveam câteva ore bune de așteptat.

Când a ajuns, era deja noapte, trenul se zărea în depărtare, iar eu ajunsesem în gară de aproape o oră. Momentul în care ea a coborât liniștită din vagon îl voi ține minte toată viața. Deși era un pic obosită – aceasta fiind, surprinzător, prima ei călătorie cu trenul –, chipul ei emana o lumină aparte, o frumusețe angelică. I-am luat de îndată bagajul, după ce ne-am îmbrățișat, și ne-am îndreptat spre hotel. Seara a fost scurtă, eram amândoi obosiți după drum, așa că am adormit destul de repede, știind mai ales că a doua zi aveam de explorat împrejurimile.

A doua zi ne-am trezit dis-de-dimineață cu gândul să ne începem periplul. Orașul se trezise înaintea noastră, așa că am mers la un restaurant să luăm micul dejun și să ne bem cafeaua. Ne plăcea forfota din jurul tarabelor cu nimicuri, culorile răsăritului și răcoarea muntelui care se întindea peste casele construite în mare parte din bușteni sau piatră, iar mai apoi, în drumul spre telecabină, am auzit rugăciunile care răsunau din pădurea de molid de alături, ecouri venite de la Mănăstirea Caraiman construită la poalele muntelui, într-o poieniță, și pe care am vizitat-o la întoarcerea de la cascada Urlătoarea spre care pornisem în pas vioi. Aici la mănăstire, după ce ea a aprins niște lumânări pentru sufletul celor apropiați, a început să hrănească iepurașii și poneii aflați în custodia lăcașului de cult. O priveam și nu mă mai săturam de frumusețea ei, de bunătatea ce reieșea din fiecare gest al ei, când hrănea bietele animăluțe, de eleganța aparte cu care pășea.

Eram aici alături de ea, în locul acesta plin de o energie miraculoasă, și nu îmi mai trebuia nimic altceva, mă simțeam de parcă aș fi pășit într-o altă lume, una plină de magie.

Am coborât agale spre localitate, prin pădure, pe o cărăruie șerpuită ce ocolea trunchiuri de copaci seculari doborâți de viscolul iernilor trecute.

Era toamnă târzie, iar jos în orășel mirosea a castane coapte în jar, și un aer rece cobora deja de pe munte odată cu înserarea își făcea loc în sufletele celor care se plimbau singuri pe străzile iluminate electric, dar noi ne aveam unul pe celălalt, ne țineam de mână, simțeam o apropiere tainică, deși nu rostisem încă cele două cuvinte. În drum spre locul de cazare, ne-am luat clătite uriașe cu Finetti de la tarabele de lemn și eram fericiți, sporovăiam veseli; când am ajuns în cameră am pus Frank Sinatra pe telefonul meu și am dansat pe balconul cu ferestre mari îndreptate spre munte, iar noaptea care s-a lăsat tiptil ne-a învăluit cu întregul ei farmec și mister.

 

Răzvan VONCU

Locul care învinge timpul

Cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată a fost o sală de lectură: cea din stânga, de la etajul Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman“ din Craiova.

Într-o viață de critic și profesor, am văzut, desigur, multe alte biblioteci și săli de lectură. Înainte de a ajunge să citesc la „Aman“, a fost cea a Liceului (actualmente, a Colegiului Național) „Frații Buzești“, cu colecțiile ei de reviste literare frumos întinse pe o masă lungă, chiar la intrare. Acolo citeam cronica lui Nicolae Manolescu și, în general, revista România literară. Apoi a fost mica bibliotecă a Lectoratului Francez de la Universitatea din Craiova, unde oficia Anne-Marie Le Roy, care-mi alimenta pasiunea naivă pentru Roland Barthes, Jean-Pierre Richard și pentru toată „noua critică“. La București, am prins vechea Sală a profesorilor de la Biblioteca Centrală Universitară, înainte de a fi fost bombardată în 22 decembrie și refăcută. Biblioteca Facultății de Litere a Universității din București este, cred, cea mai frumoasă sală de lectură din Capitală: în timpul studenției mele, însă, era întunecată și înghețată, nu doar de frigul ceaușist, ci și de umbrele ilustre care citeau sau citiseră pe băncile ei. Biblioteca Academiei nu mi-a rămas, firește, străină. Nici cea veche (în care Zigu Ornea, de vie memorie, era un reper la fel de sigur ca mirosul de hârtie veche și vălurile de praf subțire, pe care puținele raze de soare le tăiau oblic), nici cea nouă, cu aspectul ei inconfundabil de edificiu postcomunist, prematur uzat. În străinătate, am citit cu plăcere în biblioteca de la Universitatea „Paris VIII – Vincennes – Saint Denis“, învăluit în mirosul de șaorma și falafel de la bufetul halal (cum altfel?!) aflat la parter, și mai ales în cea de la Sainte Geneviève, unul dintre ultimele vestigii ale Sorbonei celei adevărate, de odinioară. Am trecut și prin biblioteci care se vizitează ca opere de artă: Medicea Laurenziana, de la Florența, cu faimosul ei vestibul proiectat de Michelangelo, sau, de ce nu?, Batthyaneum, de la Alba Iulia, vizitată pe când defunctul regim comunist o ținea bine ascunsă de marele public.

N-au lipsit, de pe harta mea afectivă, câteva biblioteci private. Cea a profesorului meu din liceu, criticul Marian Barbu, în care intram cu evlavia cu care se pășește în atelierul scriitorului. Ori cea a lui Romul Munteanu, în care priveam cu jind colecțiile complete ale marilor critici francezi și germani (pe ultimii, însă, nu-i puteam citi în original). În fine, biblioteca splendidă a lui Mircea Anghelescu, care-i servea totodată și de birou: un spațiu în care puteai vedea pe viu ce înseamnă un istoric literar adevărat.

Însă niciuna din cele de mai sus nu se compară, în mintea și-n inima mea, cu modesta sală de lectură de la etajul Bibliotecii „Aman“, din Craiova. Modestă, numai în raport cu unele dintre cele evocate anterior, altminteri, conținând absolut toate cărțile de care am avut nevoie. Am petrecut acolo, literalmente, câteva luni de zile, în iarna lui 1987 și-n primăvara lui 1988, pregătindu-mă pentru Olimpiada de literatură română și, mai ales, pentru examenul de admitere la Facultatea de Litere. Sala aceea mi-a ocrotit lectura și învățătura, într-un moment în care afară însemna cenușiul, absurdul și privațiunile din ultimii ani ai lui Ceaușescu. Biblioteca se închidea devreme, la orele 18,00, pentru ca nu cumva tăierea curentului să o surprindă cu sălile de lectură pline. Însă eu eram acolo de la 8,30, cu o (mică) pauză de prânz. Era frig, cum altfel?, însă citeam ocrotit nu de un calorifer, ci de generozitatea – și, cred, curajul – de neimaginat ale profesorului meu, Marian Barbu. Care îmi făcuse o bibliografie completă și, în schimbul promisiunii că voi citi, s-a oferit, ca diriginte, să-mi motiveze absolut toate absențele pe care le-aș fi acumulat ca urmare a frecventării bibliotecii. Știu că pare incredibil, însă timp de două trimestre, nu am trecut pe la școală decât ca să obțin notele strict necesare mediei. În schimb, am citit la Biblioteca „Aman“. A fost – de prisos să adaug – singura dată în viață când am urmat de la cap la coadă o bibliografie făcută de altcineva. Însă aceea făcută de criticul pe care am avut șansa de a-l avea profesor mi-a fost de folos și mai târziu, la facultate. Ba chiar și azi, când sunt eu însumi profesor.

Biblioteca mi se părea nespus de frumoasă întrucât contrasta total cu ceea ce era afară. Treceam pragul sălii de lectură, lăsam pe biroul bibliotecarului fișele cărților pe care le doream și mă așezam în bancă. Imediat intram, practic, în alt timp. Simțeam fizic cum mă rup de urâtul și de mizeria ceaușistă, de propagandă și de absența oricărei perspective, și devin contemporan cu Arghezi, cu Blaga, cu Hortensia Papadat-Bengescu sau cu E. Lovinescu însuși. Citeam, privind din când în când decorul auster al pereților plini de rafturi cu cărți, și mi se părea că nu mai aparțin acelei epoci, în care sentimentul predominant era cel de umilire cotidiană.

Nu de frumusețea decorațiunilor sau a mobilierului e vorba, ați ghicit, ci de acea frumusețe morală care, în Antichitate, a purtat numele de kalokagathia. Binele devenea, în sufletul și-n mintea mea de adolescent, Frumos.

Oricâte locuri sau orașe, monumente sau lăcașuri de cult ilustre am vizitat, înainte sau după acele luni petrecute într-o sală de lectură oarecare, a unei biblioteci județene, nu s-a putut compara cu ea. Biblioteca este, pentru mine, o întrupare a ideii de loc ideal: mai mult, poate, chiar decât biserica, ea încă reușește să învingă Timpul…

 

Varujan VOSGANIAN

Moartea care mă face să trăiesc din plin

Am avut, într-o viață de om, prilejul să văd numeroase locuri frumoase. Multe, aici în țară, ale cărei drumuri le-am tot colindat, fie înainte de 1990, când lucram la Centrala Berii și Vinului și coordonam aprovizionarea cu unele produse pentru optzeci de fabrici din țară, cam două în fiecare județ, fie după aceea, când diferitele întâlniri publice mi-au dat ocazia să văd numeroase priveliști umblate sau mai puțin umblate. Altele, în străinătate, dar asta numai după 1990, când am primit, pentru prima oară, pașaport și am putut călători. Au fost locuri care nu mai sunt astăzi, cum ar fi casele bunicilor mei sau insula Ada-Kaleh, altele care nu mai sunt așa cum au fost, cum erau Costineștiul studenției mele sau Balcicul de acum un sfert de veac, unele atât de depărtate, încât mi-e greu să cred că am să le mai văd vreodată, precum Muntele de cristal din Deșertul Kalahari, altele, care pot povesti despre viața mea, precum Erevanul sau Bruxelles-ul. Unele locuri sunt legate de oameni care mă așteaptă pe lumea asta sau în lumea de dincolo, cum ar fi Los Angeles sau Buenos Aires, altele sunt legate, mai degrabă, de nălucile care mă bântuie, cum ar fi ținuturile incașe.

În toate locurile astea mi-am trăit stările împreună cu alții, fie că era vorba de ai mei, de călăuze, de prieteni, de colegi de delegație, de diplomați sau cunoștințe întâmplătoare. Există, însă, un loc, o amintire de copilandru, unde trăirile îmi aparțin doar mie într-un mod misterios, care m-a urmărit apoi toată viața. Am scris despre asta un mic poem în proză, drept răspuns la ancheta României literare, pe care vi-l reproduc:

„apa nu are unghiuri, nici cea mai învolburată, cascada Putnei de la Lepșa, peste vertebrele stâncii, cade neted, ca un arcuș de vioară, își trage sufletul într-o albie rotundă și curge, mai departe, sprințar printre pietre, ne scăldam în unda ca de cleștar și rece, încât dacă intrai dintr-odată, un mandarin nevăzut te-mpungea cu o mie de ace, niciunul dintre noi nu probase, dar știam că la poalele stâncii, în dreapta cascadei, apa are unsprezece metri adâncime, de șase ori câte un stat de om din tălpi până-n creștet, bătrânii locului povesteau legende despre știma apelor, despre volbura aceea făcută’nadins să înghită copii, mi-era frică de bulboană, dar frica mă ademenea ca o lostriță în mijlocul ei, spaima mă fascina, făceam ce făceam și mă întorceam acolo, faptul că dedesubt se deschidea abisul îmi dădea o neliniște hrănitoare, ațâțam moartea și asta mă făcea să trăiesc din plin

am încercat mereu să mă îndepărtez de locul acela, uneori cu ochii închiși, să nu mai știu drumu-napoi, dar zadarnic, lostrița mă ademenea spre bulboană, groapa, mult mai adâncă decât un stat de om, călătorește cu mine, o promisiune a morții, și nu e o dependență de droguri, de alcool sau de păcănele, ci de pericole, când trăiesc monoton, previzibil, intru-n sevraj, lostrița apare de nicăieri, mă strânge de mână spre suferința ispititoare, îmi șoptește cu buzele mele că, deși-mi zgârie obrajii, lacrima n-are unghiuri.“

 

Constantin ZAHARIA

Într-o zi cu mult soare

Nu este vorba despre Paris. Nici de Roma sau chiar de Veneția, orașe pe care le-am văzut. Nici de Madrid, sau de Amsterdam, sau Londra. Orașele nu sunt locuri, în sensul că ele sunt cuprinse în intervale mari, în vreme ce locul este un spațiu restrâns, aș spune chiar intim. Dar am văzut Pacificul de pe o plajă din Taiwan, am văzut cele o mie de insule din estul Canadei, și cascada Niagara am văzut-o, fără sentimentul unui loc frumos, ci mai curând înfricoșător, căci sublimul provoacă spaimă prin dimensiuni care îl depășesc pe om. Locuri frumoase trebuie să fie multe pe lume, dar cel pe care am să-l pomenesc nu mai există astăzi. A dispărut din prostie, din prostia comunistă.

La vârsta de opt ani, am petrecut două săptămâni în Bucovina, în satul unde s-a născut tatăl meu, undeva la nord de Rădăuți, foarte aproape de granița cu Ucraina sovietică. Era prin anii șaizeci. Trebuie să fi fost prin luna iulie. Sau august. Amintirile acestei vacanțe sunt astăzi destul de vagi. Îmi amintesc de vizita făcută la Mănăstirea Putna, apoi la Sucevița. De unele plimbări prin sat, de duminica la horă – și cam atât. Stăteam des la gura sobei când ploua afară, mă jucam cu pisicile și mă certam cu cocoșul care avea el ceva de împărțit cu mine. În fine, sunt detalii fără importanță.

Într-o zi cu mult soare (să fi fost dimineață sau după-amiază, nu-mi aduc bine aminte) vine pe la noi unchiul Dragoș, cel mai tânăr frate vitreg al tatei, avea vreo șaisprezece ani, și-mi propune să plecăm împreună la plimbare. Unde? Nu departe, pe malul Suceviței, râul care curgea în susul satului. Și mergem. Pornim pe coclauri, traversăm un câmp, o lizieră, un braț de râu cu piciorul, apoi altul. Sucevița era compusă din multe brațe dispersate pe o suprafață destul de întinsă, de parcă o mică deltă ar fi vrut să se formeze. Intrăm printre niște arbuști, vegetația era bogată dar nu înaltă, ocolim mai multe pâlcuri de copăcei și ajungem din nou pe un mal de apă. Locul era ascuns de vegetație și nu prea mare, poate de vreo zece metri pătrați. Apa era însă adâncă, cam de doi metri, și atât de limpede, de parcă ar fi fost distilată de zeci de ori înainte de a fi lăsată în voia ei. Ca și cum pe acolo ar fi trecut Descartes și i-ar fi imprimat principiile rațiunii și clarității, contrazise de dezordinea binefăcătoare a peștilor. Pentru că apa era plină de pești argintii și aurii, mai mari și mai mici, care alergau în toate părțile, în cârd ori singuri. Am fost peste măsură fermecat de priveliște. Iar unchiul Dragoș zice, stai să vezi, își scoate hainele și se aruncă în apă. Eu nu știam să înot și-mi era frică să intru. Iar el a ajuns la fund și a început să prindă pești cu mâna, pești care se ascundeau sub pietre și pe care îi scotea la mal cu ambele mâini.

Acest moment din copilărie m-a marcat enorm fără să-mi dau prea bine seama la acea vreme, el m-a urmărit însă până acum. Iar profunzimea lui avea să mi se arate în timp, în sensul că paradisul nu are nevoie să fie mare, clipa de fericire trăită prin frumusețea unui colț de natură își este sieși suficientă. Aveam să descopăr mai târziu unul asemănător în literatură: este vorba de iazul în care se scaldă, vara, pe vreme de ciumă, personajele lui Bocaccio.

Acest loc este ceea ce în Renaștere se numea locus amoenus, un spațiu intim în care poți petrece în voie câteva clipe, câteva ceasuri, mai puțin poate viața întreagă. Este locul plăcut, agreabil, primitor, plin de umilitate, unde nu se pot întâmpla decât lucruri bune. El mi-a inspirat intensitatea momentului trăit pe malul neștiut al Suceviței.

L-am revăzut pe unchiul Dragoș în 2004. Am evocat, desigur, momentul cu pricina, adică revelația de care, grație lui, am avut parte. Mi-a spus că prin anii optzeci toate brațele Suceviței au fost asanate, pentru a se reda mai mult teren agriculturii. Și că locul respectiv, prin urmare, nu mai există.

 

Florina ZAHARIA

Undeva, departe

„continent, oraș, țară, societate:

alegerea nu-i niciodată deschisă și niciodată

liberă

aici sau acolo… Nu. Să fi rămas acasă,

unde o mai fi și asta?“

(Elizabeth Bishop – Probleme de călătorie)

Și am mers pe jos până în locul cel mai frumos în care am călătorit vreodată, pe firul narativ al unei emoții, și când am ajuns, obosită, răvășită, mi-am așezat acolo, pe o margine de lume, cele câteva tone de tristețe și neputință pe care le căram în inimă și le depuneam acum în inima altui om, o ciudățenie îndeajuns de mare, care te lăsa să vii, poate să și pleci (ca într-o călătorie) cu propria naivitate și care te ademenea înapoi de fiecare dată.

Așa arată o călătorie dus-întors, poate și un drum aparte cu suprafață și dedesubt, cu supărare și cu iubire, adică ingredientele nelipsite ale unei normalități.

Începând din acest punct, rupem pânzele de păianjen pe care le construim ani și ani, de sub care ieșim clătinați, cu ceața pe ochi și pe tălpi, apoi pășim apăsat, nesofisticat, cu gândurile deschise, direct în terapie. Terapia călătoriei, care te ajută să ieși din harababura în care funcționezi. Avem nevoie să înțelegem și popasul, și călătoria. Și locul cel mai frumos, și locul cel mai nesigur. Și oprirea, și continuarea.

În momentul în care am descoperit că a călători în inima unui om, adică în Emoție, îți dă senzația de Atemporal, mi s-a părut că am descoperit secretul tinereții fără bătrânețe, al apei vii sau al vieții veșnice. Deși nu acest aspect mă interesa. Voiam să știu doar cum aș putea să găsesc acel loc din inimă care nu se poate nărui, care te scoate la liman orice s-ar întâmpla. Care te înalță chiar și atunci când se întinde coarda prea mult.

Uneori, călătoria mea atinge acel punct, e magie acolo, e reacție chimică, e foarte rapid, e scurt, e clipă, e revoltă și sminteală, dar e o trăire atât de firească, încât se întâmplă!