Scriitorul german BERNHARD SCHLINK s-a născut în 1944 la Bielefeld. A studiat Știinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Din 2006 a hotărât să se dedice în întregime scrisului. A debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi care cuprinde de asemenea volumele Înşelăciunea lui Selb (1992) şi Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005). Afirmarea internaţională o datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009, 2011, 2018), tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Editura Polirom au mai apărut romanele Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Femeia de pe scări (2015), Olga (2019, 2022) şi volumele de povestiri Evadări din iubire (2003, 2014), Minciuni de vară (2011) şi Culorile despărţirii (2022). (Editura)
Nepoata este o carte despre trecutul celor două Germanii, de Est şi de Vest, şi despre prezentul Germaniei reunificate. Dar este în acelaşi timp şi o carte despre trei femei din trei generaţii diferite şi despre trei noi începuturi. Birgit a fugit în Berlinul de Vest împreună cu Kaspar, alegând dragostea şi libertatea. Însă abia după moartea ei Kaspar descoperă preţul pe care ea a trebuit să-l plătească. Pentru a-i scoate la iveală secretul, el pleacă în fosta Germanie de Est, întâlnindu-se cu cei la care Birgit a ţinut şi luând astfel cunoştinţă nemijlocit de persecuţiile îndurate de aceştia, dar şi de îndârjirea lor. Căutările îl conduc într-o comunitate rurală de neonazişti şi la o fată care ajunge să-l considere un fel de bunic şi pe care el o vede ca pe-o nepoată. Lumile lor nu ar putea fi mai diferite, totuşi Kaspar e hotărât să lupte pentru a o salva. Un roman deopotrivă meditativ şi plin de speranţă, care reia tema celei mai de succes dintre cărţile lui Schlink, Cititorul. (Editura)
„Bernhard Schlink este unul dintre cele mai mari talente ale literaturii germane contemporane. Proza lui este clară, precisă şi elegantă.“ („Frankfurter Neue Presse“)
„O poveste de dragoste impresionantă, dar în acelaşi timp una despre reparaţie şi doliu.“ („Télérama“)
„Cine vrea să înţeleagă Germania contemporană va trebui să citească Nepoata.“ („Le Monde des livres“)
„Un roman extraordinar de captivant.“ („Süddeutsche Zeitung“)
Partea întâi
1
A ajuns acasă. Era ora zece; joia închidea librăria abia la nouă și, după ce cobora grilajele de la vitrine și de la ușă, o lua prin parc, un drum de jumătate de oră, mai lung decât cel pe străzi, dar binefăcător după o zi atât de lungă. Parcul era sălbăticit, straturile de trandafiri, invadate de iederă, tufele de lemn-cainesc, netunse. Dar mirosea bine, a rhododendron sau liliac, tei sau cenușer, iarbă cosită sau pământ jilav. Făcea drumul acela fie iarnă, fie vară, pe vreme bună sau rea. Când ajungea acasă, deja scăpase de supărările și grijile de peste zi.
Locuia cu soția la primul nivel al unei clădiri cu mai multe etaje, în stil Art Nouveau, într-o locuință cumpărată ieftin, cu decenii în urmă, devenită valoroasă între timp și garanția lor la bătrânețe. Scara lată, balustrada arcuită, stucatura, o femeie frumoasă, despuiată, ale cărei plete lungi însoțeau scara de la etaj la etaj – îi plăcea să intre în clădire, să urce treptele și să descuie ușa cu inserții florale de sticlă colorată. Chiar dacă știa ce-l așteaptă.
În hol zăcea pe jos pardesiul lui Birgit și se răsturnaseră două sacoșe cu alimente cumpărate. Ușa spre living era deschisă. Computerul lui Birgit și cuvertura de lână cu care îi plăcea să se învelească alunecaseră de pe canapea pe pardoseală. Paharul se răsturnase lângă sticlă, și pe covor erau stropi de vin roșu. Un pantof era în ușă, celălalt, lângă soba de teracotă; Birgit se descălțase și își zvârlise pantofii, cum făcea adesea.
Și-a agățat pardesiul în dulap, și-a pus pantofii lângă comodă și a intrat în camera de zi. Acum vedea că și vaza cu lalele căzuse; cioburile și florile ofilite zăceau în apă, lângă pian. Din camera de zi s-a dus în bucătărie. Lângă cuptorul cu microunde era un ambalaj gol de la niște orez cu pui, iar în chiuvetă se aflau farfuria lui Birgit, pe jumătate plină, și vesela de la micul-dejun luat împreună. Va șterge, va spăla și va strânge tot.
Stătea și își simțea mânia în burtă și în mâini. Dar era o mânie ostenită. Prea des o lăsase să vină și să plece. Și ce altceva să facă? Dacă în dimineața următoare ar mustra-o furios, Birgit s-ar uita la el stânjenită și îmbufnată, apoi și-ar feri privirile și ar cere să fie lăsată în pace, că doar a băut puțin – ce, n-avea voie nici măcar să bea puțin, era treaba ei cât bea, dacă îl deranja că bea, n-avea decât să plece. Sau ar izbucni în lacrimi și s-ar acuza și umili până când el ar consola-o și i-ar spune că o iubește, că e bună, că totul e bine.
Nu îi era foame. Îi ajungea restul de orez cu pui lăsat de Birgit. L-a încălzit în cuptorul cu microunde și a mâncat la masa din bucătărie. Apoi a pus în frigider alimentele cumpărate, a luat din camera de zi sticla de vin și paharul, cioburile și florile ofilite și le-a dus în bucătărie, a șters apa, a picurat zeamă de lămâie peste petele de vin roșu de pe covor, a închis computerul, a împăturit cuvertura de lână și a spălat vasele. Lângă bucătărie se găsea o mică încăpere, pe vremuri cămară, acum spălătorie; a mutat conținutul mașinii de spălat în uscător și pe cel al coșului de rufe în mașina de spălat. A fiert apă, a făcut ceai și s-a așezat cu paharul de ceai la masa din bucătărie.
Era o seară ca multe altele. În unele seri, când Birgit începea devreme cu băutul, nu găsea răsturnate doar două sacoșe și un pahar, ci erau făcute țăndări mai multe lucruri, nu doar o vază. În alte seri, când băuse primul pahar doar cu puțin înainte să vină el acasă, era veselă, vorbăreață, tandră și, când nu era vin, ci șampanie, de o vioiciune care îl făcea fericit și melancolic, ca tot ce este bun, dar știi că nu-i adevărat. În serile acelea mergeau împreună la culcare. În rest, când ajungea acasă, ea era adesea deja culcată sau zăcea pe canapea sau pe jos și o căra el în pat.
După aceea, ședea pe taburetul de la masa de toaletă și o privea. Fața ridată, pielea veștedă, firele de păr din nări, saliva de la colțurile gurii, buzele crăpate. Uneori îi tresăreau pleoapele, mâinile i se mișcau dezordonat, rostea cuvinte care n-aveau niciun înțeles, gemea sau ofta. Sforăia, nu atât de tare cât să nu fi putut să doarmă când se întindea lângă ea, mai târziu, dar îndeajuns de tare încât să-i vină greu să adoarmă.
Greu se împăca și cu mirosul ei. Mirosea a alcool și a stomac bolnav și un iz înțepător îi amintea uneori de bilele pentru molii pe care le punea bunica în dulapurile de haine. Când voma în pat – din fericire, asta se întâmpla rar –, deschidea larg fereastra, își ținea respirația cât curăța – pe ea, patul și podeaua din fața patului – și din când în când trăgea adânc aer în piept, la geam.
Dar niciodată n-a renunțat la momentul cu taburetul. O privea, și în chipul acela devastat vedea chipul din zilele bune, neatins, care în alte stări sufletești putea să arate într-atatea feluri, încât uneori îl deruta, dar care era plin de viață, chiar și somnoros, istovit sau prost dispus. Ce expresie lipsită de viață avea când era băută! Pe chipul ei de acum apăreau uneori și cele de dinainte, cel hotărât al studentei în cămașă albastră, chipul tinerei librărese, precaut, reținut, adesea o taină și o vrajă pentru el, chipul concentrat, după ce se apucase de scris, ca și cum s-ar fi tot gândit la romanul ei sau n-ar fi putut să și-l scoată niciodată din minte, chipul îmbujorat, când se întorcea acasă după ture de o oră-două cu bicicleta pe care ea o descoperise mai târziu decât alții.
Avea un chip bătrân. Era bătrână. Însă chipul ei era cel pe care-l iubea. Cu care voia să vorbească și care ar fi trebuit să-i vorbească, ai cărui ochi calzi, căprui, îi încălzeau inima, al cărui râs îl ispitea să râdă, pe care îi plăcea să-l cuprindă cu palmele și să-l sărute, care îl înduioșa. Ea îl înduioșa. Strădania să-și găsească un loc în viață, misterul cu care își înconjura scrisul, visul unui succes târziu, suferința din cauza alcoolului, faptul că-i plăceau copiii și câinii – în toate astea era multă neîmplinire, mult imposibil de împlinit, care îl înduioșa. Era înduioșarea o formă inferioară de iubire? Poate că da, dacă era numai atât. Pentru el nu era numai atât.
Când se ridica de pe taburet, nu era împăcat. N-a încetat niciodată să-și dorească să fie altfel. Dar era calm. N-avea ce face. Mergea în camera de zi, se așeza pe canapea și citea cărți apărute recent – din cauza șuvoiului necontenit de cărți se făcuse librar.
2
Dar când s-a dus în dormitor în seara aceea, să stea cu ea, ea nu era în pat. A ieșit pe hol și a urcat scara spre camera de serviciu, aflată deasupra bucătăriei. Era strâmtă și joasă, fereastra era mică și dădea spre curte, dar
lui Birgit îi plăcea locul acela îngust, scund, îi plăceau cele două uși, una la capătul de jos al scării și cealaltă la cel de sus, și transformase încăperea în camera ei de scris. A bătut la ușă. Birgit nu voia să fie deranjată și nicidecum să fie luată prin surprindere. N-a răspuns nimeni, iar atunci a deschis ușa. Pe masa de scris era ordine, în stânga, un teanc de coli de hârtie, în dreapta, stiloul pe care i-l dăruise el cu ani în urmă. Lângă fereastră era agățat un bilet cu scrisul ei. Știa că n-avea voie să-l citească. „Ai…“ N-a mai continuat.
Pe Birgit a găsit-o în baie. Era în cadă, capul sub suprafața apei, părul negru, răsfirat pe marginea căzii. I-a ridicat capul, apa era rece, probabil că zăcea în cadă de ore întregi. A tras-o cât să-i poată rezema capul de marginea căzii. Într-o cadă modernă n-ar fi reușit să alunece sub apă. De ce nu aveau o cadă modernă! Amândoi prețuiseră luxul căzii adânci, lungi, stil Art Nouveau, le plăcuse s-o folosească împreună și ceruseră să fie restaurată cu mare cheltuială.
S-a ridicat și s-a uitat în jos la Birgit. La sânii ei, stângul puțin mai mare decât dreptul, la burtă, care avea o cicatrice, la brațele și picioarele întinse, la mâinile care păreau să plutească pe fundul căzii, cu dosul palmelor în sus. Și-a amintit de dorința ei, adesea rostită și niciodată împlinită, să-și micșoreze sânul stâng, de frica lui, când a făcut apendicită și a fost operată, de cântatul la pian, la care degetele ei lungi n-ar fi trebuit să renunțe. Se uita în jos la ea și știa că e moartă. Însă se simțea ca și cum ar fi putut să-i povestească mai târziu că o găsise moartă în cadă și să vorbească cu ea despre asta. Ca și cum ar fi fost moartă, uite-așa, nu pentru multă vreme, nu pentru totdeauna.
Trebuia să sune la salvare. Dar nu era nimic de salvat, nu era grabă. Și se temea de agitație, de ambulanța care avea să sosească cu sirenă și lumini albastre de avertizare și să staționeze în fața casei, de bărbații cu targă, de poliție, care urma să strângă probe și să-l interogheze, de administratorul curios de la demisol. S-a așezat pe marginea căzii. Era bucuros că Birgit închisese ochii. Dacă ar fi deschiși și Birgit s-ar uita la el cu o privire încremenită, goală – închipuirea asta îl îngrozea. Ar fi fost deschiși dacă Birgit ar fi fost surprinsă de un infarct sau un accident vascular. Nu, ea adormise. Așa, pur și simplu? Fiindcă băuse prea mult? Sau mai luase ceva? S-a ridicat, s-a dus la dulăpiorul cu medicamente, n-a găsit cutia cu Valium, al cărei loc era acolo, și a ridicat cu piciorul capacul de la mica găleată de gunoi. Acolo erau cutia și folia de aluminiu golită. Câte pastile putea să aibă o folie, câte să fi luat Birgit? A vrut doar să fie sigură că adoarme? Sau a vrut să nu se mai trezească niciodată? S-a așezat din nou pe marginea căzii. Ce ai vrut, Birgit?
Îi știa de ani de zile depresiile. Tot încercase s-o trimită la terapeut sau la psihiatru; avea prieteni care își domoliseră depresiile cu terapii sau și le blocaseră cu pastile. Dar ea n-a vrut. Zicea că nu e depresivă, că nu există depresii. Că există doar oameni melancolici, mereu au existat, și ea era unul dintre ei. Că nu voia să se lase transformată în alt om, cu medicamente. Că era o prostie modernă ideea că toți trebuie să fie echilibrați și siguri de sine. Că da, deși nu era depresivă, ea era mai meditativă, mai sobră, mai tristă decât alții. Nu că n-ar fi putut să râdă de o situație sau o remarcă hazlie. Dar îi era străină superficialitatea frivolă, superioritatea ironică, cu care se discuta despre cărți și filme, societate și politică în cercul de prieteni și colegi, iar faptul că politicienii și artiștii nu-şi luau în serios nici măcar propria persoană sau ceea ce făceau, ci se mulțumeau să atragă atenția, o atenție mirată, veselă, șocată – oricum, atenție – i se părea de-a dreptul straniu. Ea lua în serios tot ce era serios. Abia târziu, după căderea Zidului, când a cunoscut mai îndeaproape librari din Berlinul de Est și din Brandenburg, a priceput că în privința asta Birgit era un copil al RDG-ului, al lumii proletare, care dorea să devină burgheză, mânată de un zel socialist de tip prusian și care lua în serios cultura și politica, așa cum o făcuse cândva burghezia, dar între timp uitase cum se face. De atunci a privit-o cu alți ochi, cu respect, dar și cu regret pentru ceea ce lumea lui uitase și pierduse.
Nu, nu melancolia a împins-o la sinucidere. Ea și vinul, încă un pahar și încă unul, o obosiseră. Și atunci n-a vrut să aștepte somnul, ci a dorit să-l silească să vină. Și l-a silit să vină, iar el a biruit-o. De ce n-ai putut să aștepți, Birgit? Dar știa că ea n-avea răbdare. De aceea nu-și pierdea vremea cu descălțatul și rânduitul cumpărăturilor, cu gătitul și cu spălatul vaselor și al rufelor. O moarte din nerăbdare.
A râs cu lacrimi în gât. S-a ridicat și a sunat la salvare. Apoi a sunat la poliție. De ce să mai aștepte până s-o facă cei de la salvare? Voia să termine odată cu toate.
3
A durat două ore. Cei de la salvare au venit și au plecat. Poliția – doi bărbați în civil și doi în uniformă – a securizat locul și a căutat probe. Le-a descris criminaliștilor cum o găsise pe Birgit, le-a explicat de ce a spălat paharul din care băuse ea, le-a arătat ambalajul și folia de aluminiu din mica găleată de gunoi și i-a urmărit cum căutau zadarnic o scrisoare de rămas-bun. Tot ei au chemat o firmă de pompe funebre, care a pus-o pe Birgit într-un sac pentru cadavre și a dus-o la medicina legală. L-au întrebat când a găsit-o pe Birgit și ce a făcut după-amiază și seara. Când a răspuns că fusese la librărie până la ora nouă, lucru pe care puteau să-l confirme angajații și clienții, au devenit mai prietenoși. L-au rugat să treacă a doua zi pe la Secţia de poliție.
I-a condus la ieșire, a încuiat ușa și a pus lanțul. Nu știa ce să facă. Nu putea să doarmă, să citească, să asculte muzică. Ar fi vrut să plângă. A mers în spălătorie, a dus rufele uscate pe masa din bucătărie și le-a pus pe cele proaspăt spălate în uscător. Când a luat în mână un tricou de-al lui Birgit, unul care îi plăcuse și pe care îl purtase adesea, n-a mai rezistat și a lăsat totul baltă.
A urcat scara spre cămăruța lui Birgit, a intrat și s-a așezat la masa de scris. Acum a citit până la capăt. „Ai ce ți-a dat un Dumnezeu aspru.“ Ale cui erau cuvintele astea? De ce le scrisese Birgit? De ce le agățase acolo? Ce anume trebuiau să-i amintească? Apoi a tras spre el teancul de foi. Era un manuscris. A recunoscut numele autoarei, o femeie cu care Birgit fusese în aceeași grupă la cursurile de scriere creativă. Dar nu voia să citească ceva scris de o femeie oarecare, ci ceva aparținând lui Birgit. A deschis sertarele biroului, unul după altul. În cel de sus erau coli nescrise, creioane de toate felurile, radieră și ascuțitoare, clame de birou și bandă de lipit. În cele două de dedesubt a găsit dosare și foi scrise la mașină, uneori doar câteva rânduri, alteori paragrafe lungi, bilete cu scrisul lui Birgit, scrisori, tăieturi din ziare, cópii, fotografii, broșuri. Pe dosare nu scria nimic, iar conținutul lor nu părea pus în ordine. Dar o știa pe Birgit; dezordinea era menită să deruteze, feluritele dosare sigur corespundeau diferitelor idei, aspecte sau capitole ale romanului ei, cărora le reveneau niște conținuturi. Dar nu putea să se concentreze și să-și dea seama care era ordinea.
Între dosare era o carte poștală ilustrată cu Frumoasa ciocolatieră a lui Jean-Etienne Liotard, de la Galeria de Artă din Dresda. A întors ilustrata. Avea timbru din RDG, dar lipsea expeditorul. „Dragă Birgit, am văzut-o de curând, o fetiță veselă. Îți seamănă. Paula.“ A întors iar cartea poștală și a privit-o cu atenție pe ciocolatieră. Nu reușea să descopere nici o asemănare. Concentrată – da, și Birgit putea să aibă o expresie concentrată, dar n-avea nasul acela ascuțit și gura aceea țuguiată. Și veselă – nu, de fapt ciocolatiera nu părea deloc veselă.
S-a gândit că în casă nu există nicio fotografie de-a lui Birgit și că nici pe biroul lui din librărie nu pusese vreuna. Unii dintre prieteni aveau acasă, pe o comodă, o galerie de fotografii cu rame argintii și negre, fotografii de la nuntă, din concedii și excursii, de-ale părinților, de-ale copiilor. Birgit și el n-aveau copii. Iar de la nunta lor din 1969, de care se rușinaseră puțin, fiindcă în ochii prietenilor era un ritual depășit, și de care nu făcuseră caz, nu existau fotografii. Ei nu făceau fotografii. Și-a scos portofelul din buzunarul de la pantaloni și s-a asigurat că poza de pașaport a lui Birgit, pe care o purta la el de ani de zile, se mai afla acolo împreună cu certificatul de înmatriculare și carnetul de conducere. Avea s-o dea la fotocopiat și la mărit.
N-a găsit ce căuta în biroul lui Birgit. Nu era niciun manuscris în niciun sertar. În cel de jos era o sticlă cu vodcă și, în timp ce a continuat zadarnic să caute pe etajera de pe latura îngustă a încăperii, a băut din ea. Când s-au ivit zorii, el dormea pe jos. L-a trezit curând cântecul păsărilor. Pentru o clipă n-a știut unde se află. Pentru o clipă nu și-a amintit nici ce se întâmplase cu o zi înainte. Apoi a venit aducerea-aminte; mai întâi i-a năpădit capul, apoi tot trupul. Putea, în sfârșit, să plângă. l
Fragment din volumul Nepoata, în curs de apariție la Editura Polirom, „Biblioteca Polirom“ – 25 de ani de colecție.
Traducere din limba germană și note de Mariana Bărbulescu