Cel de-al doilea Lovinescu din literatura română nu este nici Horia – autorul acelui cinic rechizitoriu stalinist la adresa familiei burgheze, care a fost Citadela sfărâmată, și al unui număr de piese „mari“, pseudo-existențialiste, iremediabil datate –, nici Vasile – fantascul interpret „guenonist“ al lui Mateiu Caragiale și Ion Creangă. Ci Monica: vocea îndepărtată care, de la microfonul „Europei libere“, a păstrat în numele nostru, al tuturor celor care tăceam în România, legătura cu Occidentul și cu propria noastră tradiție europeană.
Cele două volume confesive reeditate recent, cu ocazia centenarului nașterii Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului și Jurnal esențial, conțin la un prim nivel de lectură atât mărturia fundamentală a unei scriitoare care a jucat un rol-cheie în opoziția față de regimul comunist din România, cât și o istorie alternativă a vieții literare din țară. Sub acest aspect, ele sunt esențiale pentru oricine studiază literatura română contemporană și, în egală măsură, istoria postbelică a țării noastre, reprezentând o sursă inegalabilă de informații oneste și nepartizane despre Exilul românesc și oferind, totodată, o altă perspectivă decât cea „internă“ asupra unor momente esențiale din istoria noastră politică și culturală.
Dar, la un al doilea nivel de lectură, La apa Vavilonului și Jurnal esențial afirmă o mare scriitoare, pe care personalitatea publică și vocea radiofonică au eclipsat-o, prin forța împrejurărilor. Atât de mare a fost interesul pentru opinia și verdictele Monicăi Lovinescu, pentru judecata ei de valoare și pentru analiza ei morală, încât chiar și admiratorii au trecut uneori pe lângă calitatea literară a scrierilor ei, evidentă, totuși.
Cele două volume au destule în comun – și anume, caracterul confesiv și continuitatea cronologică –, dar și o mare deosebire. În timp ce Jurnal esențial este o selecție reprezentativă din jurnalele Monicăi Lovinescu dintre 1981 și 2002, La apa Vavilonului este o „repovestire“, realizată la cumpăna dintre milenii, a jurnalelor ținute de autoare începând din 1941 și până în 1980. O repovestire care are, desigur, caracteristica unui memorial – aceea de a-și judeca epoca și de a se judeca pe sine, începând chiar cu paginile de jurnal pe care, după ce le utilizează pentru rememorare, le și distruge –, dar care păstrează miraculos caracterul vivace și actualitatea însemnării sur le vif, a jurnalului.
Să încep cu La apa Vavilonului. De ce ține jurnal, înainte de a pleca în Franța și după ce (în urma abdicării forțate a Regelui Mihai I) cere azil politic, fiica marelui critic E. Lovinescu? Mărturia ei, mult ulterioară, nu e foarte limpede în privința mobilurilor, dar e netă în privința conținutului acestor însemnări. Pe care, la relectura de la senectute, Monica Lovinescu le distruge în cea mai mare parte, considerându-le – ca și proza de ficțiune pe care o publicase în acea perioadă, 1941-1947 – prea sentimentale, „răzgâiate“ și minate de o anumită mondenitate, care a dispărut brusc din orizontul tinerei intelectuale, odată cu primele lovituri dure ale istoriei. Apoi, în perioada configurării unui „proiect de existență“ subîntins de două pasiuni devorante – România și Istoria –, perioadă care coincide și cu una tumultuoasă și tensionată în viața publică a Franței, autoarea ține jurnal dintr-o tot mai acută nevoie de a nu uita. Treptat, din această nevoie de a „păstra șirul“ (care devine aproape obligatorie din momentul implicării active în apărarea drepturilor omului în Europa de Est, adică din anii 1970), se edifică tot mai limpede o conștiință de martor. Una dintre cele mai limpezi și mai puternice, dintre cele, nu multe, al căror rol în prezervarea demnității umane pe Bătrânul Continent, în apărarea vieții intelectualilor și oamenilor simpli amenințați de regimurile comuniste, este incalculabil.
Jurnalele din perioada 1947-1980 sunt inegale ca dimensiuni. La început, în primii ani de exil, Monica Lovinescu notează cu destulă regularitate întâmplările zilei, atât cele legate de viața ei pariziană (desfășurată pe două dimensiuni, una franceză și una a Exilului românesc), cât și cele din țară, în special ce se întâmplă cu mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, rămasă acasă. După prăbușirea României în abisul comunist, din care tânăra scapă numai plătind prețul greu al exilului, arestarea și moartea mamei, în ghearele Securității, constituie a doua mare traumă a vieții ei, care o va urmări permanent, în viața de zi cu zi, ca și în vis. În special după ce află amănuntul că Ecaterina Bălăcioiu a preferat să moară – Securitatea i-a refuzat tratamentul salvator –, decât să scrie o scrisoare care i-ar fi compromis fiica. Nu o dată, Monica Lovinescu oprește cursul narațiunii spre a preciza că, prin acest gest sacrificial, mama ei a născut-o de două ori.
Treptat, spre jumătatea deceniului 1960-1970, autoarea nu mai ține, practic, un jurnal ca atare. Continuă să facă notații, însă, pe foi disparate. Reconstituirea din La apa Vavilonului le utilizează pe acestea, dimpreună cu unele însemnări din jurnalul lui Virgil Ierunca, soțul și partenerul intelectual. De asemenea, scrisorile din această perioadă îi permit să își verifice memoria, susținând-o cu detalii acolo unde este cazul. Și însemnările, și scrisorile (îndrăznesc să spun că și jurnalul lui Virgil Ierunca) sunt păstrate din aceeași înaltă conștiință de martor.
Ea, această conștiință, face legătura dintre jurnalele „repovestite“ ale perioadei 1941-1980 și cele propriu-zise, ale perioadei 1981-2002, publicate integral între 2002-2006, din care s-a realizat selecția din Jurnal esențial. În această a doua carte, se schimbă puțin unghiul din care autoarea privește ceea ce narează: acum, ea este un participant nemijlocit la niște evenimente, pe care le narează în timp ce ele se petrec. Dacă în La apa Vavilonului, în ultima parte, Monica Lovinescu documentase impecabil dezvrăjirea Franței intelectuale de malefica fascinație comunistă, sub impactul dezvăluirilor din Gulag, și coagularea unei mișcări de opoziție coerente împotriva regimului comunist din România (inclusiv cu prețioase mici ramificații în țară, prin disidenți), în Jurnal esențial suntem martorii unui adevărat vârtej de evenimente care, în decurs de numai un deceniu, aveau să ducă la prăbușirea comunismului și la destrămarea URSS. După 1989, jurnalul continuă sub același semn al lucidității (dar și al dezamăgirilor succesive, tot mai numeroase): Monica Lovinescu a trăit nu numai imensa bucurie a eliberării României de regimul pe care l-a detestat din prima clipă, ci și prăbușirea rapidă a iluziilor. Începând cu iluzia unei revoluții autentice și încheind cu cea a „reluării vieții“ de acolo de unde se oprise, în 1947. Ceea ce părea imposibil, și anume dispariția comunismului, i-a reactivat alte și alte traume, inclusiv pe cea identitară. Diarista constată că, deși adesea a simțit, înainte de 1989, că trăiește mai mult în Bucureștii în care nu avea voie să revină decât la Paris, revenirea este imposibilă. La scurt timp după această concluzie, evoluțiile din România (e vorba, firește, de imposibilul deceniu 1990-2000) o conving că nu numai propria ei întoarcere la București – evocată insistent de prietenii apropiați, în special de Gabriel Liiceanu – este imposibilă: nici întoarcerea României însăși la ceea ce fusese înainte de război nu mai e cu putință. Cele două personalități ale „Europei libere“ pot veni la București de câte ori vor, cărțile lor sunt editate în tiraje de masă și au succes, lumea intelectuală românească îi salută cum se cuvinte pentru rectitudinea morală și pentru puterea credinței lor în prăbușirea regimului comunist, însă totul s-a schimbat. Clarviziunea Monicăi Lovinescu din primele luni post-1989, în care surprinde toate clivajele care șterg fardurile „revoluției“ de pe fața „evenimentelor“, nu se dezminte: către anul 2000, sunt tot mai numeroase notațiile în care autoarea constată că „omul nou“ ceaușist există, iar experimentul comunist, de fapt, a reușit…
Cele două volume comple mentare alcătuiesc, însă, pe lângă tezaurul documentar pe care-l conțin, și un fabulos roman indirect. Sunt pagini de mare litera tură aici, de la portrete (Ionescu, Cioran, Eliade, Noica, Raymond Aron, Sartre, Camus, dar și Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nichita Stănescu ș.a.m.d.) la forța uluitoare a auto-analizei, de la proiecția unui ideal moral și politic la romanul intelectual. Sunt departe de a epuiza măcar enumerarea motivelor pentru care La apa Vavilonului și Jurnal esențial fac din autoare una dintre marile noastre prozatoare postbelice.
Despre critica Monicăi Lovinescu, săptămâna viitoare.