În 1933-1936, sociologul Anton Golopenția s-a aflat la studii și doctorat în Germania, ca bursier Rockefeller, apoi Alexander von Humboldt. Corespondența cu prietenii și colegii săi germani, păstrată în arhiva familiei, a fost recent publicată de către lingvista, folclorista și eseista Sanda Golopenția, căreia i se datora deja restituirea, în ediții minuțioase, a altor mii de pagini de studii și scrisori ale tatălui ei. Printre corespondenți se numără nume faimoase, precum Karl Jaspers, Arnold Gehlen, Werner Sombart și Hans Freyer.
La Freiburg, Anton Golopenția (licențiat în Drept și în Filosofie), avea să îl audieze și pe Martin Heidegger, considerând că pentru o „sociologie realistă“ trebuiau regândite antropologia, concepția istorică, epistemologia și metafizica.
La data plecării, Golopenția era deja un colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, a cărui paradigmă privind monografia sătească (bazată pe studii de caz, „cadre“ și „manifestări“) avea să o reformeze după întoarcere, introducând statistica în sociologia românească. Legitimarea epistemologică a studiului comparativ și simultan al mai multor comunități rurale din aceeași regiune avea să provoace o revoluție metodologică în cadrul școlii gustiene, începută prin monografia 60 sate românești (1939) și continuată de Românii de la est de Bug (cercetare publicată abia în 2006). Această schimbare de paradigmă este în mod clar efectul studiilor lui Golopenția în Germania, mărturie stând corespondența cu apropiații săi din școala de sociologie culturală de la Leipzig, și îndeosebi cu profesorul său Hans Freyer, căruia îi rezumă efectul influenței germane: „Am trăit permanent sentimentul că sunt un român, căci acei tineri pe care-i aveam înaintea mea afirmau în fiecare clipă că sunt germani. Pentru a satisface curiozitatea cunoscuților mei, trebuia să parcurg cu toată seriozitatea România. Chiar și în privința acelor forme de cultură care îmi păreau mai degrabă în domeniul altora. Modul dumneavoastră de a lucra m-a silit să revizuiesc metoda noastră. E drept că în Institutul nostru Social noi ne pricepem imbatabil de bine să privim la microscop un sat sau o entitate chiar și mai mică; dar de «știința națiunii», la care aspira prof. Gusti, ne-am îndoit întotdeauna, fiindcă nu o vedeam decât la capătul unor cercetări individuale întinse pe durata unor decenii (asta fiindcă nu voiam să ne gândim la secole). Aici se lucrează, e drept, cu o statistică mult mai laxă: dar aveți totul, pe de-a-ntregul, în mână.“ În Germania, Anton Golopenția va obține doctoratul în sociologie, cu teza Informarea conducerii statului și sociologia tradițională, dar în corespondență se regăsesc și nucleele cercetărilor sale de după întoarcerea în țară.
Ediția bilingvă a scrisorilor, însoțită de o introducere și de note care completează contextul istoric, nu e de interes doar pentru istoricii rețelelor intelectuale, ci conține și memorabile pasaje care redau atmosfera orașelor în care a studiat Golopenția (Berlin, Leipzig, Halle, Hamburg, Freiburg, Heidelberg). Despre Leipzig îi scrie lui A.W. Fehling, secretarul asociației comitetului consultativ al Fundației Rockefeller: „Obrajii îmi păreau că atârnă neprusac pe fețele oamenilor pe care îi priveam din afară și visător; oamenii senini în disputele zgomotoase și nevoia născută altundeva de a chema poliția; toate restaurantele se numesc «Wein și Bierstube» [local cu vin, local cu bere], chelnerii fredonau caracteristic în timp ce schimbau farfuriile. Numeroasele bănci pe care te poți odihni în toate locurile potrivite și nepotrivite mi se par și ele de menționat.“ La studii la Hamburg, impresia diferă: „Este probabil cea mai concentrată «Americă» germană. Cel sosit din Europa de Est îl întâlnește abia aici, pe stradă, ca pe o medie, pe omul secolului al XX-lea, capabil să controleze mașinile și bogățiile pământului.“ Un ochi atent la caracteristicile orașelor se recunoaște și la corespondenții săi germani; impresiile lui Helmut Haufe din 1935 despre București rezumă influențele moderniste în expansiune: „Blocuri americane nu căutam aici, fie ele chiar construite de un neamț. Gândiți-vă: B-dul Brătianu străpunge orașul până la Dâmbovița în direcția Mitropoliei, prin mijlocul celor mai dense locuri ale lui. Așa ceva este foarte regretabil! Speculația cu terenuri pare să ia și ea forme mai mult decât vest-europene.“
Scrisorile lui Anton Golopenția, într-o germană fluentă, dar și cu unele pasaje a căror topică aproape că obnubilează sensul (recuperat însă cu finețe de echipa de traducători, Maria Anghelescu, Rareș Munteanu, Gottfried Habenicht și Lidia Bradley), cuprind și remarcabile portrete: „Două imagini ale lui Freyer m-au bântuit: pe de o parte, un gigant înalt ca bradul, care îi celebra în ditirambi pe Prometeu și pe Anteu, iar pe de altă parte, era profesorul (tipărit la Teubner) care vorbea cu meticulozitate și construia cu iscusință sisteme din cele mai complicate produse ale vremii. Apoi am găsit o a treia: un omuleț subțirel, cu o față de Ulise, care, minunat de sigur pe sine, se mișcă dezinvolt la nivelul faptelor. Institutul său poate trezi la bucuria vieții cercetători pe jumătate morți: atât de multe cărți și locuri liniștite sunt în el.“ Sau, despre Arnold Gehlen: „Nedoctrinar și neceremonios, abordează cu extremă pătrundere, într-un seminar (Kolleg) despre Kant, toate aspectele prezentului: este mișcarea creștină germană atât de lipsită de sens pe cât pare? Mai poate exista o etică filosofică și multe altele… (Dar nu vreau să dau prin aceasta impresia că e un eseist care plutește liber, dar ultra-informat, căci el pare să aibă îndrăzneala și perspicacitatea de a elimina prejudecățile și tot ceea ce este învechit și fără valoare).“ În scrisorile către Gehlen s-a păstrat și planul unei prelegeri a lui Golopenția despre „ontologia ființei spirituale“, ținută în cadrul colocviului acestuia. Lui Dimitrie Gusti, doctorandul îi laudă atmosfera relaxată de la Leipzig: „modul în care își desfășoară seminarele Markert, Pfeffer, cu profunzime filosofică, cu fumatul general al celor mai bune trabucuri și țigări la seminar, atmosfera intenționat neceremonioasă sunt extrem de stimulatoare“.
Epoca e însă marcată de instaurarea nazismului, care îi va diviza treptat cunoscuții în tabere: unii pactizează și impun reforme distructive, alții sunt arestați sau siliți să emigreze. Hans Freyer colaborează, ia măsuri de „reeducare“ a studenților în spirit național-socialist. Arnold Gehlen (care încheie unele scrisori cu salutul hitlerist), e la rândul său membru de partid. Eduard Spranger și Werner Sombart sunt izolați. Heinz Maus e arestat și ulterior pleacă în exil, Adolf Morsbach e închis în lagărul de concentrare de la Dachau. Filosoful și sociologul conservator Hugo Fischer, care făcea parte din cercul lui Ernst Jünger, descrie, în scrisorile către Golopenția din 1936, dezastrul adus de nazism și atmosfera brutală, ale cărei aspecte lingvistice și psihologice au fost apoi analizate în faimoasa carte a lui Victor Klemperer, LTI. Lingua tertii imperii. Carnet de notițe al unui filolog (1947): „De la om la om se vorbește o limbă foarte directă, fără menajamente, atmosfera dictaturii înseamnă lipsa de scrupule și bucuria malițioasă, alături de ambiguitate, adaptarea flexibilă la ceea ce spune celălalt, servilismul față de cei mai puternici politic și oficial, ascunderea vicleană, amenințarea secretă.“ Fischer va părăsi Germania în 1939.
Anton Golopenția e interesat de structurile puterii (de exemplu, de modul de funcționare al Ministerului Propagandei), dar evită contaminarea politică. Cu profesorul H. Pfeffer nu reușește să se înțeleagă, fiindcă „în timpul conversației, eu am menționat ceva care mă putea face să par sceptic cu privire la restructurare, la noua construcție“. S-a păstrat și o scrisoare de la antisemitul O. Farmer, care încearcă să îl atragă în proiectul unei „internaționale a naționaliștilor“ (dar Golopenția nu i se alătură). Boberhaus, școala-internat pentru tineret din Silezia, deschisă tuturor, indiferent de origine sau opinii, unde Golopenția a petrecut o perioadă de cursuri și cercetare, e transformată, în 1937, de către naziști într-un cămin cu atmosferă de cazarmă. Epurările din grupurile de acolo îi sunt relatate de către Immanuel Gerhardt Triebe. Dar și în România de după întoarcere, școala lui Gusti e divizată între legionari și membri de stânga; aflat între tabere, Golopenția le relatează colegilor germani că nu speră să poată avea influență politică. În cercetările sociologice se impune însă. În 1937 – 1940 e director la Institutul Social Român, apoi director al Oficiului de Studii la Institutul Central de Statistică (1940 – 1947). Din 1947 e director al Institutului de Statistică, unde conduce și primul recensământ de după război, dar în 1950 e arestat, în procesul Lucrețiu Pătrășcanu, și moare un an și jumătate mai târziu, în spitalul închisorii Văcărești. Volumul vorbește așadar, după cum subliniază Sanda Golopenția, „despre lucruri care altfel s-ar fi pierdut fără urmă“, iar acest act de recuperare reprezintă o importantă contribuție la istoria sociologiei românești și a celei germane.