(Damian Stănoiu, Necazurile părintelui Ghedeon, 1928)
Despre mediul monahal, Damian Stănoiu a scris nu numai pagini de o neobișnuită violență satirică, cum sunt cele din romanul Alegere de stareță, ci și o satiră duioasă, Necazurile părintelui Ghedeon, apărută în 1928. Este vorba tot de un roman ironic, dar de unul scris cu bunăvoință, ca și cum nemilosul pamfletar s-ar fi contaminat între timp de morala creștină. Personajul adus în prim-plan, ieromonahul Ghedeon, un călugăr naiv, mai mult mirean decât slujitor al bisericii, este privit cu simpatie, ceea ce îi conferă unicitate în literatura română. Păcat că romanul, tocmai din cauza acestui spirit comprehensiv, mai puțin spectaculos decât luarea în derâdere, a căzut în uitare.
Părintele Ghedeon primește o scrisoare de la prietenul său, Gavril, și el ieromonah, care îl anunță că și-a luat temporar o parohie în comuna Șătrari din județul Ialomița. Îi povestește că o duce bine cu mâncarea, fiind și îngrijit de o femeie, și îl îndeamnă să-i urmeze exemplul. Astfel, Ghedeon își ia și el o parohie în satul Scaieți, comuna Cioceni, județul Ilfov, unde trăiesc vreo două sute de familii, iar oamenii nu sunt prea bisericoși. Venirea preotului-călugăr îi bucură pe săteni, pentru că de trei ani, de când a murit popa Ion, biserica stă mai mult închisă; popa Niță din Cioceni vine la ei doar joia pentru parastase, iar popa Stan de la Fânari – pentru înmormântări.
Părintele Ghedeon începe cu slujba de Florii, ajutat de dascălii Stan Pițigoi și de bătrânul Andronache. După ce stă câteva zile în gazdă la Nae băcanul, se mută, cu ajutorul epitropului Ilie, într-o casă părăsită, proprietatea lui Ion al Marghioalei. Casa are parte rapid de reparații, iar fetele din sat îi amenajează grădina, semănând zarzavatul. Dascălii sunt mulțumiți că noul preot le dă lor jumătate din câștig, spre deosebire de predecesor care lua el trei sferturi. Sătenii sunt și ei mulțumiți că, indiferent de slujba oficiată, popa acceptă orice plată, oricât de mică.
Începând să se gospodărească singur, părintele Ghedeon simte nevoia prezenței unei femei care să gătească și să facă curățenie, el fiind acum hotărât să se pună pe un trai bun. O angajează pe baba Ioana, vecina de peste drum; apoi pe Paraschiva a lui Păun Birtașu, care se dovedește însă a fi hoață; apoi pe Catrina a lui Stoica Buzatu – care și ea obișnuiește să fure, dar care și descântă, fiind deci, într-un fel, „vrăjitoare“; urmează Rada Crăciunoaia pe care este însă nevoit să o dea afară, pentru că bea; apoi o ungureană adusă de la București, Raveica, în vârstă de numai patruzeci de ani, dar leneșă. Trebuie să se lipsească și de ea, pentru că o face geloasă pe soția dascălului Stan, cele două femei ajungând chiar să se ia la bătaie. Până la urmă, pentru că sătenii îi dau plata în natură pe timp de un an – cereale și păsări – și îl tot sfătuiesc să se însoare, iar el nu are dreptul, fiind călugăr, găsește o femeie de șaizeci și cinci de ani, Smaranda. Chiar dacă nici ea nu știe multă gospodărie, este cinstită și nu-i face necazuri.
Părintele Ghedeon, care s-a călugărit încă din adolescență și a slujit lui Dumnezeu timp de treizeci de ani, este încă un om în putere, acum la patruzeci și cinci de ani; nu are prea multă școală, dar își face slujba cu conștiinciozitate. După trei luni, de prea mult trai bun, începe să se îngrașe.
La îndemnul insistent al sătenilor, îi vizitează pe preoții din satele vecine, și anume: pe Victor Ionescu din Valea Racilor, care se ocupă cu pescuitul și are ca preoteasă o pictoriță cam delăsătoare; pe Mihai Popescu din Ghiocei, care se pasionează de politică; pe popa Mitrache din comuna Vălureni, satul Matița, tată a unsprezece copii, dedicat mai mult gospodăriei. Când le spune enoriașilor ce fac ceilalți preoți, îl lasă să-și vadă de treburile lui.
Vine, însă, o altă pacoste. Ne aflăm în toamna anului 1923 când se schimbă calendarul, trecându-se de la stilul vechi la stilul nou, astfel încât data de 1 octombrie devine 14 octombrie și trebuie sărbătorită Cuvioasa Parascheva. Dacă preoții înșiși nu sunt lămuriți asupra acestei schimbări, având puțină știință de carte, cetățenii nici nu vor să audă de așa ceva, considerând că li se strică credința din străbuni.
Cu chiu, cu vai, trece și Crăciunul, de care sătenii refuză să țină seama de schimbare și sărbătoresc Crăciunul ca înainte.
După atâtea necazuri și frământări, părintele abia așteaptă să treacă anul și să se întoarcă la mânăstire; mâncând prea mult, în special carne, a mai făcut și piatră la ficat. Este nevoit să țină regimul prescris de medic și nu-i vine să creadă că omul se poate îmbolnăvi și de trai bun.
La venirea sorocului, Ghedeon se întoarce cu bucurie la mânăstire, la borșul de ștevie și fasole, iar în satul pe care îl părăsește, prezența lui timp de un an rămâne pentru toată lumea o amintire frumoasă.