Daniel Kehlmann (n.1975) e deja o vedetă în spațiul său de origine. Deși a debutat încă din 1997 și a scris constant romane, piese de teatru și scenarii de film, deși a fost tradus în engleză încă din 2008 cu Ich und Kaminski și a colaborat cu numeroase scene de teatru din SUA și Marea Britanie, abia succesul fulminant al romanului Die Vermessung der Welt (2005) pare să-l fi propulsat în vârful literaturii din afara limbii germane. Cu un pronunțat fundal istoric și biografic, romanul e o ficțiune consistentă despre viața a doi dintre savanții secolului XIX, care au contribuit decisiv la imaginea lumii, așa cum o avem astăzi. Dar Măsurarea lumii nu e doar un diptic abil romanțat, menit să redea în efigie câțiva din anii de vârf ai matematicianului și astronomului Carl Friedrich Gauss, respectiv din cei ai exploratorului și naturalistului Alexander von Humboldt. E vorba în cartea lui Kehlmann mai ales despre un roman al omului primei decade romantice, confruntat cu iminente schimbări de paradigmă socială și intelectuală, cu opoziția belicoasă dintre vechile și noile viziuni despre realitate și mai ales cu nepotrivirile flagrante dintre intuiții, vise și experimente, dintre ce vedem și ce e, de fapt.
Viețile celor doi protagoniști nu sunt urmărite în detaliu, de la naștere până la moarte, nu e vorba de un parcurs biografic complet, ci fragmentar și în paralel, la început în capitole alternative, apoi, din momentul în care cei doi s-au cunoscut și au corespondat, sunt reunite în aceleași secvențe. Dispunerea narativă e, însă, constantă, și cred că exact pe asta și mizează povestea. Îngreunat de o familie de care nu se simte foarte legat (văduv și căsătorit a doua oară, având copii pe care nu-i privește neapărat tandru și apreciativ), Gauss e cel care nu părăsește niciodată Prusia și landurile germane. În ciuda ideilor sale revoluționare despre numerele prime, probabilități, astronomie, geodezie, geometria curbă și reevaluarea dimensiunilor euclidiene ale spațiului terestru și celest, el a rămas doar profesor, arpentor și specialist în măsurători de orbite cerești și de repere cadastrale. Humboldt, dimpotrivă, alături de prietenul său francez Aimé Bonpland, călătorește în America de Sud, în America Centrală, în SUA și-n Asia, pe cursul fluviilor Orinoco și Amazon, pe culmile Cordilierilor și în craterele vulcanilor din Tenerife, în jungle, peșteri, mine și păduri exotice. Loviți de boli tropicale, de atacuri ale insectelor și ale animalelor sălbatice, de frica triburilor de canibali și de nepotrivirile între variatele planuri de expediție, cei doi exploratori și naturaliști reușesc să aducă remarcabile contribuții în geografie, geologie, mineralogie, zoologie și botanică (ultima dintre călătoriile pitorești povestite în roman e cea în Rusia și-n pământurile siberiene). „Măsurarea lumii“ (a distanțelor dintre obiecte, dintre continente, dintre fluvii, dintre astre, dintre cer și pământ), aflarea scalelor standard pentru adâncimi și piscuri, pentru consistența rocilor, fiziologia aerului, a plantelor și a pietrelor, pentru magnetismul terestru și pentru structura scoarței devin un proces fundamental în nașterea imaginii moderne despre lume și univers, un proces născut prin colaborarea între doi savanți ale căror vieți sunt puse în întregime în slujba științei, cu uriașe sacrificii fizice, sociale, profesionale și afective. Precoce, genial, complet absorbit de matematici, necunoscute spațiale și raporturi între lucruri, Gauss a fost un soț greu suportabil, un tată și un dascăl rece, brutal și pretențios. De cealaltă parte, precar încă de la naștere, gata să corecteze oricând la maturitate vechile erori de gândire și de concepție, însetat de cunoaștere, de asimilare și de aventură, Humboldt nu s-a căsătorit niciodată, în contrapondere cu viața mult mai tihnită și mai convențională a fratelui său mai mare, lingvistul Wilhelm von Humboldt (și el personaj secundar în roman). Legat de însoțitorul său francez, Humboldt s-a dovedit un fel de Columb al uscatului, un veritabil prospector al tainelor de deasupra și de dedesubtul Pământului, în variatele sale localizări de pe hartă.
Unul dintre pasajele relevante pentru armătura ideatică a romanului lui Kehlmann e acela al întâlnirii amuzante dintre Gauss și Kant, unde primul, plin de venerație, îndrăznește timid să expună câteva din aspectele gândirii sale revoluționare, iar al doilea, locuitor bătrân și decrepit al unei case potopite de pânze de păianjen, deși cunoștea tratatul de matematică al vizitatorului mai tânăr, reacționează cu o crasă indiferență, comandînd valetului rahat și turtă dulce. Reproduc o parte din replica lui Gauss în fața unui Kant semiadormit pe scaun, acoperit de pături – o emblematică imagine a conflictului dintre vechi și nou, dintre paradigme, ficțiuni și mitologii, dintre ipoteze cu aparența adevărurilor incontestabile și certitudini care sună a minciuni sfruntate:
„A început să explice rostul venirii sale cu o voce stinsă. Să spună că are idei pe care încă nu le-a împărtășit nimănui. Că i se pare că spațiul euclidian n-ar fi forma noastră de intuiție predilectă și, prin urmare, că n-ar fi predestinat pentru toate tipurile de experiență umană, așa cum se susține în Critica rațiunii pure, ci că ar fi mai curând o ficțiune, un vis frumos. Că adevărul ar fi, de fapt, foarte neobișnuit: afirmația că două paralele nu se întâlnesc niciodată n-ar fi demonstrabilă, nici de către Euclid, nici de către altcineva. Și nici măcar nu e atât de evidentă pe cât s-a spus! Pe când el, Gauss, are bănuiala că această afirmație e falsă. E posibil să nu existe deloc paralele. E posibil ca spațiul să-ți îngăduie să trasezi printr-un punct exterior unei drepte infinit de multe paralele. Un singur lucru e cert: spațiul e curb, încrețit și cât se poate de ciudat“.
Deloc spectaculos în desfășurarea narativă, mai degrabă cerebral și sintetic, mizând pe stilul indirect liber și pe colajul de fragmente biografice disparate, romanul lui Daniel Kehlmann e totuși o poveste captivantă despre cum s-a redesenat în secolul XIX lumea pe care o vedem, prin destinul a doi oameni excepționali. Ei au gândit și au acționat în dinamici total diferite, unul – stând acasă, celălalt – fiind mai peste tot, dar dinamicile lor au fost convergente, într-o epocă în care chiar și cetățenilor aceleiași țări le era greu să se cunoască între ei. Ceea ce contează, până la urmă, e libertatea deplină și omnipotentă a spiritului, iar nu limitările spațiale ale trupului, supus opreliștilor de tot felul. Știința de azi le datorează ambilor enorm, iar literatura, iată!, ni-i poate reapropia.