Nu-s chiar mulți poeții echinoxiști care să se fi afiliat la doctrina imagistă. Dar fie ei cîți vor fi, mulți sau puțini, tot Viorel Mureșan rămîne cel mai calificat dintre practicanți (cu dovedită consecvență, de la vechile Scrisori din muzeul pendulelor, 1982, la antologia cu Poștașul rural din 2015 și pînă la recentele Monede în aer; la cît de volatilă e imaginația lui Viorel Mureșan era mai potrivit „monede de aer“). Asta pentru că el nici măcar n-a trebuit să facă vreo opțiune în favoarea ei, ba nici măcar să-și pună problema ca atare. Viorel Mureșan e naturaliter un voyeur, un răsfățat al vederilor și pliantelor din preajmă, un poet de ilustrate ale inefabilului. Ca toți privitorii nesătui, e un contemplativ al lumii, numai că la el contemplația e pură năluceală. Pe orice și-ar pune ochii, fie un obiect, fie un peisaj, de regulă contras într-un detaliu, „realele“ văzute devin instantaneu fantasmatice, își pierd rațiunea de agregare și condiția care le definește și se transformă în stranietăți fosforescente. Rațiunea descriptivă – și conduita textuală de aparente notații – devine rațiune halucinatorie și fotograma clipei alunecă numaidecît în himeric. Potențialul de himerizare al notațiilor îl exploatează Viorel Mureșan, într-o logică a metamorfozelor care duce peisajul imediat în pragul suprarealismului și instaurează între secvențe un regim de contiguitate ce alimentează o idee ermetică. Viorel Mureșan e cel mai ermetist dintre echinoxiști, dar nu pe linia barbiană a sublimărilor lingvistice, ci mai degrabă pe o linie ungarettiană, pe care secvențele induc, în desfășurarea lor aparent aleatorie, o stare de mister sau de alertă misterioferă. Toate acestea păstrînd etica unei caligrafii care hieratizează lumea și care trage la estetizarea contemplativă, căci în bună parte Viorel Mureșan e un caligraf sau bijutier de năluceli. Chiar și cînd scapă în vertije expresioniste (prezente în text precum gropile de pe șoselele noastre), caligrafia impune o diafanizare a lumii, o decență a rafinamentului și delicateții imaginative. Două firi se ciocnesc, aproape sistematic, în poezia lui Viorel Mureșan: una caligrafă, de desene japoneze, și una cu rădăcini în impetuozitatea imaginativă, constrînsă la simple fulguranțe. Ele lucrează și în simbioză, dar de destule ori lucrează individual. Firea caligrafă și vocația delicateții imaginative se văd cu deosebire în japonezăriile lui Viorel Mureșan (un fel de hai-ku-uri fără reguli), iar cea de elan se eliberează în parabolele făcute din contemplații răvășite intenționat, cu peisajul dispersat.
Steme inefabile construiește Viorel Mureșan din orice secvență cotidiană – cu specificarea cuvenită neapărat că la el cotidianitatea nu e făcută din succesiuni de stări, ci mai degrabă din succesiuni de imagini în care se concretizează contemplația. E un fel de a fenta rulajul confesiv al poemelor și de a-l ascunde după micile miraje – abia de acolo lăsînd să se întrevadă fondul melancolic al ritualurilor contemplative (nu-n zadar a pus drept motto citatul din Carl Sandburg cu „deschiderea și închiderea unei uși“ și cu speranța cititorilor că vor putea vedea ceva „în frîntura aceea de clipă“; e o opțiune de poetică asumată, căci frînturi de clipă desenează și Viorel Mureșan). Schițele de miraj (orice notație alunecă la el în mirifianțe) sînt conturate totdeauna cu un strop de umor și unul de scepticism, spre a nu se lăsa contaminate de o eufemistică mereu aproape de versurile lui Viorel Mureșan: „rîndunicile s-au adunat pe sîrma de telegraf/ ca niște autori țanțoși de aforisme// poartă rămășițele unei uniforme/ de parcă au fost colege de clasă// mîine vor scrie un rînd negru/ pe coala întinsă a cerului“ (Aforism). Seninătatea contemplativă cu care Viorel Mureșan contrage peisajul în mărgele e angajată însă pe un drum melancolic, dar cu melancolia indusă și ea într-o imagine aproape autonomă: „soarele a rămas peste deal/ agățat în mîna unei sperietori// în fiecare oraș există o stradă/ pe care poți vedea o lesă goală/ în urma căreia pășește o pereche de bătrîni“ (Oră cu foșnet de trestii). Aproape de fiecare dată titlurile reprezintă una din secvențele descriptive ale poemului, contribuind activ la mozaicul textului. Chiar și atunci cînd ele par neutre ori rezumative, sau simple indicații topografice. Notațiile descriptive ale lui Viorel Mureșan sînt însă doar pretexte pentru acuarelele de inefabile: „din peretele unei stînci/ crește/ o colilie barbă de preot// sub țăcălia popii/ doi gemeni într-un cărucior/ răsucesc ziua de august într-un sul/ prin care își trimit unul altuia/ baloane de săpun// în spatele trăsuricii/ tînăra mamă se rușinează/ ca o lumînare bătută de vînt“ (Băile Olănești. Izvorul 24). Blancurile – logice, nu grafice – dintre secvențe sînt programate pentru o coerență finală, nu și pentru una secvențială.
Amenajarea peisagistică e dată de multe ori pe mîna unui absolvent de suprarealism care bravează în arbitrarietatea alăturărilor și în stranietatea întîmplărilor: „în mijlocul oglinzii creștea o poiană/ unde vin căprioarele să pască/ fier vechi/ și sufletele își lasă bagajele// acolo/ zilele treceau aproape monoton/ de parcă o doamnă supărată pe viață/ și-ar îngropa rochiile în grădină// ieșisem pe alei/ și mergîndu-ți alături/ umbra mă arăta/ că eu sunt cel care și-a pus/ un măceș cu fructe roșii la pălărie// s-ar părea că prea multe vede/ această fereastră/ care stă și înăuntru și-afară“ (Loc). Miniaturist în arta imaginii, Viorel Mureșan deschide bolta hieratică a poemelor prin alăturarea acestor mărgele care par să fugă în toate direcțiile, dar lăsînd o accentuată dîră melancolică. Sfioase în fulguranța lor, imaginile au tupeu suprarealist, deși nu li se îngăduie să aibă și suflu. Dar înșiruirea lor pe ață produce un efect consistent de atmosferă panicată de stranietăți, de ritual himeric: „umbra unor viori atîrnate/ continuă să ne pară o turmă/ care străbate vadul unui rîu// m-ai chemat să-mi arăți/ și cîmpia acoperită cu cearceafuri// la marginea ei/ doi oameni/ îi numărau soarelui apusurile/ ca pe cuiburi goale de rîndunici“ (Cîmpie acoperită cu cearceafuri). Fotograf de instantanee, poet al vederii ca vedenie, Viorel Mureșan își traduce micile contemplații în peripeții imaginative. Fiind un privitor de meserie, vede lumea în spectacolele aparențelor sale. Dar cu toată încrederea că peisajele sale relevă angoase ale profunzimii: „ca dintr-o superstiție scriu poezii/ numai cu creionul/ știind că solzii grafitului/ au înmugurit și au crescut/ pe fundul oceanelor// cine și-ar putea închipui vreodată/ o colonie de cucuvele/ urcînd pe coșul vulcanului// în jurul mîinii mele cînd scriu/ se strînge țipătul lor“ (Poezia). Viorel Mureșan e, într-adevăr, fotograful din Blow-up.
***
Caietele silvane i-au pregătit, la aniversară ‘70, o dublă apariție: nu numai volumul de poeme cu Monede în aer, dar și unul de comentarii critice – Poarta de fildeș (2023). Viorel Mureșan e un cititor vechi, iar această meteahnă a devenit în ultimele decenii de-a dreptul productivă: un serial în trei episoade din Colecția de călimări (2011-2015), un Loc liber (2018), o zi De gardă la Echinox (2019), o Cameră cu insomnii (2021) și o Arcă a poeziei (2022) preced intrarea în recenta Poartă. În toate domină – uneori exclusiv – poeții, dar nu-s de lipsă nici comentariile la cărți de critică (preferabil dedicată și ea poeziei) și chiar la cîteva volume de proză. Și Poarta e deschisă poeților și criticilor, greu de spus după ce criteriu selectați. Poate după nici unul.
Lecturi migăloase, cu popasuri focalizate asupra vreunei poezii considerată relevantă, practică Viorel Mureșan. De regulă e atent și cu textele însoțitoare – ori chiar cu texte doar tangente, dar pe care le consideră binevenite în descifrarea poeziei. Prefața lui Mircea Moț la antologia lui Grigurcu din seria o sută și una de poezii, de pildă, e discutată cu acuratețe, iar cea a lui Alexandru Uiuiu la postumele lui Iustin Panța (Despre călătoriile – sau însingurările – mele) e folosită ca punct de pornire pentru propria investigație; ba chiar mai mult uneori, jurnalele lui Ion Pop sînt considerate „un prețios metatext în raport cu textele poetice propriu-zise“. Unde așa ceva nu există, Viorel Mureșan procedează ca (mai) toți poeții, propunând o lectură inocentă, în premieră, fără să-i pese de progresul interpretărilor ori de tautologia lor.
Lectura lui privilegiază tematica dominantă a fiecărui poet, trecînd în revistă, bunăoară, „multele feluri în care timpul acționează asupra ființei în poezia lui Gheorghe Grigurcu“, sau etalînd „triada tematică“ din poezia lui Marian Drăghici. Calitatea maitresse e cea de la care pornește, marcînd fie „cel dintîi aspect care atrage atenția“ la Ioan Moldovan, fie consemnînd „prima reflecție care se impune“ cînd îl citește pe Ion Pop, fie rezumînd drastic, la punctele ei nodale, poezia lui George Vulturescu – una care, „toată, s-a ivit pe lume ca un dialog între Ochiul meu Orb și Ochiul meu cel teafăr“. Era de așteptat ca poemele preferate în cazul fiecărui poet să fie cele (mai) în sintonie cu peisagistica hieratică a lui Viorel Mureșan însuși, cum e cazul Femeii la cules de mere a lui Dumitru Chioaru sau cel din Un munte de cenușă a lui Gabriel Chifu. Cînd lectura e focalizată pe poemul-relevant, Viorel Mureșan intră în măruntaiele textului și e atent deopotrivă la gesticulația gramaticală și la cea stilistică, făcînd hermeneutică detaliată. Cam fiecare poet e premiat cu o astfel de lectură „închisă“, în care Viorel Mureșan găsește, concentrate, toate elementele caracteristice. Nu de puține ori limbajul critic e trădat în insuficiența lui și Viorel Mureșan rezolvă iradiația și reverberațiile poeziei prin metaforizarea propriului limbaj: Țesătura neagră pe zăpadă a lui Ioan Moldovan, de pildă, e un obiect atît de „misterios“ încît devine „asemenea unui evantai format dintr-o lamă care vibrează în aer, fixată fiind cu un capăt într-o menghină“. Sau, cînd se joacă mai liber cu cititorii, trimite pe seama acestora descifrarea poeziei: „Punctul culminant al cărții (Otiliei Țeposu, n.n.) e atins într-un poem față de care cititorul e dator să aibă propria reflecție“. (Asta oricum, căci critica nu vinde reflecții, ci incită la reflecții). Conturele viziunii poetice sînt trase, în fiecare caz, cu acuratețe și generozitate. Ce-ar trebui mai mult?!
Generoase sînt și comentariile dedicate cărților de critică, deși, dacă e cazul, Viorel Mureșan dă în vileag, cu un fel de tandrețe preventivă, și eventualele carențe, observîndu-i Andreei Hedeș că „parcă prea multe apariții cu valoare discutabilă ocupă, în cuprins, locul unor cărți care s-au dovedit /…/ de top.“ Dar, firește, Viorel Mureșan nu-și ridică lumea-n cap și preferă să reliefeze calitățile fiecărei cărți/ fiecărui autor.