Gabriela Ana Balan
Muzeul poetei de ceară
s-a resetat planeta
inchiziția are un nou avatar
acum ard pe rugul uitării
poetele și poeziile lor
cândva și eu voi deveni
o poetă expusă
în muzeul figurinelor de ceară – dacă
mă încăpățânez să tot nasc poezia
ca pe un prunc
din iubire
vor trece tinerii extremiști
cu brichete aprinse
căutându-mi fitilul
să vadă în ce culoare îmi iese fumul
ideilor și cauzelor rebele
nostalgicii
vor plăti bilet
mirați că nu mă pot recunoaște
ce bine îmi stă
îmbrăcată în ceară
așezată lângă Emily Dikinson
amândouă, cu mâna întinsă
cerșim ziua de mâine
ca pe o pâine
Fericire
O să mai nasc un copil
o fetiță fără chibrite
nu contează pe ce căi și pe câte cărări
o să îi pun numele Fericire
să pot striga zinic
Fericire, vino la masă!
Fericire, fă-ți temele!
Fericire, spală-te pe dinți!
Eu, mama Fericirii!
să fiu cea care îi piaptănă buclele
cea care o trimite la culcare
cea care o trezește în zori
și o salută la plecare.
O să mai nasc un copil
omul cel mai trist din univers
să îi fie tată
să poată striga în gura mare
FERICIRE
și o să nasc în fiecare zi
câte puțin
să pot spune mereu
vine Fericire pe lume.
Chiar acum
într-un colț uitat pe pământ
mamele își îngroapă copiiii
morți de foame
în alt colț de lume
cad prunci secerați
de securea războiului.
*
Florin Golban
9 p.m.
o frunză
agățată în pânza
unui păianjen
un melc
cu jaluzelele trase
într-o altă fereastră
bătrânul îmbracă
încă o haină
luna-n scădere
gunoierii mătură
conturul străzii
***
iarba crește sălbatic
printre păpădii
îmi port
în tăcere
gândurile
roua dimineții
îmi sărută
tălpile goale
Ametist
E tot despre mine
și poemul acesta
despre cum mă
împuținez în fiecare zi
când ar trebui să mai cresc
dar mă fac mic
tot mai mic
până ajung cât o piatră
o piatră semiprețioasă
și mă port în buzunar
ca pe-un talisman
*
Carmen Tania Grigore
Ambiguitate
Treacă de la mine
și acest rateu
dar lasă-te de trucuri
conjuncturale,
sincronizează bunele intenții
cu imboldul efervescent
al inimii,
cere-i timpului să aducă
înțelegere
gândului până ieri cuminte.
Mereu uiți câte ceva,
setări – de altfel
admirabil de simple,
se pierd într-o
ambiguitate senzorială.
*
Dan Șalapa
Fotografia
Îmbătrâneam în fotografie,
Credeam că e doar un efect optic,
O iluzie, „un balon meteorologic”,
Cum zic oficialii când vor să taie elanul
Ufologilor, care jură că au văzut un OZN
În dreptul ferestrei care dă spre estacadă;
Așa eu, mă priveam într-o fotografie
Și îmbătrâneam, efectiv,
Copilul de acolo, eu pe la vreo patru ani,
Făcea riduri, se aducea de spate,
La dracu’, mă dureau oasele fotografiate,
Până și alb-negrul, și griul conținut
Aveau reumatism articular,
Poate o criză de dedublare…
Îmi iau, prin urmare, fulgarinul,
Îi ridic gulerul boțit de spondiloză
Și ies din fotografia de altădată,
La o plimbare printre celălalte
Certificate medicale
Și printre glumele atinse de anxietate –
Apropo, cine are o țigară în plus,
Că nu mai știu nici unde mi-e tabachera
Și nici ziua de mâine…
*
Simona Șerban
clivaj între spirit și cuvânt
de mult am scos patetismul din priză
am nevoie doar de un spațiu îngust
pentru revărsarea de viscere strivite
eu cea care m-am scăldat în apa din abis
toată viața
eu cea care mi-am ținut mintea spânzurată
fără s-o las să pătrundă în inimă
și nu că nu am vrut sau nu am putut
era ceva ce ținea de mândrie
am călcat până la desfigurare pe cuvânt
ca pe un gunoi frumos ambalat
avansam în galop spre autodistrugere
cum o fac curvele cu voie sau fără de voie
ca-n filme
ostentațiile mele triviale
îmi provoacă mereu
crize de senzualitate
știți
nu există nimic de nespus
încalc toate tabu.urile
pentru că n-am viață de rezervă
și
la urma urmei
pentru mărturia totală
pănă la indecență
e nevoie de cuvinte
din șmirghel
să stăpânești
mișcarea convulsivă
a imaginarului
*
Codruța Vancea
Spre casă
în gară
un tren trece cu
chipuri și mâini fluturând
doi tineri îndrăgostiți îmi iau bagajele
îi știu demult
de când inima lor
era una singură
în parcul cu magnolii
mare cât două inimi de om
pe bancheta din spate a unui taxi
mă îndepărtez de ei
sărutul lor e intens
din filmul mut
studenți ai unui timp trecut
șoferul clachează
vrea să se lase de fumat
așteaptă o minune de parcă
eu aș fi un vișin înflorit
nu-i tace gura
respiră fum prin toți porii
fără să știe că eu sunt dependentă de
poezie
La mulți ani, de ianuarie!
La mulți ani, de ianuarie, îi răspund
rămân în fața casei
eu și sufletul meu rotund
observ tot mai mult
neschimbatul măr bătrân
îmi taie respirația.